Iunie 2009
Monthly Archive
Roma
Roma (Imperiul roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai puternice şi mai mari state ale lumii antice. Cea mai veche perioadă din istoria Romei este cunoscută în istorie sub numele de „perioada, regalităţii”, care ar fi durat, potrivit tradiţiei, aproximativ două secole şi jumătate (753— 509 î.e.n.). Organizarea socială, a Romei în această perioadă era democraţia militară; locuitorii Romei (popu-lus romanus) erau împărţiţi în trei triburi a cîte zece curii, fiecare curie avînd cîte zece ginţi. Principalele instituţii politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrînilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata)r care alegea pe toţi magistraţii, şi regele (rex), ales de adunarea poporului. în cursul evoluţiei sale din această perioadă, populaţia Romei s-a împărţit în patricieni (aristocraţia gentilică) şi plebei (reprezentanţi ai triburilor aservite), amîndouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, avînd un caracter patriarhal. în sec. al Vl-lea î.e.n., Roma a cunoscut o perioadă de dominaţie politică etruscă, care a influenţat tradiţia, instituţiile politice şi arhitectura secolelor următoare. La sfîrşitul sec. al Vl-lea î.e.n. (potrivit tradiţiei romane în anul 509 î.e.n.), la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fimd înloprin aceea a doi magistrati numiţi la început praetori, iar apoi consuli, aleşi dintre patricieni de către adunarea poporului. Senatul, alcătuit din patricieni devenit organul suprem al puterii în republica romana dand acesteia un caracter aristocratic. In cursul rcelungat proces istoric . — III î.e.n.) s-au efectuat importante reforme sociale au pus bazele organizarii statului roman în forma cunoscuta de istorie. Principalul continut al istoriei interne a statului roman în perioada republicana timpurie îl constituie lupta plebeilor cu patricienii pentru pămînt şi pentru egalităţi in drepturi politice. Lupta dintre patricieni şi plebei, incheiata in anul 287 î.e.n., a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populaţia liberă a Romei s-a impartit în caste (ordines), ia fruntea cărora era noua ir.itocraţie (nobilitas), alcătuită din vîrfurile patriciene şi plebeiene. în a doua jumătate a sec al V-lea î.e.n., Roma, dispunand de o excelentă organizare militară, a iniţiat o politică expansionistă în Latium, apoi in Italia. în urma războiului cu coaliţia oraşelor latine (340 — 338 î.e.n.), care i-a adus hegemonia in Latium şi a războaielor cu samniţii (343—341, 327 -304 şi 298-290 î.e.n.), Roma i cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanţi ai Apeni-mlor. După cucerirea Italiei
centrale, Roma a ajuns în conflict cu oraşele greceşti din sudul Italiei. în urma războiului cu regele Epirului, P y r rhos (280-275 î.e.n.), şi a asediului Tarentului (272 î.e.n.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei şi organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic şi administrativ, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremaţie în bazinul apusean al Mării Med iterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 şi 149— 146 î.e.n.). în urma primului război punic, Roma a obţinut Sicilia, dai forţa economică, politică şi militară a Cartaginei rămînea aproape intactă, în cursul celui de-al doilea război punic (218—201 î.e.n.), armata cartagineză, condusă de H a n i b a I, a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrîngeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î.e.n.) şi mai ales la C a n n a e (216 î.e.n.). Dar tactica temporizatoare elaborată de F a -bius Cunclator, precum şi campaniile din Spania şi Africa, conduse de Publius Cornelius S c i p i o, au hotă-rît soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrîngere la Zama (202 î.e.n.) şi a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obţinut, în urma celui de-al doilea război punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane şi şi-a îndreptat atenţia spre răsărit (unde ocupase lliria). în urma a trei războaie (215—205, 200-197 şi 171-168 î.e.n.), Macedonia a fost în-frîntă şi supusă. După înfrîn-gerea unei mari răscoale antiromane (149—148 î.e.n.), Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î.e.n., după înfrîngerea răscoalei ligii aheene, oraşele greceşti au fost subordonate provinciei romane Macedonia. în acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al treilea război punic (149—146 î.e.n.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărîmată), includerea teritoriilor acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stâpînirii lor în Peninsula Balcanică şi după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea teritoriilor asiatice, în 129 î.e.n., regatul Pergamului şi posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeaşi soartă a împărtăşit-o Bithynia în 75 î.e.n. în Asia Mică rămînea liber regatul Pontului, care, sub conducerea Iui M i t r i d a t e al Vl-lea Eupator (111—63 î.e.n.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. în urma a trei războaie (89—85, 83-81 şi 73—63 î.e.n.), Roma a înfrînt pe Mitridate, ocupînd toate teritoriile stăpînite sau controlate de acesta. Profitînd de puternica criză politică a statelor elenistice, romanii au înfrînt şi au transformat în provincii romane statul Seleucizilor (Siria) în 64—63 î.e.n. şi statui Ptolemeilor (Egiptul) în 30 î.e.nvRoma impunîndu-şi astfel hegemonia şi în bazinul răsăritean al Măru Mediterane. în sec. II—I î.e.n., ca urmare a transformării Romei într-un mare stat maritim, s-au dezvoltat comerţul, capitalul financiar şi cămătăresc şi a crescut rolul cavalerilor în viaţa politică şi socială a statului. Spre sfîrşitul sec. I î.e.n., Roma devenise unul dintre cele mai mari şi mai puternice state ale lumii antice. Creşterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire şi introducerea pe scară largi a muncii acestora în producţie au marcat generalizarea modului de producţie sclavagist la Roma. Consecinţele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pămîntului şi formarea latifundiilor, precum şi ascuţirea contradicţiilor sociale au provocat o largă mişcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de fraţii Caius şi Tiberius Gracchus. In sec. II -1 î.e.n. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136—132 şi 104—101 î.e.n.) şi răscoala condusă de Spartacus (73—71 î.e.n.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. în acelaşi timp s-au răsculat şi aliaţii italici ai Romei (războiul aliaţilor, 90—88 î.e.n.), care, deşi înfrînţi, au obţinut cetăţenia romană. Mişcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, războiul aliaţilor, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice şi sociale a republicii romane. Această criză a ieşit mai puternic în evidenţă în prima jumătate a sec. I î.e.n., în războiul civil dintre popularii conduşi de M a r i u s şi optimaţii conduşi de S y l l a. încercînd să rezolve criza, conducătorii armatei, ai cavalerilor şi ai plebei, Pompei, Cras-sus şi Cezar, s-au unit, formînd primul triumvirat (59 î.e.n.). Lupta pentru putere a luat forme ascuţite. După ce în 52 î.e.n. Pompei a fost ales consul fără coleg, instituind în fapt dictatura, Cezar a trecut Rubiconul (49 î.e.n.) în fruntea armatei cu care cucerise Galia (58—52), a ocupat întreaga Italie, 1-a înfrînt pe Pompei şi pe partizanii acestuia, devenind conducător unic al statului roman. Senatul 1-a numit pe Cezar dictator pe termen nelimitat, tribun pe viaţă şi cenzor. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu şi mai multă violenţă după asasinarea lui Cezar (44 î.e.n.), s-a sfîrşit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian A ug u s t (27 î.e.n.). în timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie şi s-au dezvoltat viaţa orăşenească, meşteşugurile şi comerţul, în sec. I î.e.n. şi sec. I e.n., şi mai ales în perioada lui August (numită şi „epoca de aur” a artei şi literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalităţi ale epocii au fost oratorul Cicero, poeţii Virgiliu, Horaţiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit, Suetoniu, naturalistul Pliniu cel Bătrîn. în sec. I e.n., în timpul dinastiei iulio-claudice (14—68) şi al dinastiei Flavilor (69—96), puterea personală a cîştigat teren în dauna autorităţii tradiţionale a senatului. Au avut loc dese mişcări sociale (în Galia şi Spania) şi răscoale ale populaţiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66— 70). Sec. I — II e.n. se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societăţii sclavagiste romane, prin întărirea imperiului şi prin maxima extindere teritorială. în timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania pînă în Arabia şi din nordul Mării Negre pînă în nordul Africii, transformînd Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”).
i urarea dominaţiei mondiale a Romei a fost însoţită de răs-rindirea relaţiilor sclavagiste intr-o măsură necunoscută pînă atunci. O caracteristică însemnata a perioadei sec. I —II e.n. i rost întărirea procesului de “romamzare” a provinciilor, unde locul vechilor rînduieli a rost luat de cultura şi de civilizaţia superioară a Romei şi creşterea rolului provincialilor in viaţa imperiului. T r a i a n (98—117), primul provincial devenit împărat, i-a înrant pe daci în două campanii sîngeroase (101 — 102 şi 105—106), transformînd cea mai mare parte a Daciei in provincie romană. în sec. al III-lea, Imperiul roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat ir. desele schimbări de împăraţi in urma războaielor civile dintre pretendenţi, în slăbirea rolului aristocraţiei senatoriale, în creşterea rolului politic al armate:, in tendinţele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, -spania, Britania şi regatul Palmyrei) şi în răscoale ale colonilor şi populaţiilor supuse; în această perioadă a început marea mişcare a bagauzilor (sec. III—V) din Galia şi din Hispania. In sec. al ÎH-lea sînt remarcabile domniile împăraţilor Septimiu Sever, Inrelian şi D î o c 1 e-fia n. în timpul Iui Aurelian, administraţia romană a părăsit Dacia, sub presiunea goţilor şi a dacilor liberi. Diocleţian (284—305) a instaurat forma de guvernămînt a dominatului, formă a monarhiei arsolute, care întărea puterea impăratului şi a pus capăt pentru moment, prin reformele iniţiate, crizei din sec. al III-lea. începînd din sec. al II-lea, în agricultură, dată tiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă şi primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut şi s-a dezvoltat forma de dependenţă a populaţiei rurale faţă de marii proprietari de pămînt, cunoscută sub numele de c o 1 o n a t, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei modului de producţie sclavagist. Ca urmare a incursiunilor triburilor „barbare” de la graniţele imperiului, a anarhiei interne crescînde şi a imposibilităţii puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. al III-lea centrele vieţii economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendinţele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viaţă aparte, diferenţiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unităţi economice închise. Constantin cel Mare (306—337) a continuat reformele sociale şi politice ale lui Diocleţian; el a împărţit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria şi Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraş clădit de el. în anul 313 a dat edictul de toleranţă în favoarea creştinismului. Dar, sfîşiat de luptele interne pentru putere, de creşterea luptei de clasă, de atacurile popoarelor din afară, Imperiul roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfîrşitul sec. al IV-lea, T h e o d o s i u s (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărţit definitiv în formaţiunile politice cunoscute sub numele de Imperiul roman de apus şi Imperiul roman de răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. în Imperiul roman de apus, prăbuşirea orînduirii sclavagiste s-a făcut spectaculos şi a fost însoţită de războaie, răscoale populare şi invazii pustiitoare. Teritoriul statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mîmile căpeteniilor „barbare” ale armatei. în anul 410, Roma a fost ocupată şi jefuită de vizigoţi, conduşi de Alaric şi în 455 de vandali,’ conduşi de Genseric. în anul 476, ultimul împărat roman, Romulus Au-gustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, şi pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imperiul roman de răsărit, adaptîndu-se, datorită unor condiţii speciale, dezvoltării istorice, s-a transformat, în urma unor procese complexe, într-un stat feudal, cunoscut sub numele de Imperiul bizantin, care a continuat să existe pînă în sec. al XV-lea. — Filozofia in Roma antică s-a dezvoltat de la sfîrşitul sec. al III-lea î.e.n. şi începutul sec. al II-lea î.e.n., adaptînd necesităţilor sociale ale vieţii romane o serie de sisteme filozofice foarte influente din cultura elenistă. în sec. al II-lea î.e.n. a pătruns la Roma doctrina şcolii stoice; Panaetius din Rodos (c. 185—110 î.e.n.) şi discipolul acestuia Poseidonius din Apameea (135 î.e.n. —51 î.e.n.), au întemeiat aşa-numitul stoicism mijlociu, care a introdus în mod eclectic în stoicism elemente ale platonismului. Tot în sec. al II-lea î.e.n. s-a răspîndit la Roma epicureismul, reprezentat de Filodem din Gadara, care a întemeiat în sec. I î.e.n. o şcoală filozofică lîngă Neapole, şi de marele gînditor materialist şi ateist Lucrejiu (sec. I î.e.n.). Epicureismul a influenţat şi pe poeţii Virgiliu şi Hora-ţiu. Gînditori ca Cicero şi Marcus Terentius V a r r o au adoptat poziţii eclectice, în perioada crizei imperiului sclavagist roman au început să se răspîndească pe scară largă concepţii filozofice mistice, cum au fost cele susţinute de Filon din Alexandria (c. 25 î.e.n. —c. 40 e.n.) şi de neopitagoricieni (Apollonius din Tyana, Moderatus ş.a.). în aceeaşi perioadă, în sec. I—II e.n., se dezvoltă stoicismul tirziu, reprezentat de S e-neca, Epictet şi Marc A u r e 1 i u, Ia care se accentuează trăsăturile idealiste, religioase şi pesimiste ale doctrinei stoice. Incepînd din sec. al III-lea e.n., s-a dezvoltat, ca o reacţie a filozofiei „păgîne” faţă de creştinism, doctrina idealistă mistică a neoplatonismului, întemeiat de Aramonius Saccas (sec. al III-lea) şi de Plotin (sec. al III-lea). în afara curentelor mistice s-a dezvoltat la Roma, în primele secole ale erei noastre, şcoala peripatetică, reprezentată, printre alţii, de medicul Galenus şi de Alexandru din Afrodisias, precum şi scepticismul (Ainesidemos, Agrippa şi Sextus Empiricus). Ultima şcoală filozofică necreştină la Ateni a fost închisă de împăratul Iustinian în anul 529. O trăsătură specifică a gîndirii sociale la Roma o reprezintă marea dezvoltare a istoriografiei şi a teoriei dreptului; dreptul roman a exercitat o puternică influenţă şi asupra dezvoltării de mai tîrziu a teoriilor juridice. — Arta Romei antice. Prin arta R. antice se înţelege nu numai arta care s-a dezvoltat în metropolă, ci şi realizările artistice din provincii. Istoria artei romane se divide în două mari perioade: republicană şi imperială. în prima parte a perioadei republicane, pînă către sec. al III-lea î.e.n. (aşa-numita perioadă primitivă), arta R. antice a fost puternic influenţată de arta etruscă. Principalele elemente ale arhitecturii etrusce, arcul şi cupola, au fost mult utilizate în arhitectura romană; tot de la etrusci, romanii au preluat sistemul construcţiilor de apeducte, tehnica tăierii pietrii şi prelucrarea metalelor. Din această perioadă datează închisoarea mamertină, templul lui Iupiter Capitolinul etc. începînd din sec. al III-lea î.e.n., pătrund în arta romană influenţele elenistice, care, altoite pe fondul tradiţional, vor constitui un factor definitoriu în perioada următoare. O prelucrare tot mai abilă a materialelor, folosirea pe scară largă a betonului, constanta preocupare pentru realizarea, cu minimum de cheltuială, a unor edificii grandioase şi cu apareiaj complex au asigurat arhitecturii romane din perioada imperială o diversitate şi măreţie fără precedent în arta antică. Preluînd din arhitectura elenistică sistemul ordinelor greceşti, romanii au preferat corinticul, pe care l-au interpretat în nenumărate forme decorative, creînd în cele din urmă un ordin nou, ordinul compozit. De asemenea, în arhitectura romană a fost folosit aşa-numitul ordin toscan, de origine etruscă. în perioada imperială, arhitectura romană a atins deplina maturitate. Definitorii pentru arhitectura romană din această perioadă sînt: a) folosirea blocajului şi placajului în construcţii (miezul zidului era alcătuit dintr-o masă informă d; pietre şi cărămizi legate prin mortare, faţadele fiind placate cu piatră făţuită sau marmură divers colorată în cazul construcţiilor pretenţioase); b) îndrăzneaţă întrebuinţare a arcului şi cupolei (Panteonul din R. are o cupolă cu diametrul de 43,30 m); c) varietatea şi măreţia programelor arhitectonice. Construcţiile erau încadrate într-un sistem urbanistic precis, con-stînd în esenţă din două axe stradale perpendiculare (carda şi decumanum), la intersecţia cărora se afla piaţa principală, forul. Arhitecţii romani au tratat cu multă libertate programele statornicite în arhitectura greacă (temple, bazilici, amfiteatre), creînd în acelaşi timp programe noi, Pornin-du-se de la prototipuri greceşti, au fost construite temple dreptunghiulare (templul Fortunei virile) sau circulare (templul Vestei, Panteonul). Un Ioc important în arhitectura publică îl ocupau termele, uneori de proporţii grandioase (termele lui Caracalla), teatrele (teatrul lui Marcellus), circurile (Colosseum), amfiteatrele (amfiteatrul Castrense), bazilicile (bazilica lui Maxenţiu), arcurile de triumf (arcul lui Titus, arcul lui Constantin). Construcţiile dobîndeau deseori rezolvări de o certă valoare inginerească şi artistică, apeductele de la Sequoia (Spania) şi Gard (Franţa), ca şi podul de pe Via Aurelia (Roma) exemple de notorietate universala. Palatele şi vilele ale patriciatului roman uimesc şi azi prin amploare şi fain rafinamentul amenajărilor. Curţile interioare şi încăperile palatelor erau decorate cm statui şi picturi murale, foarte multe inspirate inspirate din arta greacă (Palatul Flaviilor de pe Platinum-Roma, Vila lui Adrian la Tivoli, Palatul lui Diorc.ar din Split-Iugoslavia, casa Poetului şi casa Faunului din Pompei). In sculptară, romanii au fost puternic influenţaţi de statuara şreaci. Deosebit de interesante
ca document istoric sînt reliefurile care decorează monumentele triumfale evocînd războaiele R. cu diferite popoare (Columna lui Traian şi Columna lui Aureliu-Roma, Monumentul de la Adamclisi-Dobrogea). De reală valoare artistica sint reliefurile, amintind arta elenistică, care decorează tarul Păcii (Ara Pacis), ridicat de Octavian August (13 i.e.n) Ia Roma. Sculptura romană a excelat în arta portretului, gen în care au fost realizate numeroase opere remarca-: t prin puterea de caracterizare a personajelor (bustul lui Nero, bustul lui Caracalla, bustul lui Gordianus). Pictura s-a bucurat de un real prestigiu în R. antică atît în decorarea edificiilor publice şi a locuinţelor, cît şi în ornamentarea sarcofagelor şi a mobilierului. Cele mai frumoase exemple de pictură romană s-au păstrat pe pereţii unor vile din Pompei şi Roma. Dezvoltind tradiţiile picturii elenistice, alexandrine în primul rînd, pictorii romani au realizat opere caracterizate prin vioiciunea cromatică, prin efectele de lumină şi prin libertatea tratării (decoraţiile din Casino Rospigliossi - Roma, din casa Poetu-lui-Pompei etc). în provincii, în funcţie de tradiţiile artistice locale, au avut loc şi unele sinteze care nu se mai regăsesc în alte părţi. Deosebit de importantă a fost arta romană din provincia Siria, unde au fest realizate monumente de dimensiuni colosale (templul lui Iupiter Heliopolitanul din Baalbek) şi unde s-a constituit un anume tip de bazilică, transmis apoi arhitecturii medievale bizantine şi romanice. Pe teritoriul României, arta R. este reprezentată prin cîteva monumente importante: monumentul triumfal de la Adamclisi, ridicat de Traian în anul 105, forul şi amfiteatrul din Sarmizegetusa, podul de la Turnu-Severin, construit de către arhitectul Apolodor din Damasc (101), mozaicul de la Constanţa (sec. II—III) etc. în muzeele arheologice din Bucureşti, Constanţa, Cluj, Deva etc. se păstrează numeroase statui de epocă romană, vase de lut, obiecte de artă, care ilustrează excepţionala înflorire a artelor şi meşteşugurilor pe teritoriul Daciei romane.
Roma
Roma, capitala Italiei, situată în partea central-vestică a Peninsulei Italice, pe cursul inferior al fluviului Tibru, în regiunea Lazio. în .limitele R. este cuprins oraşul-stat Vatican. Este primul oraş al ţării ca număr de locuitori r 2 472 540 (1965) şi mare centru politic, financiar, cultural. Ca pondere în producţia industrială, R. este depăşită de alte oraşe italiene. Principalele ramuri sînt industria construcţiilor de maşini şi de prelucrare a metalelor, industria radiotehnică, textilă, alimentară, de pielărie-încălţăminte, chimică şi producţia cinematografică (Ci-necittâ). Nod feroviar, rutier şi aerian. Universitate şi alte institute de învăţămînt superior şi de cercetări ştiinţifice. Academia Santa Cecilia (cea mai veche academie muzicală din lume), academii de arte, biblioteci şi mari muzee. Este unul dintre cele mai importante centre turistice dm lume. Construită pe mai multe coline (Aventin, Celio, Palatin, Campidoglio, Esquilin, Viminal, Quirinal, Pincio, Gianicolo, Vatican, Monte Citorio şi Monte Testac-cio, ultimele două artificiale), R. are o dispoziţie urbanistică deosebit de complexă şi originală, aparent haotică, în realitate adaptată reliefului foarte modulat. Acumularea de monumente din diferite epoci a impus pe parcurs rezolvarea a numeroase probleme de compoziţie şi perspectivă, ceea ce conferă fiecărui cartier o structură specifică, dominanta fiind de fiecare dată un monument sau un ansamblu arhitectonic de prestigiu. Prin numărul şi valoarea monumentelor, R. este un adevărat oraş-muzeu. Din antichitatea romană sînt de eitat: templul rotund al zeiţei Vesta, ansamblul forumului, teatrul lui Mar-cellius, Panteonul, Coli-seul, palatul lui Septimiu Sever, forumul şi columna lui Traian, termele Iui Caracalla, bazilica lui Constantin ş.a. Din perioada medievală sînt importante bisericile San Lorenzo, Santa Măria in Trastevere şi altele, cele mai multe în stil pre-romanic şi romanic. Renaşterea a acoperit R. cu monumente valoroase: bazilica Sfîntul Petru, construită de Michelangelo şi alţii, palatul Vaticanului, palatul Farnese, Villa Medici etc. Din perioada barocului datează o profuziune de palate şi biserici (Chiesa del Gesii, biserica San Ignazio etc), unele realizate de artişti vestiţi, ca Bernini şi Borromini. Epoca modernă a contribuit de asemenea la urbanismul R. cu edificii monumentale: Foro ita-lico, cetatea universitară, staţiunea Termini, mausoleul delle Fosse Ardeatine. — Istoric. Potrivit tradiţiei, R. a fost întemeiată în anul 753 î.e.n. de Romulus şi Remus; însă cea mai veche aşezare descoperită aici datează, potrivit materialelor arheologice, de prin sec. al X-lea î.e.n. De la sfîrşitul sec. al Vl-Iea î.e.n., R. a devenit centrul politic al republicii sclavagiste romane, iar din sec. I. î.e.n. al Imperiului roman. în anul 64, în timpul domniei lui Nero, o mare parte & oraşului R. a fost mistuită de incendiu. Reconstruită în timpul Flavilor, R. a fost mărită, mai ales sub împăraţii Traian, Adrian şi Caracalla. Mutarea capitalei imperiului la Constantinopol (330), împărţirea imperiului (395), căderea Imperiului roman de apus (476) şi migraţiunea popoarelor au dus la decăderea oraşului. în evul mediu a fost reşedinţă papală, iar din sec. ai VUI-lea capitală a regiunii papale (pînă în 1870), transformîndu-se într-un centru politic-ecleziastic al Europei de apus. în 1084 a fost pustiită de normanzi. A fost un teatru al luptei de clasă dintre masele populare şi feudali. Răsculaţii au declarat oraşul republică în 1145—1155 sub conducerea lui Arnaldo da Brescia şi în 1347—1354 sub conducerea lui Cola di Rienzo. R. a cunoscut o perioadă de mare înflorire în timpul Renaşterii. în sec. XVII-XVIII a fost unul dintre marile centre artistice europene. în 1809—1814 a fost inclusă în imperiul napoleo-nean. A fost centrul Republicii romane (noiembrie 1848—iulie 1849), condusă de Garibaldi şi Mazzini şi instaurată în cursul revoluţiei din 1848-1849. Ocupat de armatele regatului Italiei (1870), oraşul a devenit în 1871 capitala ţării. La sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea s-a dezvoltat rapid din punct de vedere industrial şi urbanistic şi a devenit unul dintre principalele centre ale mişcării muncitoreşti, în timpul celui de-al doilea război mondial a fost puternic bombardată (mai ales în 1943). La 8 septembrie 1943 a fost ocupată de trupele hitleriste, din stăpînirea cărora a fost eliberată în iunie 1944.
„Rolul muncii in procesul de transformare a maimutei in om”
„Rolul muncii în procesul de transformare a maimuţei in om”, studiu de antropologie filozofică al lui F. Engels, scris în 1876, care reprezintă o contribuţie remarcabilă la explicarea materialistă a apariţiei omului şi a societăţii omeneşti. Potrivit tezei fundamentale a lucrării, omul s-a creat pe sine însuşi prin muncă, sau munca 1-a creat pe om. Diferenţierea mîinii de picior sub raport funcţional, realizarea şi stabilizarea mersului vertical, dezvoltarea creierului, făurirea uneltelor, apariţia limbajului, gîndirii şi conştiinţei, formarea societăţii omeneşti reprezintă momentele principale ale procesului de transformare a maimuţei în om. în acest proces a existat o interacţiune între muncă, limbaj, gîndire şi societate, factorul primordial, determinant fiind munca efectuată cu ajutorul uneltelor. Prin transformarea conştientă a naturii potrivit nevoilor sale, omul a triumfat şi continuă să triumfe asupra necesităţii oarbe care domină în natură. Evoluţia istorică a omului, arată Engels în încheiere, a creat condiţiile ca el să poată triumfa şi asupra necesităţii oarbe care domină relaţiile sociale, să devină stăpînul conştient al acestora în condiţiile transformării revoluţionare a societăţii.
rolul activ al organului de jurisdictie
rolul activ al organului de jurisdicţie, principiu de bază în procesul socialist, constînd în obligaţia organului de jurisdicţie de a da un sprijin continuu părţilor în apărarea drepturilor lor, precum şi de a manifesta iniţiativă în stabilirea exactă a faptelor care interesează pricina.
Rollon
Rollon (Hrolf) (? - 927), conducător normand. La începutul sec. al X-lea a cucerit teritoriul de la gurile Senei, care i-a fost recunoscut ca ducat (ducatul Normandiei) în anul 911, în schimbul acceptării suzeranităţii regelui francez Carol al III-lea cel Simplu.
Roller
Roller, Mihail (1908-1958), istoric român. S-a preocupat de istoria patriei şi îndeosebi de istoria mişcării muncitoreşti din România. A fost membru al Academiei R.P.R. Membru al P.C.R. din 1926, a activat in presa ilegală a partidului şi in organizaţiile de masă create conduse de partid. A făcut parte din comitetul de coordonare a Tratatului de istorie a României. Sub îngrijirea sa au fost publicate şi numeroase documente din istoria patriei. Op. pr.: „Anul revoluţionar 1848″ (1948), „Studii şi note ştiinţifice privind istoria României” (1956), „Scrieri istorice si social-politice” (1957).
Rolle
Rolle [rol], teorema lui ~~ (MAT.), teoremă care afirmă că, dacă o funcţie f(x) este con-tmuă pe un interval închis [a, &], derivabilă în intervalul deschis (a, b) şi ia valori egale la extremităţile acestui interval, f(a)—f(b), atunci există cel pu^in un punct c£(a, b) în care derivata funcţiei se anu-ează, /’(c) = 0. Teorema poartă numele matematicianului francez Michel Rolle (1652-1719), care a publicat-o în 1691.
Rolland
Rolland [rolă], Romain (1866—1944), scriitor francez. S-a născut la Clamecy. A fost profesor de istoria artelor la Sorbona. în literatură a debutat cu ciclul de piese intitulat „Teatrul revoluţiei” (1898— 1902), încercare de teatru popular. Muzicolog pasionat, a scris o serie de studii: „Muzicieni de altădată” (1908), „Muzicieni de astăzi” (1908), „Hăndel” (1910), a analizat în şapte volume marile epoci de creaţie ale Iui Beethoven, scrieri în care muzica apare, ca limbaj universal şi expresie a celor mai înalte năzuinţi umane. S-a impus ca biograf al unor mari personalităţi artistice („Beethoven”, 1903; „Michelangelo”, 1905; „Tolstoi”, 1911). între anii 1904 şi 1912 a publicat primul roman fluviu din literatura franceză, „Jean-Christophe” (trad. rom.), povestire a vieţii unui tînăr compozitor şi în acelaşi timp frescă istorică în care pătrund frămîntările vremii sub aspectele cele mai variate. Romanul „Colas Breugnon” (1918, trad. rom.), al cărui erou principal este un om simplu, din popor, din sec. al XVI-lea, reprezintă un elogiu ai bonomiei galice, al dragostei de viaţă şi în acelaşi timp o sfidare adresată barbariei războiului. între anii 1922 şi 1934 a publicat romanul „Inimă vrăjită” (trad. rom. 1964), în care a urmărit trezirea conştiinţei unei mic-burgheze şi aderarea Ia comunism a fiului ei. R. a militat de pe poziţii pacifiste împotriva primului război mondial (culegerea de articole „Deasupra învălmăşelii”, 1915; romanele „Pierre şi Luce”, 1920, şi „Clerambault”, 1920), a salutat cu entuziasm Revoluţia din Octombrie, iar în perioada dintre cele două războaie mondiale a fost un aprig promotor al luptei antifasciste. Ca preşedinte al Ligii internaţionale a luptătorilor pentru pace, a condamnat agresiunea împotriva Abisimei şi intervenţia militară a lui Hitler şi Musso-lini în Spania. Prezent în actualitatea politică, şi-a ridicat glasul pentru apărarea luptătorilor de la atelierele „Grivi-ţa”, înfierînd samavolnicia autorităţilor burghezo-moşiereşti. R. este şi cel care 1-a descoperit şi promovat pe Pa-nait Istrati. Oscilările sale între exaltarea destinului personalităţilor eroice, sub influenţa lui Nietzsche, şi teoria tolstoiană a nonviolenţei (lucrarea „Mahatma Gandhi”, 1923), izvorîte dintr-un sentimentalism neoromantic, au generat confuzii şi au umbrit uneori viziunea sa filozofică. Dar generozitatea predominantă a lui R» transmite mesajul unui umanism militant, purtător al unor nobile şi îndrăzneţe idealuri croite pe măsura aspiraţiilor vitale ale omului. Prin aceasta, R. aparţine tradiţiei marilor conştiinţe europene ale Franţei. Premiul Nobel (1915).
Rolla
Rolla, Constantin (Costache), om politic moldovean, participant la mişcarea revoluţionară din 1848 şi la lupta pentru Unirea Principatelor. A fost membru al Comitetului central al Unirii din Iaşi şi deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei (1857). în timpul domniei Iui Al. I. Cuza, a cărui alegere a susţinut-o, a fost ministru al cultelor şi instrucţiunii (1859) şi ministru de externe (1861) în guvernul Moldovei.
rolgang
rolgang (TEHN.), transportor cu rulouri, folosit în industria constructoare de maşini la deplasarea pieselor de la un ioc de muncă la altul şi, mai ales, în industria metalurgică ia deplasarea laminatelor.
Roles
Roles, căpetenie (rege) al unui trib geto-dacic de pe teritoriul Dobrogii, Pentru ajutorul dat lui Crassus în luptele cu bastarnii în anul 29 î.e.n., Octavian August i-a acordat titlul de „prieten şi aliat al poporului roman’.
rola
rolă (TEHN.), piesă sau organ de maşină avînd forma unui corp de revoluţie (cilindric, conic etc), cu lungimea mai mare decît diametrul său şi care, în timpul funcţionării, se poate roti în jurul unei axe. R. se execută din materiale metalice sau nemetalice şi se folosesc ca piese componente ale unor rulmenţi. Ia stabilirea unui contact mobil (ex. t. de troleu), la rularea unui mecanism pe o cale (ex. la rularea săniilor unor aparate de măsură), la ghidarea într-o anumită direcţie sau la întinderea unui organ flexibil (curea, cablu) etc.
rolare
rolare 1. (TEHN.) Operaţie de prelucrare prin deformare plastică la cald sau la rece (presare) a unor suprafeţe simple sau profilate ale pieselor metalice, în scopul netezirii microasperităţilor şi al durificării stratului superficial (ex. r. fusurilor la arbori, r. filetu-lui la şuruburi, X. de netezire a tablelor etc). 2. (CONSTR.) Operaţie de netezire sau de imprimare pe suprafaţa stratului de tencuială ori de beton a unor adîncituri dese de o anumită formă. Se execută cu unelte numite role.
Roland Holst
Roland Holst / rdulani holst], Henriette (1869-1952) poetă olandeză. Lirica sa, influenţată iniţial de filozofia spinoziană („Sonete şi versuri scrise în terţine”, 1895), reflectă mai tîrziu problematica mişcării socialiste („Noua naştere”, 1902; „între timp şi veşnicie”, 1934). A scris şi drame lirice, eseuri, care marchează evoluţia ei ulterioară către un socialism religios, şi biografii (despre Tolstoi, Garibaldi, Romain Rolland, Rosa Luxemburg, Gandhi ş.a.).
Roland
Roland [roland], soţii ~ , revoluţionari francezi. Alături de J.P. Brissot, P.V. Vergniaud şi M.J.A. Condorcet, soţii R. au fost cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai girondinilor. Jean Mărie R. de La Platiere (1734-1793) s-a sinucis după insurecţia de la 31 mai — 2 iunie 1793, iar soţia sa, Jeanne Manon{\754— 1 793), cunoscută sub numele de Madame R., a fost ghilotinată.