Iunie 2009
Monthly Archive
„Romanische Revue”
„Romanische Revue” [ romanise revu], publicaţie periodică ştiinţifică românească, apărută între anii 1885 şi 1904, în mod succesiv, la Budapesta, Viena şi Sibiu, sub conducerea lui C. Diaconovici. Din 1894 a purtat titlul de „Romănische Jahrbucher”. A publicat articole şi studii privind istoria politică şi culturală a românilor, mai ales a celor din Transilvania.
romanice
romanice, limbi ~, grup de limbi care au la bază limba latină. Acestea sînt: româna, dalmata (dispărută la sfîrşitul sec. XIX), retoromana, italiana, sarda, provensala, franceza, catalana, spaniola, portugheza.
romanica
romanică, artă ~, denumire convenţională, adoptată de istoriografi în sec. al XIX-lear prin care se înţelege în general arta care s-a dezvoltat în ţările europene supuse influenţei catolice în sec. X—XIII. Arta romanică a preluat unele trăsături ale artei bizantine şi în special elemente din arta carolingiană. Dezvoltînd vechi tradiţii ale artei antice romane stimulată de frecvente schimburi cu arta orientală, cunoscută fie prin intermediul navigatorilor şi al pelerinilor, fie prin intermediul armatelor de cruciaţi, a. r. a îmbrăcat variate aspecte, arhitectura fiind modul ei principal de manifestare, în perioada de înflorire a stilului romanic, principalele edificii au fost bisericile şi mănăstirile. Dispunînd de imense averi funciare şi tezaurizate, mănăstirile şi catedralele romanice au fost, în general, construite potrivit unor programe monumentale, amploarea lor fiind justificată şi de faptul că trebuiau să găzduiască uri uriaş număr de pelerini atraşi de cultul relicvelor sfinte. Principalele tipuri de plan ale arhitecturii religioase romanice sînt: a) biserica-sală (o navă prevăzută cu o absidă pe latura de est şi, eventual, cu un turn-clopotniţă, b) bazilica, cu trei sau mai multe nave, c) biserica de plan central (circular sau polilobat). Mănăstirile erau prevăzute cu clădiri anexe, dezvoltate, de regulă, pe un plan dreptunghiular în jurul unei curţi interioare, către care se deschidea o galerie cu arcade pe coloane, cu deambulatoriu. Construite în general din piatră (cărămida a fost utilizată numai în anumite zone nordice), edificiile romanice sînt caracterizate prin grosimea
masivă a zidurilor şi prin folosirea plafoanelor (mai ales în Ita-
lia) sau a bolţilor semicihndrice, uneori întărite cu arcuri-dublou. Mai rar, sub influenţă orientală, a fost întrebuinţată,pentru boltiri, cupola. Deschiderile, în general mici, practicate în ziduri (arcade,portale, ferestre) sînt totdeauna în plin cintru şi trebuie subliniat că un principiu definitoriu pentru arhitectura romanică este predominanţa plinurilor asupra golurilor. Deseori ferestrele sînt compartimentate în două sau în trei deschideri (bifore, trifore) cu ajutorul unor colonete,în interior, deschiderile sînt sprijinite pe coloane masive sau pe stîlpi articulaţi. Este de observat că, în cadrul artei r.,sculptura şi pictura au fost subordonate arhitecturii. Decorul sculptat al edificiilor romanice se plasează în jurul portalurilor, în jurul capitelurilor, de asemenea pe feţele unor obiecte de cult. Inspirată mai ales din mitologia creştină, dar utilizînd şi elemente fantastice, multe de origine orientală, sculptura 1. are în primul rînd un caracter decorativ, hieratizant.Considerată şi ea ca un motiv decorativ, figura umană este turtită, alungită, contorsionată, după caz,pentru a răspunde nevoilor compoziţionale. Tratarea schematizată, deseori rusticizată, a figurilor este compensată de simţul decorativ şi de inventivitatea fabuloasă a meşterilor.Picturile X., de asemenea cu un pronunţat caracter hieratic, sînt la origine O ramură a picturii bi zantine, care s-a dezvoltat în condiţii specifice, caracterizată fiind prin schematism, dar şi prin spiritul narativ-popular. Ca monumente reprezentative de arhitectură X. cităm: biserica abaţială dinSaint-Benoît-sur-Loire, catedrala din Toulouse, biserica din Marmoutier (Franţa), domul din Modena, domul din Pisa (Italia), biserica sfinţii apostoli din Koln, palatul conţilor de Turingia din Wart-burg (Germania), biserica din Cisnădioara, biserica din He-rina, catedrala din Alba-Iulia (România). Pentru sculptura IV sînt de amintit timpanul portalului bisericii La Madeleine din Vezelay, portalul bisericii din Autun (Franţa), profeţii din corul catedralei din Bam-berg (Germania), reliefurile catedralei din Alba-Iulia (România). Pentru picturi sînt reprezentative decoraţiile murale ale bisericilor din valea Tahull-Catalonia (Spania), ansamblul mural al bisericii Saint Savin (Franţa). în cadrul artei r. trebuie considerate şi piesele de artă decorativă: tapiserii, emailuri în champ-leve, practicate în special la Limoges (Franţa), manuscrise caligrafiate pe pergament şi ornamentate cu miniaturi, feronerie, argintărie, obiecte din bronz, mobilier etc. în general, stilul artei x. se caracterizează prin măreţia şi severitatea construcţiilor, prin hieratismul şi deco-rativismul artelor figurative. Artei r. i-a urmat arta gotică.
Romania
Romania, denumire convenţională dată de lingvişti şi istorici teritoriului pe care sînt răspîndite limbile şi popoarele romanice; denumirea datează încă de la sfîrşitul antichităţii, cînd prin România se înţelegea, în opoziţie cu Barbaria, un teritoriu stăpînit de romani sau, mai tîrziu, locuit de o populaţie romanizată.
Romanescu
Romanescu, Aristizza(1854 — 1918), actriţă româncă, fiica actorilor Constantin şi Pau-lina Demetriad. A debutat în 1872 la teatrul din Craiova, apoi a jucat pe scena Teatrului naţional din Iaşi. Din 1877 a fost angajată la Bucureşti de „Societatea dramatică”. A studiat, ca bursieră la Paris, împreună cu actorul Grigore M a n o 1 e s c u, partenerul şi apoi soţul ei. întoarsă în patrie, R. a jucat roluri de protagonistă pe scenele Teatrului naţional din Bucureşti şi din Iaşi, în piesele „Ovidiu” de V. Alecsandri, „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă” şi „Năpasta” de I.L. Cara-giale, în „Romeo şi Julieta”, „Othello” şi „Macbeth” de W. Shakespeare, „Tartuffe” Artă romanică. Biserica mănăstirii ben Germană, de Moliere ş.a. Jocul ei era caracterizat printr-o plastică desăvîrşită a mişcării, armonizată cu o voce cristalină şi o dicţiune impecabilă. Mimica ei sugestivă exterioriza puternic emoţiile pe care sensibilitatea ei le trăia. în 1891 R. a jucat în turneul organizat de Grigore Manolescu la Viena la Karls-theater, în „Hamlet”, „Romeoşi Julieta”, „Mîndrie şi amor” şi „Neron”. A apărut în primul film românesc, „Războiul Independenţei”. Ca profesoară de declamaţie la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, a dat scenei româneşti o serie de actori străluciţi, ca: Lucia Sturdza-Bulandra, Sonia Clu-ceru, Măria Filotti. R. a scris un volum de „Amintiri”.
Romanelli
Romanelli, Raffaello (1856 — 1928), sculptor italian. Deşir lent dintr-o familie de sculptori R. s-a impus ca un desăvirşit practician, operele sale, n ipecial monumente publice, tund caracterizate prin robusteţea şi echilibrul formelor. A lucrat în Italia, în America, în Anglia, în Austria şi în România (monumentul lui Ion Heliade-Rădulescu la Bucureşti, monumentul lui Ovidiu de la Constanţa, monumentul lui Ga-ribaldi la Sienna etc).
romancero
romancero [romantero] (în literatura spaniolă), culegere de poeme epicelirice (romances) anonime. Transmise mai întîi prin tradiţie orală, au început a fi tipărite de prin sec. al XVI- lea. Avînd un conţinut variat, r. cuprinde romanţe eroice sau tradiţionale (despre personalităţi din istoria Spaniei, mai ales în legătură cu Cidul Campeador), cavalereşti (care împrumută subiectele din ciclurile epice franceze), de frontieră (despre luptele dintre spanioli şi arabi), legendare sau :u referire specială la mauri. R. s-a răspîndit şi în alte ţări de limbă spaniolă.
Roman I
Roman I, domn al Moldovei (1392-1394), frate al lui Petru I Muşat şi tatăl lui Alexandru cel Bun. A fost primul care s-a intitulat „mare domn, singur stăpinitor al ţării Moldovei de la munte pînă Ia mare”. A recunoscut suzeranitatea regelui Poloniei şi a dus o politică de apropiere de Ţara Românească, unde domnea Mircea cel Bătrln. A fost în conflict cu Patriarhia de Constantino-pol, care nu voia să recunoască pe moldoveanul Iosif (recomandat de domn) ca mitropolit al Moldovei.
Roman
Roman, Ioan N. (1866— iC,31), scriitor şi publicist român. S-a născut la Comîndă-reşti (Botoşani). A colaborat la „Tribuna”, „Familia”, „Convorbiri literare”, „Viaţa” ş.a., a condus publicaţii dobrogene îi a lucrat timp de mulţi ani in redacţia ziarului „Adevărul” din Bucureşti. în tinereţe a polemizat cu Gherea în jurul tendenţionismului în artă, dar a receptat influenţa mişcării socialiste. Culegerea „Poezii” (1894) îl situează printre epigonii eminescieni. Volumul memorialistic „25 de ani de acţiune ai «Adevărului», 1888—1913″, prezintă interes documentar.
Roman
Roman, Elly (n. 1905), compozitor român, artist emerit. A studiat la Berlin. începînd din 1930 desfăşoară o susţinută activitate de compozitor şi dirijor în genul muzicii uşoare. A scris operete („Prichindel şi Mărunţica”, „Colomba”, „Fetele din Murfatlar”), muzică corală („Salut voios de pionier”, „Mulţumim din inimă Partidului” ş.a.) şi numeroase piese de muzică uşoară şi de dans .
Roman
Roman, Alexandru (1826— 1897), cărturar transilvănean, unul dintre conducătorii luptei politice a românilor din Transilvania. A fost profesor la gimnaziul românesc din Beiuş, la Academia de drept din Oradea, iar în 1862 profesor de limba română la Universitatea din Budapesta; membru al Academiei Române. între 1865 şi 1888 a fost deputat în Camera maghiară, unde a apărat drepturile poporului român din Transilvania. Pentru publicarea „Pronunciamentului de la Blaj’ (1868) a fost condamnat la un an închisoare. R. a fost redactor responsabil al ziarelor româneşti „Concordia” (1861 — 1866) şi „Federaţiunea” (1868 —1876), apărute Ia Budapesta.
Roman
Roman, numele mai multor împăraţi bizantini, dintre care cei mai cunoscuţi au fost R.I Lecapenos (920 - 944) şi R. al IV-lea Diogenes (1068-1071). în lupta de la M a nzi kert (1071), R. al IV-lea a fost înfrînt şi făcut prizonier de Alp-Arslan, sultanul turcilor selgiucizi.
Roman
Roman, oraş regional în reg. Bacău, reşedinţă de raion, situat la confluenţa Moldovei cu Şiretul. 35 270 Ioc (1965), cu localităţile subordonate 46 820 Ioc. Centru industrial. Industrie siderurgică (laminor de ţevi), a construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor (utilaje de foraj, piese de schimb pentru tractoare), a materialelor de construcţii (prefabricate din beton), alimentară (zahăr). în R. se află mai multe monumente istorice: biserica „Adormirea maieu domnului” (1569), biserica armenească (1609), hanul Viţi (sec al XV III-lea), casa vornicului Done (sec. XVIII — XIX) etc. Deosebit de valoroasă este biserica episcopală, construită de către Petru Rareş şi fiul său Iliaş (1542- 1550, cu modificări ulterioare), care păstrează fresca, de o remarcabilă calitate artistică, datînd din sec. al XVI-lea. — Raionul R., cu 125 550 loc. (1965). Cultura cerealelor, a sfeclei de zahăr. Legumicultura. Creşterea animalelor. Industrie de interes local.
roman
roman (LIT.) 1. (în evul mediu), operă narativă în proză sau în versuri, scrisă într-o limbă romanică (ex. „Roman de la Rose”, „Roman de Renart”). 2. Specie a genului epic, care cuprinde o acţiune de o relativă amploare şi complexitate, desfăşurată de-a lungul unei anumite perioade, care angajează, de obicei, mai multe personaje şi care presupune un anumit grad de adîncime a observaţiei sociale şi a analizei psihologice. Specific mai ales literaturilor moderne, r. există ca manifestare epică, nu întotdeauna distinctă, încă din antichitate (Petromus, Apuleius, Longos, Heliodor) şi evul mediu (sub forma r. cavalereşti, eroice, galante, pastorale, scrise în spirit aristocratic). în perioada Renaşterii, r. cunoaşte primele sale concretizări moderne, ca viziune şi modalitate, o sferă de cuprindere tematică şi tipologică mai largă, prin Rabelais, Cervantes, proza picarescă. în epocile următoare, în funcţie de schimbările sociale care au loc, de îmbogăţirea continuă a ariei de cunoaştere, de dezvoltarea generală a ştiinţei şi filozofiei, a literaturii şi artei înseşi, ca şi prin contribuţiile unor scriitori deosebit de originali, r. se diversifică atît sub raportul problemelor abordate, cît şi sub acela al mijloacelor de expresie, devenind, progresiv (înce-pînd mai cu seamă din sec. al XlX-lea), una dintre speciile cele mai reprezentative şi mai cultivate, exprimînd gustul şi mentalitatea momentului istoric respectiv şi tinzînd să contureze tablouri sugestive ale epocii. Prin W. Scott, Dickens, Thackeray (în Anglia), Goethe (în Germania), Manzoni, Verga (în Italia), Stendhal, Balzac, Flaubert, Zola (în Franţa), Dostoevski, Tolstoi (în Rusia) ş.a., r. îşi demonstrează exemplar viabilitatea şi adaptabilitatea. Cunoscînd numeroase modalităţi şi devenit, prin aceasta, un gen „proteic”, el atinge ulterior o largă dezvoltare în toate literaturile lumii, impu-nînd atenţiei, şi în sec. al XX-Iea, cîteva nume de prestigiu universal: A. France, R. Rolland, M. Proust (în Franţa), J. Galsworthy, J. Joyce (în Anglia), Th. Mann, H. Mann, R. Musil (în Germania), S. Und-set, K. Hamsun, S. Lagerlof (în ţările scandinave), Dreiser, He-mingway, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, Caldwell (S.U.A.), Gorki, Şolohov, Leonov (în U.R.S.S.) ş.a. Potrivit temelor tratate, viziunii estetice, modalităţii curentului artistic în care se integrează, există T. romantic (V. Hugo); realist (Flaubert); naturalist (Zola); suprarealist (R. Queneau); filozofic (Voltaire); sentimental (G. Sand); umoristic şi de moravuri (Dickens); exotic (B. de St. Pierre); psihologic (Dostoevski); istoric (Scott); de aventuri (Dumas); pedagogic (Rousseau); fantastic (Gautier); terifiant (H. Walpole); pastoral (Montemayor); picaresc (M. Aleman); epistolar (Laclos); pamfletar (Swift); bildungsroman (Goethe); epopeic (Tolstoi); de analiză (Proust); ciclic (R. Martin du Gard); fluviu (Rolland); foileton (Sue); pentru copii (Mark Twain); poliţist (Doyle); ştiinţifico-fan-tastir (Wells); existenţialist (Camus); „noul roman” (Robbe-Grillet); al tinerilor furioşi (J. Osborne) etc, etc. în literatura română, cea dintîi încercare de r. tipărit aparţine lui M. Kogălniceanu („Tainele inimii”, fragment, 1850). Urmează o etapă de căutări, în care se remarcă în primul rînd D. Bolintineanu, cu „Manoil” (1855) şi „Elena” (1862) şi mai ales N. Filimon cu „Ciocoii vechi şi noi” (1865). Ulterior specia e tot mai des cultivată, pentru ca în veacul al XX-lea, să cunoască o înflorire deosebită. Printre reprezentanţii ei se numără D. Zamfirescu, I. Slavici, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Camîl Petrescu, Cezar Petrescu, H. Papadat-Bengescu, G. Călinescu, I.M. Sadoveanu, Z. Stancu, M. Preda, E. Barbu ş.a.
Romains
Romains [romi], Jules (n. 1885), scriitor francez, membru al Academiei Franceze. A fost promotorul u n a n i m i s m u 1 u i, pe care 1-a ilustrat atît în versuri („Viaţa unanimă”, 1908), cît şi în proză. Romanul său „Oameni de ispravă” (28 voi., 1932-1956) este o cronică stufoasă a societăţii franceze şi europene din primele decenii ale secolului nostru, în care multe pagini de descriere realistă sînt umbrite de idei politice retrograde. R, a scris şi piese de teatru, dintre care cea mai izbutită, comedia „Knock, sau Triumful medicinii” (1923), este o satiră la adresa medicilor şarlatani.