Roma (Imperiul roman), stat sclava­gist, unul dintre cele mai puternice şi mai mari state ale lumii antice. Cea mai ve­che perioadă din is­toria Romei este cunoscută în istorie sub numele de „perioada, regalităţii”, care ar fi durat, potrivit tradiţiei, aproximativ două secole şi jumătate (753— 509 î.e.n.). Organizarea socială, a Romei în această perioadă era democraţia mili­tară; locuitorii Romei (popu-lus romanus) erau împărţiţi în trei triburi a cîte zece curii, fiecare curie avînd cîte zece ginţi. Principalele instituţii po­litice ale statului roman inci­pient erau adunarea bătrînilor (senatus), adunarea poporu­lui pe curii (comitia curiata)r care alegea pe toţi magistraţii, şi regele (rex), ales de adu­narea poporului. în cursul evoluţiei sale din această pe­rioadă, populaţia Romei s-a împărţit în patricieni (aristo­craţia gentilică) şi plebei (repre­zentanţi ai triburilor aservite), amîndouă categoriile fiind for­mate din oameni liberi, scla­via, incipientă, avînd un carac­ter patriarhal. în sec. al Vl-lea î.e.n., Roma a cunoscut o pe­rioadă de dominaţie politică etruscă, care a influenţat tra­diţia, instituţiile politice şi arhitectura secolelor urmă­toare. La sfîrşitul sec. al Vl-lea î.e.n. (potrivit tradiţiei romane în anul 509 î.e.n.), la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fimd înloprin aceea a doi magistrati numiţi la început praetori, iar apoi consuli, aleşi dintre patricieni de către adunarea poporului. Senatul, alcătuit din patricieni devenit organul suprem al puterii în republica romana dand acesteia un caracter aristocratic. In cursul rcelungat proces istoric . — III î.e.n.) s-au efectuat importante reforme sociale au pus bazele organizarii statului roman în forma cunoscuta de istorie. Principalul continut al istoriei interne a statului roman în perioada republicana timpurie îl constituie lupta plebeilor cu patricienii pentru pămînt şi pentru egali­tăţi in drepturi politice. Lupta dintre patricieni şi plebei, incheiata in anul 287 î.e.n., a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populaţia liberă a Romei s-a impartit în caste (ordines), ia fruntea cărora era noua ir.itocraţie (nobilitas), alcă­tuită din vîrfurile patriciene şi plebeiene. în a doua jumătate a sec al V-lea î.e.n., Roma, dispunand de o excelentă organi­zare militară, a iniţiat o politică expansionistă în Latium, apoi in Italia. în urma războiului cu coaliţia oraşelor latine (340 — 338 î.e.n.), care i-a adus hege­monia in Latium şi a războaie­lor cu samniţii (343—341, 327 -304 şi 298-290 î.e.n.), Roma i cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanţi ai Apeni-mlor. După cucerirea Italiei

centrale, Roma a ajuns în conflict cu oraşele greceşti din sudul Italiei. în urma războiu­lui cu regele Epirului, P y r rhos (280-275 î.e.n.), şi a asediului Tarentului (272 î.e.n.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei şi organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic şi administrativ, interesele Ro­mei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremaţie în bazinul apusean al Mării Med iterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 şi 149— 146 î.e.n.). în urma primului război punic, Roma a obţinut Sicilia, dai forţa economică, politică şi militară a Carta­ginei rămînea aproape in­tactă, în cursul celui de-al doilea război punic (218—201 î.e.n.), armata cartagineză, con­dusă de H a n i b a I, a inva­dat Italia, pricinuind armatei romane înfrîngeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î.e.n.) şi mai ales la C a n n a e (216 î.e.n.). Dar tactica tempo­rizatoare elaborată de F a -bius Cunclator, pre­cum şi campaniile din Spania şi Africa, conduse de Publius Cornelius S c i p i o, au hotă-rît soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrîngere la Zama (202 î.e.n.) şi a pierdut în favoarea Romei toate pose­siunile de peste mări. Roma a obţinut, în urma celui de-al doilea război punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane şi şi-a îndreptat aten­ţia spre răsărit (unde ocupase lliria). în urma a trei războaie (215—205, 200-197 şi 171-168 î.e.n.), Macedonia a fost în-frîntă şi supusă. După înfrîn-gerea unei mari răscoale anti­romane (149—148 î.e.n.), Ma­cedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î.e.n., după înfrîngerea răscoa­lei ligii aheene, oraşele greceşti au fost subordonate provinciei romane Macedonia. în acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al treilea război punic (149—146 î.e.n.), pro­vocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Carta­ginei (care a fost dărîmată), includerea teritoriilor acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stâpînirii lor în Peninsula Balcanică şi după zdrobirea Cartaginei, ro­manii au început ofensiva pen­tru cucerirea teritoriilor asia­tice, în 129 î.e.n., regatul Pergamului şi posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeaşi soartă a împăr­tăşit-o Bithynia în 75 î.e.n. în Asia Mică rămînea liber rega­tul Pontului, care, sub condu­cerea Iui M i t r i d a t e al Vl-lea Eupator (111—63 î.e.n.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată îm­potriva Romei. în urma a trei războaie (89—85, 83-81 şi 73—63 î.e.n.), Roma a înfrînt pe Mitridate, ocupînd toate teritoriile stăpînite sau con­trolate de acesta. Profitînd de puternica criză politică a sta­telor elenistice, romanii au înfrînt şi au transformat în provincii romane statul Seleucizilor (Siria) în 64—63 î.e.n. şi statui Ptolemeilor (Egiptul) în 30 î.e.nvRoma impunîndu-şi astfel hegemonia şi în bazinul răsăritean al Măru Mediterane. în sec. II—I î.e.n., ca urmare a transformării Romei într-un mare stat maritim, s-au dezvol­tat comerţul, capitalul finan­ciar şi cămătăresc şi a crescut rolul cavalerilor în viaţa politică şi socială a statului. Spre sfîrşitul sec. I î.e.n., Roma devenise unul dintre cele mai mari şi mai puternice state ale lumii antice. Creşterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cuce­rire şi introducerea pe scară largi a muncii acestora în pro­ducţie au marcat generaliza­rea modului de producţie sclavagist la Roma. Consecin­ţele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producă­torilor liberi, concentrarea pămîntului şi formarea lati­fundiilor, precum şi ascuţirea contradicţiilor sociale au pro­vocat o largă mişcare socială pentru înfăptuirea unei re­forme agrare, condusă de fraţii Caius şi Tiberius Gracchus. In sec. II -1 î.e.n. au avut loc puternicele răscoale ale scla­vilor din Sicilia (136—132 şi 104—101 î.e.n.) şi răscoala condusă de Spartacus (73—71 î.e.n.), una dintre cele mai puternice răscoale ale scla­vilor cunoscute în istorie. în acelaşi timp s-au răsculat şi aliaţii italici ai Romei (războiul aliaţilor, 90—88 î.e.n.), care, deşi înfrînţi, au obţinut cetă­ţenia romană. Mişcarea socială a Gracchilor, răscoalele scla­vilor, războiul aliaţilor, com­plotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice şi sociale a republicii ro­mane. Această criză a ieşit mai puternic în evidenţă în prima jumătate a sec. I î.e.n., în războiul civil dintre popu­larii conduşi de M a r i u s şi optimaţii conduşi de S y l l a. încercînd să rezolve criza, con­ducătorii armatei, ai cavalerilor şi ai plebei, Pompei, Cras-sus şi Cezar, s-au unit, formînd primul triumvirat (59 î.e.n.). Lupta pentru putere a luat forme ascuţite. După ce în 52 î.e.n. Pompei a fost ales consul fără coleg, instituind în fapt dictatura, Cezar a tre­cut Rubiconul (49 î.e.n.) în fruntea armatei cu care cuce­rise Galia (58—52), a ocu­pat întreaga Italie, 1-a în­frînt pe Pompei şi pe partiza­nii acestuia, devenind conducă­tor unic al statului roman. Senatul 1-a numit pe Cezar dictator pe termen nelimitat, tribun pe viaţă şi cenzor. Re­formele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării impe­riului. Lupta pentru putere, care a continuat cu şi mai multă violenţă după asasinarea lui Cezar (44 î.e.n.), s-a sfîrşit, după un lung război civil, cu instituirea principatu­lui de către Octavian A ug u s t (27 î.e.n.). în timpul principatului s-a întărit pro­prietatea funciară mijlocie şi s-au dezvoltat viaţa orăşe­nească, meşteşugurile şi comer­ţul, în sec. I î.e.n. şi sec. I e.n., şi mai ales în perioada lui August (numită şi „epoca de aur” a artei şi literaturii ro­mane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarca­bile personalităţi ale epocii au fost oratorul Cicero, poeţii Virgiliu, Horaţiu, Ovidiu, isto­ricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit, Suetoniu, naturalistul Pliniu cel Bătrîn. în sec. I e.n., în timpul dinastiei iulio-claudice (14—68) şi al dinastiei Flavilor (69—96), puterea per­sonală a cîştigat teren în dauna autorităţii tradiţionale a sena­tului. Au avut loc dese mişcări sociale (în Galia şi Spania) şi răscoale ale populaţiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66— 70). Sec. I — II e.n. se caracte­rizează prin cea mai mare dez­voltare a societăţii sclavagiste romane, prin întărirea impe­riului şi prin maxima extindere teritorială. în timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Impe­riul roman atinge culmea pu­terii sale. El se întindea din Britania pînă în Arabia şi din nordul Mării Negre pînă în nordul Africii, transformînd Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”).

i urarea dominaţiei mondiale a Romei a fost însoţită de răs-rindirea relaţiilor sclavagiste intr-o măsură necunoscută pînă atunci. O caracteristică însemnata a perioadei sec. I —II e.n. i rost întărirea procesului de “romamzare” a provinciilor, unde locul vechilor rînduieli a rost luat de cultura şi de civili­zaţia superioară a Romei şi creşterea rolului provincialilor in viaţa imperiului. T r a i a n (98—117), primul provin­cial devenit împărat, i-a înrant pe daci în două campa­nii sîngeroase (101 — 102 şi 105—106), transformînd cea mai mare parte a Daciei in provincie romană. în sec. al III-lea, Imperiul roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat ir. desele schimbări de împăraţi in urma războaielor civile din­tre pretendenţi, în slăbirea rolului aristocraţiei senatoriale, în creşterea rolului politic al arma­te:, in tendinţele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, -spania, Britania şi regatul Palmyrei) şi în răscoale ale colonilor şi populaţiilor su­puse; în această perioadă a început marea mişcare a bagauzilor (sec. III—V) din Galia şi din Hispania. In sec. al ÎH-lea sînt re­marcabile domniile împăraţi­lor Septimiu Sever, Inrelian şi D î o c 1 e-fia n. în timpul Iui Aurelian, administraţia romană a părăsit Dacia, sub presiunea goţi­lor şi a dacilor liberi. Diocleţian (284—305) a instaurat forma de guvernămînt a domi­natului, formă a monarhiei arsolute, care întărea puterea impăratului şi a pus capăt pentru moment, prin refor­mele iniţiate, crizei din sec. al III-lea. începînd din sec. al II-lea, în agricultură, dată tiind lipsa de interes a scla­vilor pentru muncă şi primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut şi s-a dezvoltat forma de depen­denţă a populaţiei rurale faţă de marii proprietari de pămînt, cunoscută sub numele de c o 1 o n a t, una dintre cele mai importante manifes­tări ale crizei modului de pro­ducţie sclavagist. Ca urmare a incursiunilor triburilor „bar­bare” de la graniţele imperiu­lui, a anarhiei interne crescînde şi a imposibilităţii puterii cen­trale de a mai asigura pacea, în sec. al III-lea centrele vieţii economice decad, legăturile co­merciale dintre provinciile im­periului se destramă, tendinţele centrifuge ale acestora se accen­tuează. Provinciile încep să ducă o viaţă aparte, diferenţiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unităţi economice închise. Constantin cel Mare (306—337) a continuat reformele sociale şi politice ale lui Diocleţian; el a împărţit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria şi Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraş clădit de el. în anul 313 a dat edictul de tole­ranţă în favoarea creştinismu­lui. Dar, sfîşiat de luptele interne pentru putere, de creş­terea luptei de clasă, de atacu­rile popoarelor din afară, Impe­riul roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfîrşitul sec. al IV-lea, T h e o d o s i u s (379-395) a realizat ultima reunire a impe­riului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărţit definitiv în forma­ţiunile politice cunoscute sub numele de Imperiul roman de apus şi Imperiul roman de răsă­rit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. în Imperiul roman de apus, prăbuşirea orînduirii sclavagiste s-a făcut spectaculos şi a fost însoţită de războaie, răscoale populare şi invazii pustiitoare. Terito­riul statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mîmile căpeteniilor „barbare” ale armatei. în anul 410, Roma a fost ocupată şi jefuită de vizi­goţi, conduşi de Alaric şi în 455 de vandali,’ conduşi de Genseric. în anul 476, ultimul împărat roman, Romulus Au-gustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul merce­narilor germani, şi pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imperiul roman de răsărit, adaptîndu-se, dato­rită unor condiţii speciale, dez­voltării istorice, s-a transfor­mat, în urma unor procese com­plexe, într-un stat feudal, cu­noscut sub numele de Impe­riul bizantin, care a continuat să existe pînă în sec. al XV-lea. — Filozofia in Roma antică s-a dezvoltat de la sfîrşitul sec. al III-lea î.e.n. şi începutul sec. al II-lea î.e.n., adaptînd necesităţilor sociale ale vieţii romane o serie de sisteme filozofice foarte influente din cultura elenistă. în sec. al II-lea î.e.n. a pătruns la Roma doctrina şcolii stoi­ce; Panaetius din Rodos (c. 185—110 î.e.n.) şi discipolul acestuia Poseidonius din Apameea (135 î.e.n. —51 î.e.n.), au întemeiat aşa-numitul stoi­cism mijlociu, care a introdus în mod eclectic în stoicism elemente ale platonismului. Tot în sec. al II-lea î.e.n. s-a răspîndit la Roma epicu­reismul, reprezentat de Filodem din Gadara, care a înte­meiat în sec. I î.e.n. o şcoală filozofică lîngă Neapole, şi de marele gînditor materialist şi ateist Lucrejiu (sec. I î.e.n.). Epicureismul a influen­ţat şi pe poeţii Virgiliu şi Hora-ţiu. Gînditori ca Cicero şi Marcus Terentius V a r r o au adoptat poziţii eclectice, în perioada crizei imperiului sclavagist roman au început să se răspîndească pe scară largă concepţii filozofice mis­tice, cum au fost cele susţinute de Filon din Alexan­dria (c. 25 î.e.n. —c. 40 e.n.) şi de neopitagoricieni (Apollonius din Tyana, Moderatus ş.a.). în aceeaşi perioadă, în sec. I—II e.n., se dezvoltă stoicis­mul tirziu, reprezentat de S e-neca, Epictet şi Marc A u r e 1 i u, Ia care se accen­tuează trăsăturile idealiste, reli­gioase şi pesimiste ale doctrinei stoice. Incepînd din sec. al III-lea e.n., s-a dezvoltat, ca o reacţie a filozofiei „păgîne” faţă de creştinism, doctrina idealistă mistică a neoplatonis­mului, întemeiat de Aramonius Saccas (sec. al III-lea) şi de Plotin (sec. al III-lea). în afara curentelor mistice s-a dezvoltat la Roma, în primele secole ale erei noastre, şcoala peripatetică, reprezen­tată, printre alţii, de medicul Galenus şi de Alexandru din Afrodisias, precum şi scep­ticismul (Ainesidemos, Agrippa şi Sextus Empiricus). Ultima şcoală filozofică necreş­tină la Ateni a fost închisă de împăratul Iustinian în anul 529. O trăsătură specifică a gîndirii sociale la Roma o reprezintă marea dezvoltare a istoriografiei şi a teoriei drep­tului; dreptul roman a exer­citat o puternică influenţă şi asupra dezvoltării de mai tîrziu a teoriilor juridice. — Arta Romei antice. Prin arta R. antice se înţelege nu numai arta care s-a dezvoltat în metropolă, ci şi realizările artistice din provincii. Istoria artei romane se divide în două mari perioade: republicană şi imperială. în prima parte a perioadei republicane, pînă că­tre sec. al III-lea î.e.n. (aşa-numita perioadă primitivă), arta R. antice a fost puternic in­fluenţată de arta etruscă. Prin­cipalele elemente ale arhitectu­rii etrusce, arcul şi cupola, au fost mult utilizate în arhi­tectura romană; tot de la etrusci, romanii au preluat sistemul construcţiilor de ape­ducte, tehnica tăierii pietrii şi prelucrarea metalelor. Din această perioadă datează închi­soarea mamertină, templul lui Iupiter Capitolinul etc. înce­pînd din sec. al III-lea î.e.n., pătrund în arta romană influen­ţele elenistice, care, altoite pe fondul tradiţional, vor constitui un factor definitoriu în perioada următoare. O prelucrare tot mai abilă a materialelor, folosi­rea pe scară largă a betonului, constanta preocupare pentru realizarea, cu minimum de cheltuială, a unor edificii gran­dioase şi cu apareiaj complex au asigurat arhitecturii romane din perioada imperială o diver­sitate şi măreţie fără precedent în arta antică. Preluînd din arhitectura elenistică sistemul ordinelor greceşti, roma­nii au preferat corinticul, pe care l-au interpretat în nenu­mărate forme decorative, creînd în cele din urmă un ordin nou, ordinul compozit. De aseme­nea, în arhitectura romană a fost folosit aşa-numitul ordin toscan, de origine etruscă. în perioada imperială, arhitectura romană a atins deplina maturi­tate. Definitorii pentru arhitec­tura romană din această perioa­dă sînt: a) folosirea blocajului şi placajului în construcţii (mie­zul zidului era alcătuit dintr-o masă informă d; pietre şi cără­mizi legate prin mortare, faţa­dele fiind placate cu piatră făţuită sau marmură divers colorată în cazul construcţiilor pretenţioase); b) îndrăzneaţă întrebuinţare a arcului şi cu­polei (Panteonul din R. are o cupolă cu diametrul de 43,30 m); c) varietatea şi măreţia programelor arhitectonice. Con­strucţiile erau încadrate într-un sistem urbanistic precis, con-stînd în esenţă din două axe stradale perpendiculare (carda şi decumanum), la intersecţia că­rora se afla piaţa principală, forul. Arhitecţii romani au tratat cu multă libertate pro­gramele statornicite în arhi­tectura greacă (temple, bazilici, amfiteatre), creînd în acelaşi timp programe noi, Pornin-du-se de la prototipuri gre­ceşti, au fost construite temple dreptunghiulare (templul For­tunei virile) sau circulare (tem­plul Vestei, Panteonul). Un Ioc important în arhitectura publică îl ocupau termele, uneori de proporţii grandioase (termele lui Caracalla), teatrele (teatrul lui Marcellus), circurile (Colosseum), amfiteatrele (am­fiteatrul Castrense), bazili­cile (bazilica lui Maxenţiu), arcurile de triumf (arcul lui Titus, arcul lui Constantin). Construcţiile dobîndeau deseori rezolvări de o certă valoare inginerească şi artistică, ape­ductele de la Sequoia (Spania) şi Gard (Franţa), ca şi podul de pe Via Aurelia (Roma) exemple de notorietate universala. Palatele şi vilele ale patriciatului roman uimesc şi azi prin amploare şi fain rafinamentul amenajări­lor. Curţile interioare şi încă­perile palatelor erau decorate cm statui şi picturi murale, foarte multe inspirate inspirate din arta greacă (Palatul Flaviilor de pe Platinum-Roma, Vila lui Adri­an la Tivoli, Palatul lui Diorc.ar din Split-Iugoslavia, casa Poetului şi casa Faunului din Pompei). In sculp­tară, romanii au fost puternic influenţaţi de statuara şreaci. Deosebit de interesante

ca document istoric sînt reliefurile care decorează monu­mentele triumfale evocînd războaiele R. cu diferite popoare (Columna lui Traian şi Columna lui Aureliu-Roma, Monu­mentul de la Adamclisi-Dobrogea). De reală valoare artistica sint reliefurile, amintind arta elenistică, care decorează tarul Păcii (Ara Pacis), ridi­cat de Octavian August (13 i.e.n) Ia Roma. Sculptura ro­mană a excelat în arta portre­tului, gen în care au fost reali­zate numeroase opere remarca-: t prin puterea de caracteri­zare a personajelor (bustul lui Nero, bustul lui Caracalla, bustul lui Gordianus). Pic­tura s-a bucurat de un real prestigiu în R. antică atît în decorarea edificiilor publice şi a locuinţelor, cît şi în orna­mentarea sarcofagelor şi a mo­bilierului. Cele mai frumoase exemple de pictură romană s-au păstrat pe pereţii unor vile din Pompei şi Roma. Dezvoltind tradiţiile picturii elenistice, alexandrine în primul rînd, pictorii romani au realizat opere ca­racterizate prin vioiciunea croma­tică, prin efec­tele de lumină şi prin libertatea tra­tării (decoraţiile din Casino Rospigliossi - Roma, din casa Poetu-lui-Pompei etc). în provincii, în funcţie de tradi­ţiile artistice lo­cale, au avut loc şi unele sinteze care nu se mai regăsesc în alte părţi. Deosebit de im­portantă a fost arta romană din provincia Siria, unde au fest realizate monumente de dimensiuni colosale (templul lui Iupiter Heliopolitanul din Baalbek) şi unde s-a constituit un anume tip de bazilică, transmis apoi arhitecturii me­dievale bizantine şi romanice. Pe teritoriul României, arta R. este reprezentată prin cîteva monumente importante: monumentul triumfal de la Adamclisi, ridicat de Traian în anul 105, forul şi amfitea­trul din Sarmizegetusa, podul de la Turnu-Severin, construit de către arhitectul Apolodor din Damasc (101), mozaicul de la Constanţa (sec. II—III) etc. în muzeele arheologice din Bucureşti, Constanţa, Cluj, De­va etc. se păstrează numeroase statui de epocă romană, vase de lut, obiecte de artă, care ilustrează excepţionala înflorire a artelor şi meşteşugurilor pe teritoriul Daciei romane.