roman (LIT.) 1. (în evul mediu), operă narativă în proză sau în versuri, scrisă într-o limbă romanică (ex. „Roman de la Rose”, „Roman de Renart”). 2. Specie a genului epic, care cuprinde o acţiune de o relativă amploare şi complexitate, des­făşurată de-a lungul unei anu­mite perioade, care angajează, de obicei, mai multe personaje şi care presupune un anumit grad de adîncime a observaţiei sociale şi a analizei psihologice. Specific mai ales literaturilor moderne, r. există ca mani­festare epică, nu întotdeauna distinctă, încă din antichitate (Petromus, Apuleius, Longos, Heliodor) şi evul mediu (sub forma r. cavalereşti, eroice, galante, pastorale, scrise în spi­rit aristocratic). în perioada Renaşterii, r. cunoaşte primele sale concretizări moderne, ca viziune şi modalitate, o sferă de cuprindere tematică şi tipo­logică mai largă, prin Rabelais, Cervantes, proza picarescă. în epocile următoare, în funcţie de schimbările sociale care au loc, de îmbogăţirea continuă a ariei de cunoaştere, de dezvolta­rea generală a ştiinţei şi filozo­fiei, a literaturii şi artei înseşi, ca şi prin contribuţiile unor scriitori deosebit de originali, r. se di­versifică atît sub raportul pro­blemelor abordate, cît şi sub acela al mijloacelor de expre­sie, devenind, progresiv (înce-pînd mai cu seamă din sec. al XlX-lea), una dintre speciile cele mai reprezentative şi mai cultivate, exprimînd gustul şi mentalitatea momentului isto­ric respectiv şi tinzînd să contureze tablouri sugestive ale epocii. Prin W. Scott, Dickens, Thackeray (în Anglia), Goethe (în Germania), Manzoni, Verga (în Italia), Stendhal, Balzac, Flaubert, Zola (în Franţa), Dostoevski, Tolstoi (în Rusia) ş.a., r. îşi demonstrează exem­plar viabilitatea şi adaptabili­tatea. Cunoscînd numeroase modalităţi şi devenit, prin aceas­ta, un gen „proteic”, el atinge ulterior o largă dezvoltare în toate literaturile lumii, impu-nînd atenţiei, şi în sec. al XX-Iea, cîteva nume de prestigiu universal: A. France, R. Rol­land, M. Proust (în Franţa), J. Galsworthy, J. Joyce (în An­glia), Th. Mann, H. Mann, R. Musil (în Germania), S. Und-set, K. Hamsun, S. Lagerlof (în ţările scandinave), Dreiser, He-mingway, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, Caldwell (S.U.A.), Gorki, Şolohov, Leonov (în U.R.S.S.) ş.a. Potrivit temelor tratate, viziunii estetice, moda­lităţii curentului artistic în care se integrează, există T. romantic (V. Hugo); realist (Flaubert); naturalist (Zola); suprarealist (R. Queneau); filo­zofic (Voltaire); sentimental (G. Sand); umoristic şi de mora­vuri (Dickens); exotic (B. de St. Pierre); psihologic (Dos­toevski); istoric (Scott); de aventuri (Dumas); pedagogic (Rousseau); fantastic (Gautier); terifiant (H. Walpole); pastoral (Montemayor); picaresc (M. Aleman); epistolar (Laclos); pamfletar (Swift); bildungsro­man (Goethe); epopeic (Tols­toi); de analiză (Proust); ciclic (R. Martin du Gard); fluviu (Rolland); foileton (Sue); pen­tru copii (Mark Twain); po­liţist (Doyle); ştiinţifico-fan-tastir (Wells); existenţialist (Camus); „noul roman” (Robbe-Grillet); al tinerilor furioşi (J. Osborne) etc, etc. în lite­ratura română, cea dintîi în­cercare de r. tipărit aparţine lui M. Kogălniceanu („Tainele inimii”, fragment, 1850). Ur­mează o etapă de căutări, în care se remarcă în primul rînd D. Bolintineanu, cu „Manoil” (1855) şi „Elena” (1862) şi mai ales N. Filimon cu „Ciocoii vechi şi noi” (1865). Ulterior specia e tot mai des cultivată, pentru ca în veacul al XX-lea, să cunoască o înflorire deose­bită. Printre reprezentanţii ei se numără D. Zamfirescu, I. Slavici, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Camîl Petrescu, Ce­zar Petrescu, H. Papadat-Bengescu, G. Călinescu, I.M. Sa­doveanu, Z. Stancu, M. Preda, E. Barbu ş.a.