roman
Tagged as: R
roman (LIT.) 1. (în evul mediu), operă narativă în proză sau în versuri, scrisă într-o limbă romanică (ex. „Roman de la Rose”, „Roman de Renart”). 2. Specie a genului epic, care cuprinde o acţiune de o relativă amploare şi complexitate, desfăşurată de-a lungul unei anumite perioade, care angajează, de obicei, mai multe personaje şi care presupune un anumit grad de adîncime a observaţiei sociale şi a analizei psihologice. Specific mai ales literaturilor moderne, r. există ca manifestare epică, nu întotdeauna distinctă, încă din antichitate (Petromus, Apuleius, Longos, Heliodor) şi evul mediu (sub forma r. cavalereşti, eroice, galante, pastorale, scrise în spirit aristocratic). în perioada Renaşterii, r. cunoaşte primele sale concretizări moderne, ca viziune şi modalitate, o sferă de cuprindere tematică şi tipologică mai largă, prin Rabelais, Cervantes, proza picarescă. în epocile următoare, în funcţie de schimbările sociale care au loc, de îmbogăţirea continuă a ariei de cunoaştere, de dezvoltarea generală a ştiinţei şi filozofiei, a literaturii şi artei înseşi, ca şi prin contribuţiile unor scriitori deosebit de originali, r. se diversifică atît sub raportul problemelor abordate, cît şi sub acela al mijloacelor de expresie, devenind, progresiv (înce-pînd mai cu seamă din sec. al XlX-lea), una dintre speciile cele mai reprezentative şi mai cultivate, exprimînd gustul şi mentalitatea momentului istoric respectiv şi tinzînd să contureze tablouri sugestive ale epocii. Prin W. Scott, Dickens, Thackeray (în Anglia), Goethe (în Germania), Manzoni, Verga (în Italia), Stendhal, Balzac, Flaubert, Zola (în Franţa), Dostoevski, Tolstoi (în Rusia) ş.a., r. îşi demonstrează exemplar viabilitatea şi adaptabilitatea. Cunoscînd numeroase modalităţi şi devenit, prin aceasta, un gen „proteic”, el atinge ulterior o largă dezvoltare în toate literaturile lumii, impu-nînd atenţiei, şi în sec. al XX-Iea, cîteva nume de prestigiu universal: A. France, R. Rolland, M. Proust (în Franţa), J. Galsworthy, J. Joyce (în Anglia), Th. Mann, H. Mann, R. Musil (în Germania), S. Und-set, K. Hamsun, S. Lagerlof (în ţările scandinave), Dreiser, He-mingway, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, Caldwell (S.U.A.), Gorki, Şolohov, Leonov (în U.R.S.S.) ş.a. Potrivit temelor tratate, viziunii estetice, modalităţii curentului artistic în care se integrează, există T. romantic (V. Hugo); realist (Flaubert); naturalist (Zola); suprarealist (R. Queneau); filozofic (Voltaire); sentimental (G. Sand); umoristic şi de moravuri (Dickens); exotic (B. de St. Pierre); psihologic (Dostoevski); istoric (Scott); de aventuri (Dumas); pedagogic (Rousseau); fantastic (Gautier); terifiant (H. Walpole); pastoral (Montemayor); picaresc (M. Aleman); epistolar (Laclos); pamfletar (Swift); bildungsroman (Goethe); epopeic (Tolstoi); de analiză (Proust); ciclic (R. Martin du Gard); fluviu (Rolland); foileton (Sue); pentru copii (Mark Twain); poliţist (Doyle); ştiinţifico-fan-tastir (Wells); existenţialist (Camus); „noul roman” (Robbe-Grillet); al tinerilor furioşi (J. Osborne) etc, etc. în literatura română, cea dintîi încercare de r. tipărit aparţine lui M. Kogălniceanu („Tainele inimii”, fragment, 1850). Urmează o etapă de căutări, în care se remarcă în primul rînd D. Bolintineanu, cu „Manoil” (1855) şi „Elena” (1862) şi mai ales N. Filimon cu „Ciocoii vechi şi noi” (1865). Ulterior specia e tot mai des cultivată, pentru ca în veacul al XX-lea, să cunoască o înflorire deosebită. Printre reprezentanţii ei se numără D. Zamfirescu, I. Slavici, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Camîl Petrescu, Cezar Petrescu, H. Papadat-Bengescu, G. Călinescu, I.M. Sadoveanu, Z. Stancu, M. Preda, E. Barbu ş.a.