Laovorba.ro

„România literară”, săptămânal de critică şi informaţie literară, artistică şi culturală. A apărut la Bucureşti, sub direcţia lui Liviu Rebreanu, între 20 februarie 1932 şi 23 decembrie 1933, avându-i printre colaboratori şi pe E. Lovinescu, G. Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Cămil Petrescu, Anton Holban, I.M. Sadoveanu, AI. A. Philippide, G.M. Zamfirescu, Cămil Baltazar. Revista s-a preocupat de încurajarea tinerelor talente, contribuind la afirmarea unor scriitori ca Eugen Jebeleanu, Mihail Sebastian, Cicerone Theodorescu ş.a.

No comments »

„România literară”, revistă săptămânală, editată Ia Iaşi între 1 ianuarie şi 3 decembrie 1855, sub conducerea lui V. Alecsandri. Continuând tradiţia inaugurată de „Dacia literară” şi „Propăşirea”, a promovat literatura originală şi a militat pentru unitatea naţională şi culturală a românilor. A fost suprimată pentru că preconiza desfiinţarea iobăgiei. Printre colaboratorii ei s-au numărat Al. Russo, M. Kogălniceanu, C Negri, I. Ghica, D. Bolintineanu ş.a.

No comments »

„România liberă”, organul de presă al sfaturilor populare din ţara noastră (din 1950). A început să apară la 28 ianuarie 1943, ilegal, ca ziar de luptă patriotică şi antifascistă, din iniţiativa şi sub conducerea Partidului Comunist Român. A avut o importantă contribuţie la mobilizarea maselor în pregătirea insurecţiei armate din august 1944. Primul număr legal al ziarului „România liberă” a apărut la 24 august 1944. Apare zilnic, la Bucureşti. Este decorat cu Ordinul „Apărarea Patriei” ci. I.

No comments »

„România liberă”, ziar editat ilegal la Paris, în 1943— 1944, de către comuniştii şi antifasciştii români participanţi la mişcarea de rezistenţă din Franţa împotriva hitleriştilor. A publicat ştiri din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi din România. Concomitent a apărut şi o ediţie franceză; „La Roumanie Libre”, cu acelaşi conţinut.

No comments »

„România liberă”, ziar apărut la Bucureşti, între 1877 şi 1889. A militat pentru desăvîrşirea unităţii naţionale.

No comments »

România, stat în sud-estul Europei, situat între 43°37′07″ şi 48°15′06″ latitudine nordică şi 20°15′44;’şi 29°41′24″ longi­tudine estică. Se învecinează cu Uniunea Sovietică (la nord şi est), cu Marea Neagră (la est), cu R. P. Bulgaria (la sud), cu R. S. F. Iugoslavia (la sud-vest şi vest) şi cu R.P. Ungaria (la vest). Supra­faţa: 237 500 km2. Populaţia: 19 105 056 loc. (15 martie 1966). Teritoriul ţării este organizat administrativ-teritorial în regiuni, raioane, oraşe şi comune. Capitala: Bucureşti. Alte oraşe mari: Cluj, Timi­şoara, Braşov, Ploieşti, Cons­tanţa, Craiova, Iaşi, Brăila, Arad, Galaţi, Oradea,- Sibiu.

GEOLOGIA ŞI BOGĂŢIILE SUBSOLULUI
In cursul istoriei geologice, teritoriul R. a fost acoperit de mai multe ori, parţial sau în întregime, de apele mărilor vechi Sau mai recente, în care s-au depus diferite sedimente, au avut loc erupţii ale vulcanilor şi s-au produs mişcări ale scoarţei terestre care au deformat stratele şi au ridicat lanţuri muntoase. în prima etapă a istoriei geologice (algonkian), care s-a încheiat acum 550 de milioane de ani, s-a format cea mai mare parte a şisturilor cristaline din constituţia părţii centrale a lanţului muntos carpatic, precum şi a fundamentului Podişului Moldovenesc, Cîmpiei Române şi Depresiunii Transilvaniei. La sfîrşitul acestei etape, tot teritoriul R. a devenit un uscat muntos, care a fost apoi nivelat de eroziune. Un paleozoiculj inferior ca urmare a unor mişcări de coborîre a scoarţei terestre, o mare parte a teritoriu-lui R. a fost acoperită de apele mării. Depozite formate în acest timp se cunosc în munţii Măcinului, precum şi în unele foraje adînci din Moldova (Iaşi), Dobrogea de sud (Mangalia) şi Cîmpia Română (Călăraşi). Se presupune că unele şisturi cristaline mai puţin metamorfozate din Carpaţi s-au format prin transformarea unor depo¬zite ale acestei perioade. Lai sfîrşitul paleozoicului inferior a avut loc orogeneza caledoniană, care a determinat retragerea, mării din regiunea Moldovei si Dobrogii şi din alte regiuni, în paleozoicul superior (carbonifer şi permian), marea a acoperit din nou Dobrogea de nord, Cîmpia Română, Banatul şi o parte a Munţilor Apuseni. Spre sfîrşitul erei paleo-zoice a avut loc orogeneza hercinică, care a determinat ridicarea Munţilor Dobrogii, precum şi retragerea mării din. Banat, Munţii Apuseni, Cîmpia Română şi din alte regiuni. Aceste mişcări orogenice au fost însoţite de erupţia unor vulcani şi de pătrunderea spre suprafaţă a unor magme granitice. La începutul erei m e z o z o i c e, adică acum circa 185 de milioane de ani, marea a înaintat din nou, acoperind cea mai mare parte a regiunii Carpaţilor, a Cîmpiei Române şi a Dobrogii, rămînînd ca uscat numai Podişul Moldovei, precum şi unele insule carpatice. Apele mării erau calde şi puţin adinei, ceea ce a permis dezvoltarea puternică a recifelor de corali, care au format mari mase de calcare în cursul triasicului şi al jurasicului. In cretacic, în partea centrală a regiunii lanţului carpatic, au început mişcări de ridicare, urmate de o retragere treptată a apelor mării. în acelaşi timp, la marginea Carpaţilor Orientali, în regiunea Sinaia, în Munţii Bodocului, Baraoltului, Ceahlăului etc, a avut loc o mişcare de coborîre a scoarţei, urmată de o puternică depunere de nisipuri şi mîluri, rezultate din distrugerea insulelor carpatice învecinate. în partea mijlocie a cretacicului, şi mai ales spre sfîrşitul lui, cu circa 60 de milioane de am în urmă, în regiunea Carpaţilor se desfăşoară orogeneza alpină, care a determinat puternice mişcări de cutare a stratelor, de încălecare a unor mase de roci peste altele (şariaje), precum şi puternice erupţii vulcanice şi intruziuni magmatice. în urma acestor mişcări orogenice, cea mai mare parte a lanţului carpatic s-a înălţat definitiv deasupra nivelului mării şi nu a mai fost acoperită de apele mărilor mai recente. în prima perioadă a erei n e o z o i c e (paleogen), marea a continuat să acopere regiunea unde se întind azi Munţii Tarcăului, Oituzului, Vrancei, Buzăului, precum şi Depresiunea Transilvaniei şi regiunea deluroasă din nordul Olteniei şi Munte¬niei, iar un braţ al acestei mări acoperea şi o parte a Dobrogii de sud. La sfîrşitul paleogenu-lui, în regiunea Carpaţilor Orientali au avut loc mişcări de cutare şi de ridicare, care au dus la înălţarea unui şir nou de culmi ce s-au alăturat zonei muntoase mai vechi a Carpaţilor. în neogen, Carpaţn au continuat să se ridice treptat, în regiunea colinelor subcarpatice şi în regiunea Depresiunii Transilvaniei rămînînd mări închise. în cea de-a doua parte a neogenului, apele mărilor se extind, acoperind Podişul Moldovei, Cîmpia Română, Cîmpia de Vest, Dobrogea de sud, precum şt unele depresiuni din regiunea muntoasă. Spre sfîrşitul acestei perioade, mările de la poalele Carpaţilor s-au redus treptat, prefăcînduse în lacuri, iar la începutul perioadei cuaternare au fost complet colmatate cu materialele aduse de rîuri din Carpaţi. în neogen, între Carpaţii Orientali şi Depresiunea Transilvaniei, în scoarţa Pămîntului s-au produs falii adînci, prin care s-au ridicat şi au erupt la suprafaţă mari mase de lavă şi de cenuşă vulcanică, din care s-a format lanţul vulcanic Oaş-Gutîi, Ţibleş, Călimam, Harghita (cel mai lung lanţ vulcanic din Europa). în cursul cuaternarului (ultima perioadă geologică), datorită răcirii puternice a climei, regiunile înalte ale Carpaţilor au fost acoperite de gheţuri, care au lăsat urme numeroase: căldări sau circuri glaciare, văi şi lacuri glaciare, morene etc. în alcătuirea geologică a R. se disting, prin structura şi evoluţia lor, următoarele mari unităţi geologice: 1. Platforma Moldove¬nească, cuprinsă între Prut şi Şiret; la vest, o desparte de lanţul Carpaţilor Depresiunea Precarpatică, iar la sud o separă de Dobrogea Depresiunea Bîrladului; este alcătuită dintr-un fundament cutat vechi (precambrian), cristalin, peste care sînt dispuse, transgresiv, depozite marine şi fluvio-lacustre de vîrstă siluriană, cenomaniană şi neogenă. Principalele substanţe minerale utile legate de această unitate geologică sînt: nisipuri cuarţoase folosite la fabricarea sticlei (ex. Miorcani), gipsuri, argile, loess, turbă (ex. Dersca), piatră de var (ex. Ştefă-neşti), ape minerale (ex. Nicolina-Iasi etc. 2. Dobrogea alcătuită din formaţiuni paleozoice cutate, străbătute de mase granitice peste care stau depozite calcaroase, grezoase şi argiloase, de vîrstă triasică şi cretacică (partea nordică), din şisturi verzi acoperite de o cuvertură de loess (partea centrală) şi dintr-un fundament de şisturi cristaline cutate, peste care sînt dispuse, tabular, depozite sedimentare mezozoice şi neogene (partea sudică). Subsolul Dobrogii este bogat în roci utile şi anume: graniţe (Piatra Roşie, Pricopan, Greci), calcare pentru ciment, piatră de var şi cretă etc. (Isaccea, Somova, Zebil, Hagighiol, Basarabi etc), argile caolinoase (Docuzol), diatomite, ape minerale (ex. To-palu şi Mangalia) etc. De asemenea aici se găsesc şi importante zăcăminte de minereuri de fier (magnetită) la Palazu-Mare, pirită cupriferă la Altîntepe, baritină şi sulfuri pjexe la Somova etc. 3. Campia Romana parte a Platformei Moesice, este alcătuită din depozite mezozoice şi terţiare de mare grosime, necutate, acoperite la suprafaţă de depozite cuaternare argilo-nisipoasc şi de loess, care stau peste un fundament cutat de vîrstă paleozoică sau chiar mai veche. In subsolul acestei unităţi geologice se găsesc zăcăminte de petrol şi de gaze (ex. Şuţa-Seacă, Vlădeni), precum şi unele in¬tercalaţii de lignit. 4. Carpaţii Orientali (cuprinşi ca unitate geologică intre graniţa nordică a ţării şi valea Dîmboviţei) se caracterizează printr-o succesiune de zone: a) zona cristalină-mezozoică (în partea centrală), formată dintr-un nucleu de roci cristaline peste care sînt dispuse depozite triasice şi jurasice, mai ales calcaroase, şi depozite cretacice de calcare, gresii şi conglomerate; b) zona flişului (în partea estică), formată din depozite de argile, marne, marno-calcare, gresii şi conglomerate de vîrstă cretacică şi paleogenă, foarte puternic cutate; c) zona neogenă (în partea estică), formată din depozite de argile, gresii, nisipuri şi conglomerate de vîrstă miocenă şi phocenă; d) zona lanţului vulcanic Oaş-Gutîi, Ţibleş, Călimam, Harghita (în partea vestică), constituită din roci vulcanice (andezite, dacite, riolite) de vîrstă neogenă. Ca substanţe minerale utile, în Carpaţii Orientali se găsesc: petrol (ex. Momeşti, Zemeş, Buştenari, Teţcani, Cîmpeni, Mislea, Morem, Teiş, Boldeşti, Băicoi, Ţintea, Cîmpina), gaze naturale (ex. Boldeşti, Ariceşti, Măneşti), asfalt (ex. Matiţa), lignit (ex. Mera, Şotînga, Doiceşti, Fihpeştii de Pădure, Ceptura, Ojasca), sare (ex. Slănic, Tîrgu-Ocna, Cacica), chihlimbar, diatomite, nisipuri silicioase (ex. Vălenii de Munte), marne pentru ci¬ment (ex. Gura Beliei), gips, sulf (ex. Pucioasa), bentonite, ape minerale (ex. Malnaş, Vîlcele, Covasna, Zizin), în zona neogenă şi în zona flişului, minereuri de cupru, plumb, zinc, pirită etc. (ex. Rodna, Baia Borşa, Fundul Moldo vei, Leşu-Ursului, Bălan), mangan (ex. Iacobeni, Vatra Dornei, Şarul Dornei), baritina şi calcare cristaline (ex. Voşlobeni şi Lăzarea), ape mi¬nerale (ex. Vatra Dornei, Bilbor, Borsec), în zona cristalină-mezozoică, şi minereuri de plumb, zinc, cupru, aur (ex. Baia Mare), sulf (ex. Gura Haitii) şi ape minerale (în Munţii Harghita-Călimani), în zona lanţului vulcanic. 5. Carpaţii Meridionali (cuprinşi ca unitate geologică între valea Dîmboviţei, Dunăre şi valea Mureşului) sînt constituiţi, în cea mai mare parte, din şisturi cristaline. Depozitele sedimentare de vîrstă paleozoică şi mezozoică sînt mai dezvoltate în Banat. In Carpaţii Meridionali se disting două unităţi tectonice: autohtonul, format în general din şisturi mai slab metamorfozate, şi Pinza Getică, încălecată peste autohton, constituită în special din şisturi puternic meta¬morfozate, în această unitate geologică se găsesc importante zăcăminte de antracit, huilă, cărbuni bruni (ex. Schela, Lupac, Petroşeni, Anina, Doman, Cozla, Baia Nouă), grafit (în Munţii Parîng şi Vulcan), de minereuri de fier (ex. Teliuc, Ghelar, Dognecea, Ocna de Fier), de minereuri cuprifere (ex. Moldova Nouă, Deva), de minereuri de plumb şi de zinc (ex. Ruşchiţa, Moldova Nouă, Deva, Muncelul Mic), cromit (ex. Dubova, Tisoviţa), mică (ex. Voi-neasa, Teregova), talc (ex. Cerişor), azbest, disten, roci utile (graniţe, pegmatite, calcare etc). 6. Munţii A p u se n i (cuprinşi ca unitate geologică între Depresiunea Transilvaniei, Depresiunea Panomcă, valea Mureşului şi valea Someşului) sînt alcătuiţi dintr-un fundament de graniţe şi de şisturi cristaline, peste care sînt dis¬puse depozite sedimentare paleozoice şi mezozoice, străbătute de roci eruptive (andezite, dacite, riolite, granodiorite etc.) şi au o structură cutată şi puternic faliată. Ca substanţe minerale utile, în cadrul lor se găsesc: bauxite (ex. Roşia, Zece Hotare), minereuri auroargentifere (ex. Brad, Băiţa, Săcărîmb, Zlatna, Bucium, Roşia Montană), minereuri de mercur (ex. Izvorul Ampoiului), molibden (ex. Săvîrşin), pirite cuprifere (în Munţii Drocea) şi argile refractare (ex. Bratea-Bihor, Damiş), roci utile, ape minerale (ex. Geoagiu, Boholţ, Moneasa). 7. Depresiunea Transilvaniei (cuprinsă între lanţul vulcanic Călimani-Harghita, Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni) este constituită dintr-un fundament de şisturi cristaline, peste care sînt depuse, local, depozite calcaroase mezozoice şi paleogene; umplutura principală a depresiunii o constituie depozitele neogene, care ating grosimi de 3000-4 000 m. Prin¬cipala bogăţie a subsolului acestei unităţi geologice o constituie zăcămintele de gaze naturale, localizate în domuri (ex. Noul Săsesc, Bazna, Deleni, Nadeş), şi zăcămintele de sare din zona cutelor diapire (ex. Praid, Ocna-Mureş, Ocna Dejului), cărbune brun (Bazinul Almaşului), alături de care sînt exploatate diferite roci utile (calcare, gip¬suri, nisipuri cuarţifere, argile etc), ape minerale (ex. Bazna). 8. Depresiunea Getică (cuprinsă între Carpaţii Meridionali şi Cîmpia Română) este alcătuită din depozite groase, predominant detritice, de vîrstă cretacic superioară, paleogenă şi neogenă, dispuse peste un fundament alcătuit din formaţii mai vechi, paleozoice, mezozoice şi din roci metamorfice. Principalele bogăţii ale subsolului sînt zăcămintele de petrol şi de gaze naturale (ex. Ţicleni .Bîlteni, Băbeni-Bistriţa, Valea Caselor, Leordeni), lignit (ex. bazinul Motrului, Ro-vinari, Schitu-Goleşti), sare (ex. Ocnele Mari, Slătioarele), ape minerale (ex. Govora). 9. Depresiunea Panonică (partea vestică, care se întinde pe teritoriul ţării noastre la vest de Munţii Apuseni şi de Carpaţii Meridionali) are un fundament alcătuit din şisturi cristaline şi din depozite mezozoice, peste care stau formaţii neogene. Ca substanţe minerale utile se găsesc: lignit (ex. Sinersig, în Bazinul Derna-Tătăruş), turbă (ex. Eced), asfalt şi mici zăcăminte de hidrocarburi, ape minerale.

GEOGRAFIA, RELIEFUL

Raportat la suprafaţa relativ mică a ţării, relieful României se caracterizează printr-o mare diversitate şi complexitate. Din întreaga suprafaţă a ţării, 31% este ocupată de munţi (peste 800 m altitudine), 36% de dealuri şi podişuri (200—800 m altitudine) şi 33% de cimpn (sub 200 m altitudine). Relieful, armonios dispus, este axat pe arcul Carpaţilor. în centrul teritoriului se află Podişul Transilvaniei, înconjurat de lanţurile muntoase ale Carpaţilor Orientali, Meridionali şi Occidentali, la exteriorul cărora se întind, ca o treaptă mai joasă, podişuri şi cîmpii, către care trecerea se face prin intermediul dealurilor subcarpatice. Munţii. Carpaţii româneşti fac parte din sectorul estic al sistemului muntos alpin, bine individualizat prin direcţia generală a culmilor principale, prin altitudine, prin masivitate şi structură. Rezistenţa Platformei Ruse le-a impus Carpaţilor la formare direcţie de la nord - nord - vest spre sud-sud-est, direcţie modificată apoi spre vest de horstul hercinic dobrogean. Altitudinea medie a Carpaţilor este de circa 1000 m, înălţimile maxime depăşind rar 2 500 m (în Bucegi, Munţii Făgăraşului, Parîngului, Retezatului, Rodnei). în Carpaţii Occidentali, înălţimile 800 m (în Munţii Codru-Moma, Pădurea Craiului, Banatului etc). Lăţimea sistemului muntos carpatin pe teritoriul R. variază intre 120 km (în Munţii Rodnei) şi 70 km (în Munţii Parîngului). Datorită unei accentuate fragmentări tectonice, Carpaţii sînt caracterizaţi prin prezenţa unor numeroase depresiuni intramontane şi văi transversale, totale sau parţiale (Dunăre, Jiu, Olt, Bistriţa, Mureş, Crişul Repede etc). Potrivit deosebirilor geomorfologice şi geologice, lanţul carpatic românesc se împarte în trei mari unităţi morfotectonice: 1. Carpaţii Orientali (cuprinşi ca unitate morfologică între graniţa nordică a R. şi Valea Prahovei) se caracterizează prin dispunerea paralelă a culmilor, prin numărul mare de depresiuni intramontane şi de păsuri de culme (Prislop, Ghimeş, Oituz, Predeal etc.) şi de vale (Topliţa-Deda, Racoş etc), prin fragmentarea accentuată a reliefului şi prin tripla zonalitate petrografică. Altitudinea maximă din Carpaţii Orientali este înregistrată în Munţii Rodnei (Pietrosul Rod¬nei, 2 305 m). De la est la vest se deosebesc: A) Munţii fli¬şului, care ocupă flancul estic al acestei grupe montane; au culmi orientate în general conform structurii geologice; în cadrul lor se deosebesc: a) munţi de înălţimi mijlocii, alcătuiţi din conglomerate (Ceahlău, Ciucaş etc), cu forme de relief rezultate în urma eroziunii selective (suprafeţe structurale în trepte, cueste, turnuri şi piramide etc.),munţi de înălţimi mijlocii, alcatuiti din gresii, cu culmi largi despărţite de văi adînci (Feredeul, Tarcăul, Vrancei etc); munţi de înălţimi mici, formaţi din marne şi din şisturi friabile, fragmentaţi de văi largi şi bine dezvoltate (Ciucului, Bodoc etc). B) Munţii cristalini, care ocupă partea centrală a acestei grupe montane, deosebindu-se în cadrul lor: a) munţi de înălţimi mari şi mijlocii, cu culmi însoţite de nivele de denudaţie, despărţite prin circuri şi văi glaciare (Munţii Rodnei şi ai Maramureşului); b) munţi de inăljimi mijlocii, cu culmi largi, însoţite de nivele de eroziune şi forme de relief mval, despărţite prin văi adînci (Munţii Bistriţei); c) munţi de înălţimi mijlocii şi mici, formaţi pe şisturi cristaline cu petice de calcare şi conglomerate, cu inversiuni de relief, cueste, suprafeţe structurale, hogbackuri şi forme carstice (munţii Rarău, Tulgheş, Hăşmaş etc). C) Munţii vulcanici, situaţi pe flancul transilvănean al Carpaţilor Orientali; se împart în trei sectoare: a) sectorul Oaş-Gutii-Văratec (cu cea mai mică înălţime), care cores-punde în mare unor aparate vulcanice erodate aproape pînă la bază (ex. Gutîiul); b) sectorul Ţibleş-Bîrgău, alcătuit din munţi cu înălţimi mijlocii şi mici şi cu suprafeţe de denudaţie dominate de martori vulcanici (neck-uri şi dycke-uri); c) sectorul Călimani-Gurghiu-Harghita, cel mai masiv şi mai înalt, alcătuit din conuri vulcanice pe versanţii cărora s-a instalat o reţea radiară de văi, dublat în vest de podişuri vulcanice adînc fragmentate. In această unitate morfotectonică există numeroase depresiuni intramontane tectonice (Ţara Bîrsei, Dărmăneşti), tectono-vulcanice (Maramureş, Giurgeul, Ciuc etc.) şi de eroziune (Cîmpulung, Humor etc).2. Carpaţii Meridionali (cuprinşi ca unitate morfologică între Valea Prahovei şi culoarele tectonice Timiş-Cerna şi Bistra-Strei) se caracterizează prin existenţa unor masive noduri orohidrografice, a unui număr redus de depresiuni intramontane, de păsuri de culme (Bran, Vîlcan) şi de vale (Turnu-Roşu),.a reliefului glaciar bine dezvoltat şi prin marea extensiune a nivelelor de eroziune (Borăscu, 1800-2 200 m; Rîul Şes, 1 400-1 800 m; Gornoviţa, 400—1 200 m), care imprimă peisajului geografic al acestei grupe montane un caracter alpin. In cadrul acestora se deosebesc: a) munţi înalţi, cu platforme de eroziune bine dez¬voltate şi cu slabe urme glaciare (Bucegi, Leaota, Lotru, Şurianu, Godeanu etc); b) munţi înalţi, cu custuri şi cu forme glaciare (circuri, văi glaciare şi morene) bine dezvoltate (Făgăraş, Parîng, Retezat); c) munţi cu înălţimi mijlocii, cu culmi domoale, în care lipsesc formele glaciare (Ghiţu, Cozia, Vîlcan etc). Altitudinea maximă din cadrul acestei grupări montane este înregistrată în Munţii Făgăraşului (vîrful Moldoveanu, 2 543 m), care este şi cea mai mare de pe teritoriul R. Carpaţii Meridionali sînt fragmentaţi de cîteva depresiuni şi culoare tectonice (Loviştea, Petroşeni, Haţeg şi culoarele Bistra şi Timiş-Cerna). 3. Carpaţii Occidentali (cuprinsi ca unitate morfologică între valea Dunării, la sud, şi valea Someşului, la nord) se caracterizează prin prezenţa unor noduri orografice cu aspect de munţi în bloc (cu interfluvii largi şi netede pe care s-au dezvoltat nivelele de eroziune Fărcaşa-Cîrligata, Mărişel şi Feneş, pe care lipsesc formele glaciare şi pe care are o mare dezvoltare relieful carstic), separate prin depre¬siuni tectonice-golf. In cadrul acestora se deosebesc : A) Munţii Banatului (situaţi în¬tre Dunăre şi valea Mureşului), care, ca structură geologică, fac parte din Carpaţii Meridionali, cuprind: a) munţi-bloc cristalini, cu culmi domoale despărţite de văi adînci (Mehe-dinţi, Poiana Ruscăi etc); b) munţi şi podişuri calcaroase, cu un relief carstic foarte dezvoltat (Podişul Mehedinţilor); c) munţi cristalini insulari, cu înălţimi de 400—700 m, înecaţi în depozite piemontane (Locvei, Dognecea etc). Munţii Banatului cuprind în interiorul lor o serie de depresiuni tectonice (Bozovici, Liubcova etc). B) Munţii Apuseni (situaţi între valea Mureşului, la sud, şi râile Someşului, la nord) sînt alcătuiţi dintr-un masiv cristalin central şi o serie de culmi muntoase laterale. Altitudinea maximă înregistrată în Munţii Apuseni este de 1 848 m (vîrful Curcubăta Mare). Munţii Apuseni cuprind: a) Munţii Bihariei (Bihor), care se suprapun unui masiv cristalin străpuns de intruziuni granitice (muntele Gilău), unui masiv eruptiv (Vlădeasa) şi unui podiş carstic înalt (Padiş-Ponor); ei constituie nucleul Munţilor Apuseni (cu platforme de eroziune larg dezvoltate, fragmente de văiadînci); Munţii Pădurea Craiului, cu altitudine medie redusă şi cu numeroase forme carstice dezvoltate; Munţii Codru-Moma, cu culmi largi şi podişuri calcaroase ; d) Munţii Zarândului, cu relief tipic de horst cu înălţimi reduse; e) Munţii Mureşului, cu altitudini reduse. între culmile vestice se află trei depresiuni tectonice-golf: Zarand, Beiuş şi Vad. C) Munţii insulari ai Someşului (între valea Grisului Repede, la sud, şi depresiunile Baia Mare şi Lăpuş, la nord) au altitudini medii reduse, reprezentînd resturile unui lanţ muntos hercinic, peneplenizat, fragmentat în horsturi şi depresiuni tectonice, dispuşi în două şiruri: unul vestic (Muntele Şes, Măgura Şimleului, Meseş, Preluca etc.) şi unul estic (Pnsnelu, Culmea Brezei), între care se dezvoltă depresiunea tectono-erozivă a Silvaniei. Dealurile şi podişurile. Aceste unităţi morfologice constituie o treaptă intermediară de relief între munţi şi cîmpii, fiind situate Ia interiorul şi exteriorul arcului carpatic. Cele mai importante sînt: 1. Podişul Someşean (Platforma So-meşeană), situat în nordul Transilvaniei, este un complex de forme de relief care face legătura între Carpaţii Orientali şi Carpaţii Occidentali şi se caracterizează printr-o succesiune de suprafeţe structurale şi de cueste, orientate spre vest, nord-vest şi nord. 2. P odişul Transilvanie i (situat în interiorul arcului carpatic şi despărţit de acesta printr-un şir de piemonturi, de depresiuni de contact şi de dealuri subcarpatice), ocupă partea centrală a depresiunii intracarpatice transilvane şi este alcătuit din: a) Dealurile Tîrnavelor (o asociere de culmi orientate în general est-vest, despărţite prin văi largi cu terase şi cu interfluvii fragmentate, pe care se produc intense procese de pantă) şi b) „Cîmpia” deluroasă a Transilvaniei (o asociere de dealuri domoale cu formă boltită, despărţite prin văi largi cu fundul mlăştinos şi cu lacuri, pe versanţii cărora sînt frecvente alunecările de teren). 3. Piemonturile Vestice constituie o treaptă interme¬diară între Carpaţii Occidentali şi Cîmpia de Vest şi sînt o fostă cîmpie piemontană, puternic fragmentată de ape şi descompusă în culmi deluroase. La contactul cu munţii s-au dezvoltat, prin eroziune, depresiuni subsecvente. Este caracteristică prezenţa unor martori de eroziune, alcătuiţi din cristalin (Piemontul Dognecea-Buziaş) sau din lave şi tufuri vulcanice (piemonturile Lipova, Oradea). 4. Subcarpaţii dublează arcul carpatic, de care sînt legaţi genetic, desfăşurîndu-se în exteriorul acestuia între valea Moldovei şi valea Motrului, iar în interiorul lui în sectoarele Bistriţa-Homoroade, Hîrtibaciu-Ocna Mureşului şi Turda-Beclean. Prezintă cute simple, cute diapire cu nucleu de sare sau cute-solzi; în unele sectoare apar, sub formă de pinteni, elemente structurale ale flişului cretacic. Morfologic, această unitate de relief se împarte în două mari grupe: Subcarpaţii Orientali (între valea Moldovei şi a Dîmboviţei) şi Subcarpaţii Meridionali (între valea Dîmboviţei şi valea Motrului). A) Subcarpaţii Orientali se subîmpart în:
a) Subcarpaţii Moldovei (între valea Moldovei şi valea Trotuşului) sînt caracterizaţi prin existenţa unor culmi deluroase, care închid un şir de depresiuni submontane (Neamţ, Tazlău etc);
b) Subcarpaţii de la Curbură (între valea Trotuşului şi Slănicul Buzăului) sînt evidenţiaţi prin existenţa unui şir de culmi deluroase înalte (800— 900 m), paralele cu culmile Carpaţilor (Răchitaş, Gîrbova etc), şi a unor măguri şi culmi (Măgura Odobeşti), care separă două şiruri de depresi¬uni: unul submontan, tectono-eroziv (Soveja, Vrancea) şi altul intradeluros, de eroziune (Cîmpuri, Mera, Dumitreşti etc);
c) Subcarpaţii Prahovei (între Slănicul Buzăului şi valea Dîmboviţei), caracterizaţi prin existenţa unor culmi paralele frag¬mentate de văi adînci şi despărţite de o serie de depresiuni sinclinale. B) Subcarpaţii Meridionali (Getici) se subîmpart în:

a) Muscelele Getice (între valea Dîmboviţei şi valea Cerna Olteţului), alcătuite dintr-o serie de culmi despărţite de văi adînci şi de depresiuni sinclinale (Cîmpuiung, Nucşoara, Horezul etc), dominate spre nord de o altă serie de culmi înalte (Măţăul, Măgura Slătioarei etc.) şi separate de Piemontul Getic printr-o serie de depresiuni intradeluroase;
b) Subcarpaţii Jiului (între valea Cerna Olteţului şi a Motrului) constituie o asociere de culmi domoale, despărţite de văi puţin adînci, încadrate de două şiruri de depresiuni largi: unul submontan şi altul intradeluros.
C) Subcarpaţii interni apar pe structuri diapire, în interiorul arcului carpatic, şi au relief fragmentat. 5. Piemontul Getic, formă de relief dezvoltată între Subcarpaţii Meridionali, Dîmboviţa, Dunăre şi Cîmpia Română. Este fragmentat într-o serie de culmi deluroase, în nord, şi interfluvii plate, cu aspect de cîmpie colinară, în sud. 6. Podişul Moldovei (cuprins între Obcinele Bucovinei, Subcarpaţii Moldovei, Cîmpia Şiretului şi valea Prutului) se caracterizează prin prezenţa suprafeţelor structurale, a cuestelor simple şi etajate, a văilor subsecvente, obsecvente, resecvente etc In cadrul lui se deosebesc: a) sectorul piemontan (între valea Sucevei, a Moldovei şi a Şiretului), alcătuit din culmi deluroase înalte şi cîmpuri joase, cu terase (Rădăuţi, Baia etc); b) sectorul podişurilor structurale (în partea central-nordică), caracterizat prin interfluvii largi, cu numeroase suprafeţe structurale, despărţite de văi adînci, cueste dezvoltate, şi cu numeroase alunecări de teren; c) sectorul culmilor deluroase (în partea sudică), caracterizat prin culmi prelungi, paralele, fragmentate de văi, cu versanţi atacaţi de intense procese de pantă; d) Cîmpia Jijiei, de origine erozivă, cu un relief de culmi domoale, teşite, despărţite de văi largi, inundabile.
Dobrogea. Această unitate morfologică (cuprinsă între valea Dunării, Marea Neagră şi frontiera cu R.P. Bulgaria) este alcătuită dm următoarele zone de relief: 1. Munţii Dobrogii (între valea Dunării şi Podişul Babadagului), formaţi dintr-o sene de creste ascuţite (Pricopan, Ţuţuiatu) şi munţi insulari (Turcoaia, Carcaliu etc), îmbrăcaţi în trene groase de grohotişuri şi cuverturi de depozite leossoide. 2. Podişul Dobrogii de Nord constituie un com¬plex de forme de relief cuprins între Dunăre, Munţii Dobrogii, Marea Neagră şi Podişul Dobrogii de Sud, caracterizat prin prezenţa inter-fluviilor largi, a văilor evazate, a reliefului de tip inselberg etc.; în cadrul lui se deosebesc sectoarele: a) Dealurile Ţuicii, b) Podişul Babadagului şi c) Podişul Casimcei. 3. Podişul Dobrogii de Sud (între Podişul Dobrogii de Nord, Dunăre, Marea Neagră şi graniţa cu R.P. Bulgaria) este ca¬racterizat prin prezenţa inter-fluviilor largi, uşor vălurite. în cadrul lui se deosebesc:
a) Podişul Dobrogii dunărene,
b) Podişul Dobrogii maritime şi
c) Podişul Negru- Vodă (regiune endoreică tipică, cu numeroase forme carstice).
Cîmpiile şi Delta Dunării. Aceste unităţi morfologice constituie cele mai recente formaţii geologice pe care s-a dezvoltat cel mai tînăr relief. 1. Cîmpia Română (cuprinsă între Piemontul Getic, Subcarpaţi, Podişul Moldovei şi valea Dunării) se împarte, morfologic, în următoarele sectoare: a) Cîmpia Piemontană, situată între văile Vedea şi Bîrlad, alcătuită dintr-o juxtapunere şi suprapunere de conuri de dejecţie, care dau o suprafaţă foarte slab vălurită inclinată şi fragmentată intens de văi largi cu numeroase terase (cîmpiile Piteştiului, Ploieştiului, Rîmnicului etc.); b) Cîmpia de divagare, cuprinsă între valea Argeşului şi a Şiretului inferior (în zona de subsidenţă), se caracterizează prin ape divagante, văi puţin adînci fără terase şi cu aspect general de luncă (Titu-Potlogi, Gherghiţa, Şiretul inferior etc); c) Cîmpia dunăreană, alcătuită din cîmpuri largi acoperite cu depozite loessoide, pe care apar numeroase crovuri şi dune, cu terase bine conturate (ale Dunării şi ale afluenţilor săi principali) şi cu lunci largi, inundabile (Cîmpia Băileştiului, a Burnazului, a Bărăganului etc). 2. Cîmpia de Vest, cuprinde extremitatea estică a marii cîmpii panonice şi se caracterizează prin predominarea formelor tabulare, slab fragmentate de văi şi cu altitudini medii reduse. Are o treaptă mai înaltă la contactul cu Piemonturile Vestice, alcătuită dintr-o asociere de conuri de dejecţie, şi o treaptă joasă, cu aspectul unei cîmpii de divagare, cu văi fără terase, cu lunci largi, mlăştinoase (Cîmpia So¬meşului, a Crişurilor, a Timi¬şului etc), iar în unele porţiuni, cu dune de nisip (Cîmpia Carei-Valea lui Mihai). 3. Delta Dunării este alcătuită dintr-o asociere de grinduri fluviatile, de cordoane litorale vechi şi noi (Letea, Caraorman, Săraturile), de resturi ale reliefului predeltaic (Cîmpul Chilia), de depresiuni cu suprafeţe şi adîncimi variabile (unele sub nivelul mării) şi de albii vechi şi noi ale Dunării.

CLIMA
Datorită poziţiei sale faţă de principalele componente ale circulaţiei generale a atmosferei (mase de aer estice-continentale, vestice-oceanice şi sudice-mediteraneene), precum şi complexităţii reliefului, clima R. este caracterizată printr-o mare varietate de nuanţe, care, în ordinea mărimii ariei de cuprindere, sînt: 1. Sectorul cu climă continental-moderată, care cuprinde Cîmpia de Vest, Piemonturile Vestice şi Podişul Transilva¬niei, este frecvent acoperit de mase de aer temperat-maritim şi ferit, în parte, iarna de invaziile de aer rece continental, oprite în înaintarea lor de obstacolul pe care-l formează Carpaţii. în cadrul acestui sector se deosebesc, datorită varietăţii reliefului, următoarele zone: a) Cîmpia de Vest, cu temperaturi medii anuale cuprinse între 9°C şi 15°C, cu amplitudini ter¬mice anuale care nu depăşesc 22°C-23°C şi cu o cantitate de precipitaţii care variază în¬tre 530 şi 750 mm; b) Piemonturile Vestice, cu un regim al temperaturii aerului mai moderat decît cel din Cîmpia de Vest, cu amplitudinile medii anuale de 20°C-22°C şi cu preci-pitaţii variind între 650 şi 850 mm; c) Podişul Transilvaniei, în care temperatura medie anuală scade de la vest (9,5°C) la est (7°C), conform creşterii altitudinii, iar precipitaţiile cresc de la 600 mm în vest, la peste 700 mm în est şi nord; relieful determină, iarna, inversiuni de temperatură (minimă absolută -35°C la Mediaş). 2. Sectorul cu climă continentală, care cuprinde Cîmpia Română şi Dobrogea, cu excepţia unei fîşii pe litoral; se află sub influenţa mai multor tipuri de mase de aer, care impune diferenţierea în mai multe zone: a) Cîmpia Olteniei, unde iarna se produce o invazie de aer umed şi cald dinspre sud-vest, care duce la ridicarea temperaturii aerului şi unde precipitaţiile sînt reduse (480-500 mm); b) Partea centrală a Cîmpiei Române, expusă invaziilor de aer rece continental iarna şi de aer cald vara, se caracterizează prin amplitudini termice medii anuale în jur de 26°C(temperatura medie a lunii iulie este cuprinsă între 22°C şi 23°C, iar cea a lunii ianuarie între —2,5 şi —3°C) şi prin precipitaţii anuale reduse (500 — 550 mm); c) Partea estică a Cîmpiei Române, expusă invaziilor de aer rece continental iarna şi de aer cald vara se caracterizează prin amplitudini termice medii anuale în jur de 25°C (temperatura medie a lunii ianuarie scade sub —3°C, iar cea a lumi iulie oscilează între 22 şi 23°C), cu maxime absolute ridicate (44,5° C la Ions Sion) şi cu precipitaţii reduse (400—500 mm); evapotranspiraţia potenţială depăşeşte cantitatea de precipitaţii cu circa 300—400 mm anual, datorită perioadelor lungi de secetă (80-100 de zile); d) Dobrogea, cu amplitudini termice medii anuale care depăşesc 23°C şi 25°C şi cu precipitaţii reduse (350 —400 mm); e) Podişul Moldovei, acoperit iarna de mase de aer rece continental (ceea ce provoacă ierni lungi), iar vara de mase de aer cald şi uscat, are amplitudini medii anuale ale temperaturii aerului de 24°C şi 25°C şi precipitaţii reduse (între 450 şi 500 mm); f) Subcarpaţii Orientali au o climă asemănătoare cu aceea a Podişului Moldovei, relieful mai accidentat şi poziţia lor sub culmile carpatice modificînd doar aspectele de amănunt. Subcarpaţilor Orientali le sînt ca¬racteristice inversiunile de temperatură în timpul iernii, iar Subcarpaţilor de la Curbură efectele de fohn; g) Subcarpaţii Meridionali şi Piemontul Getic au o climă mai călduroasă decît restul Subcarpaţilor (temperaturile medii anuale sînt cuprinse între 18°C şi 20°C şi precipitaţiile între 600 şi 800 mm). 3. Sectorul cu climă litoral maritimă se suprapune unei fîşii late de 15—25 km de-a lungul litoralului Mării Negre şi se caracterizează prin întîrzierea fazelor de încălzire şi răcire a aerului, prin amplitudini termice de 22°C şi 23°C, prin lungimea perioadei intervalului fără îngheţ (220-230 de zile) şi prin variabilitatea precipitaţiilor, oscilînd între300 şi 700 mm. 4. Sectorul cu climă de munte cuprinde culmile Carpaţilor şi este supus tot timpul anului invaziilor maselor de aer temperat maritim din vest. Treptele de relief cu altitudini diferite determină devieri şi perturbaţii termodinamice ale acestor mase de aer. în cuprinsul acestui sector se pot deosebi mai multe zone: a) Munţi mijlocii (treapta cuprinsă între 800 şi 1 900 m în Carpaţii Meridionali şi între 600 şi 1 750 m în partea nordică a Carpaţilor Orientali) au amplitudini termice medii anuale cuprinse între 18CC şi 20°C. Temperatura medie anuală este pozitivă (în iulie oscilează între 10°C şi 18 C, iar în ianuarie între —5°C şi —6°C). Pe versanţii orientaţi spre vest, expuşi advec-ţiei masei umede maritime, cad ploi intermitente de lungă du¬rată (900-1 200 mm). La baza masivelor şi culmilor muntoase orientate transversal faţă de direcţia de deplasare a maselor de aer umed (poalele Munţilor Apuseni, Mehedinţilor, Carpa¬ţilor de Ia Curbură etc.) apar frecvent fenomenele de fohn; aceste fenomene se produc şi în Depresiunea Făgăraşului şi a Sibiului, fiind însă legate de vînturile din direcţia sudică. Ca efect al diferenţelor mari de presiune atmosferică între regiunile joase şi cele înalte, se produc uneori vînturi puternice cu caracter local (caracteristice în Bucegi, Harghita, Gurghiu etc); b) Munţi înalţi (treapta de relief mai înaltă de 1 900 m în ramurile sudice ale Carpaţilor şi de 1 750 m în cele nordice) au o climă mai aspră şi mai ume¬dă decît cea a treptei precedente, temperatura medie anuală scăzînd sub 0°C (vîrful Omul —2,6°C), iar amplitudinile termice medii anuale sub 10°C. Temperatura minimă absolută înregistrată este de —38°C (vîr¬ful Omul). Anual sînt 250—265 de zile de îngheţ. Cantitatea medie de precipitaţii este de 1 200—1 400 mm. Zăpada acope¬ră solul 180—220 de zile pe an.
HIDROGRAFIA
1. Apele curgătoare. Cea mai mare parte a apelor curgătoare de pe teritoriul R. izvorăsc din Carpaţi şi aparţin bazinului Dunării (excepţie fac unele rîun din Dobrogea). Ba¬zinele hidrografice ale afluen¬ţilor dunăreni cuprind circa 98% din suprafaţa totală a ţării. Datorită configuraţiei reliefului, reţeaua apelor curgătoare este dispusă radiar. Densitatea medie a reţelei hidrografice este de 0,49 km/km2, fiind mai mare în zona mun¬toasă şi în interiorul arcului carpatic (0,56 km/km2) decît în zonele periferice arcului carpatic (0,43 km/km2). In regiunile de cîmpie şi de dealuri, densitatea este de 0,3 km/km2, în zona muntoasă de 1,0—1,20 km/km2, iar în zona muntoasă înaltă de 0,5-0,3 km/km2. Apele curgătoare principale care izvorăsc din Carpaţi au un profil longitudinal caracterizat prin pante mari în regiunea muntoasă, mai line în regiunea dealurilor şi piemonturilor şi foarte line în regiunea de cîmpie. Principalele bazine hidrografice de pe teritoriul R. sînt: al Dunării şi al Mării Negre. Rîurile din vestul ţării Vişeul, Iza, Someşul, Crasna, Crişurile, Mureşul, Bega se varsă prin intermediul Tisei în Dunăre, iar Timişul, Carasul, Nera, Cerna, direct în Dunăre. Jiul, Oltul, Vedea, Argeşul, Ialomiţa, Şiretul, Prutul sînt tributare Dunării. Din bazinul Mării Negre fac parte Casimcea, Taiţa, Teliţa. în afară de aceste bazine hidrografice, pe teritoriul R. sînt cîteva zone semiendoreice (în Cîmpia Română, pe interfluviile dintre Ialomiţa şi Dunăre, Călmăţui şi Ialomiţa, Buzău şi Călmăţui). Principalul colector al apelor curgătoare de pe teritoriul ţării, Dunarea, are o lungime în limitele R. de 1 075 km. în regimul hidrologic al apelor curgătoare apar faze caracteristice de scurgere pe sezoane. Iarna, în urma acoperirii bazinelor de recepţie cu zăpadă, se formează minimele de scurgere (perioada apelor mici de iarnă); pe alocuri (în sud-vestul ţăru) se produc, datorită încălzirilor temporare şi parţial a ploilor de iarnă, viiturile de iarnă. în perioada de topire a zăpezilor se formează maximele de scurgere (perioada apelor mari de primăvară), iar în aprilie-mai apare un minim de scurgere (perioada apelor mici de primăvară). La începutul verii, o dată cu creşterea frecvenţei ploilor, se produc creşteri bruşte de nivel (viiturile de vară), după care urmează un sezon cu nivele scăzute (perioada apelor mici de vară). La începutul toamnei se continuă perioada apelor mici din vară (perioada apelor mici de toamnă) şi apare o perioadă în care, datorită ploilor tîrzn, se formează nivele mari (viiturile de toamnă). 2. Lacurile, în R. sînt circa 2 300 de lacuri (plus circa 1 150 de iazuri), care ocupă o suprafaţă totală de aproape 2 620 km2 (ceea ce reprezintă 1,1% din teritoriul ţării). Caracteristică este însă predominarea lacurilor cu suprafeţe sub 1 km2 (90% din numărul total al lacurilor). Cele mai mari lacuri sînt răspîndite pe litoralul Mării Negre şi în Lunca Dunării, iar cele mai mici (cu suprafeţe sub 0,5 km2) în regiunile montane. După raportul dintre evaporabilitate şi cantitatea precipitaţiilor atmosferice, lacurile din R.se împart în două mari categorii: A) Lacurile zonei cu umiditate deficitară, care sînt repartizate geografic astfel: a) Lacurile din Dobrogea, situate în lungul zonei litorale maritime şi de-a lungul văii Dunării. în sudul Deltei Dunării se întinde complexul lagunar R a z e l m, format din două grupe: nordică (a lacurilor cu apă dulce) şi sudică (a lacurilor sărate). La sud de complexul Razelm sînt mai multe limane maritime: Taşaul, Techirghiol, Agigea etc, cu adîncimi cuprinse între 2 şi 10 m, iar în Dobrogea de sud-vest, cîteva limane fluviatile: Oltina, Mîrleanu, Gîrliţa etc, cu adîncimi mai mici; b) Lacurile din Podişul Moldovei, în majoritatea lor artificiale (iazuri), iar în cazuri izolate formate datorită alunicărilor de terenuri şi conurilor de dejecţie laterale, au adîncime mică (2 — 3 m); majoritatea sînt lacuri de apă dulce, dar în Cîmpia Jijiei ele au o mineralizare destul de ridicată (120— 200 mg/l); c) Lacurile din Podişul Transilvaniei, legate, ca geneză, de masivele saline din zona diapiră (lacurile Ursu, Negru, din regiunea Praid-Sovata etc); unele dintre ele s-au format prin prăbuşirea vechilor saline (lacul Avram lancu, Sic etc); d) Lacurile din Cîmpia Română, formate în majoritatea lor datorită fenomenelor de sufoziune din depozitele de loess (Ianca Plopul, Colentina etc); e) Lacurile de luncă, răspîndite de-a lungul luncilor rîurilor mai importante, avînd un regim hidrologic strîns legat de cel ai riurilor (Potelu, Rastu, Suhaia etc). B) Lacurile zonei cu umiditate excedentară, care sînt repartizate geografic astfel: a) Lacurile din Carpaţii Orientali, lacuri de baraj (Lacul Roşu), vulcanice (S f. Ana), glaciare (Lala, Buhăescu etc); b) Lacurile din Carpaţii Meridionali, lacuri glaciare (Zănoaga, Bucura, Capra, Bîlea, Gîlcescu etc), care constituie, în majoritatea lor, obîrşii ale rîurilor. 3. Marea Neagră formează graniţa R. pe o distanţă de 245 km de la braţul Stambulul Vechi al Deltei Dunării (la graniţa cu U.R.S.S.) pînă la Vama Veche (la graniţa cu R.P. Bulgaria). De-a lungul litoralului românesc, adîncimile de 200 m se menţin în dreptul Deltei Dunării pînă la distanţa de 100-200 km de la linia ţărmului, apropiindu-se pînă la 50 km în apropierea ţărmurilor R.P. Bulgaria. După caracterul său, litoralul românesc al Mării Negre se împarte în: a) sectorul de la nord de Capul Midia, în care predomină formele de acumulare, b) sectorul de la sud de Capul Midia, unde predomină formele de eroziune. Insulele mici din apropierea ţărmului sînt de origine acumulativă. Fundul mării în limitele zonei litorale este format din nisipuri şi mîluri, iar in unele locuri din roci de fundament; la sud de latitudinea Constanţei, depozitele de fund sînt reprezentate de acumulări cochilifere de diferite faciesuri. Salinitatea medie a Mării Negre este de 20—22°/00. Sub influenţa apelor Dunării, pe o distanţă de 40 km de ţărm, salinitatea nu depăşeşte 21°/oo in stratele de la adîncime, scăzind pînă la 18—19°/00 la su¬prafaţa apei. în sectorul românesc al Mării Negre, salinitatea creşte de la nord spre sud şi de la ţărm spre largul mării. Amplitudinea multianuală a variaţiilor nivelului apelor Mării Negre atinge 32,5 cm, iar amplitudinea maximă totală a atins 113 cm (pentru oraşul Constanţa). Variaţiile fluxului şi refluxului au o amplitudine de 8 cm, cu o perioadă medie de 12 ore şi 25 de minute. Ţărmul românesc al Mării Negre este scăldat de o ramură a curentului principal marin şi de curentul golfului Odesa, care se depla¬sează cu o viteză de 0,9 - 1,3 km/oră. Temperatura medie anuală a apelor marine este de 12,5°C, ceea ce depăşeşte cu 2°C temperatura medie a aerului; cele mai ridicate temperaturi ating 25°C la ţărm. în iernile foarte aspre, apele marine îngheaţă, stratul de ghiaţă atingînd grosimea de 15—20 cm (iarna anilor 1928— 1929).

SOLURILE
Tipurile de sol sînt grupate regional după particularităţile lor, astfel: 1. Regiunea transilvană (cuprinde regiunea din interiorul arcului carpatic) se caracteri¬zează prin predominarea solului brun de pădure tipic sau pod-zolic şi cernoziomuri levigate, lîngă care mai apar soluri brune-roşcate şi pseudorenzine. 2. Regiunea vest-transilvană (cuprinde Cîmpia de Vest, Piemonturile Vestice şi depresiunile din partea vestică a Munţilor Apuseni), în care predomină solul brun de pădure, cernoziomul levigat şi cernoziomuri, lîngă care apar soluri brune-roşcate (în sud) şi soluri cernoziomice freatic-umede, lăcovişti şi soloneţuri (pe formele de relief mai joase, unde nivelul apelor freatice este mai apropiat de suprafaţa terenului). 3. R egiunea danubiano-getică (cuprinde partea centrală şi vestică a Cîmpiei Române, Piemontul Getic şi partea sudică a Subcarpaţilor Meridionali), unde predomină solul brun de pădure tipic sau podzolic, solul brun-roşcat de pădure, cernoziomuri levigate şi cernoziomuri. 4. Regiunea danubiano-pontică (cuprinde partea estică a Cîmpiei Române, Subcarpaţii de la Curbură, partea sudică a Podişului Moldovei şi Dobrogea) este caracterizată prin prezenţa solului brun de pădure tipic sau podzolic, cernoziomul levigat şi cernoziomul, însoţite de soluri cenuşii de pădure, cernoziomuri podzolite, soluri saline şi alcaline (în special în lunci). 5. Regiunea de munţi şi dealuri înalte cuprinde treptele de relief mai înalte de 700-800 m şi pe care se pot urmări mai multe etaje de soluri: a) etajul solurilor brune montane de pădure şi brune montane de pădure podzolice; b) etajul solurilor brune acide montane de pădure, cu diferite grade de podzolire, şi a solurilor podzolice montane; c) etajul solurilor de pajişti alpine şi subalpine. 6. Regiunea depresiunilor intramontane, în care, în afară de solurile zonelor specifice etajului la care sînt situate, mai apar soluri pseudogleice, gleice, turboase şi chiar turbării.
VEGETAŢIA
Flora R. este compusă din următoarele elemente fitogeografice: nordic şi alpin (circa 14%: arctic, boreal, arctic-alpin etc), european (circa 40%: eurosiberian, european, holarctic, central-european etc), sudic (circa 8%: tropical, mediteranean etc), sud-estic (circa 10%: iliric, daco-iliric, balcanic, moezic), oriental sau continental (circa 20%: pontic, sarmatic, ponto-central-asiatic, ponto-mediteranean), apusean (circa 1%: atlantic, atlantic-mediteranean), endemic (circa 4%, dacic propriu-zis), cosmopolit şi adventiv (circa 4%). Variaţia condiţiilor topoclimatice determină o diferenţiere a învelişului vegetal prin etajarea formaţiilor vegetale: 1. Vegetaţia alpină şi subalpină, care ocupă culmile muntoase mai înalte de 1 500—1 700 m, este reprezentată prin pajişti alpine, formate din graminee, ciperacee şi plante cu flori viu colorate, rogozul alpin, păruşca, rugina etc, care sînt predominante, în cadrul lor se întîlnesc şi tufişuri pitice de smirdar, sălcii pitice şi alţi arbuşti, tufărişuri subalpine şi jneapăn, ienupăr pitic, afini. Pajiştile alpine alternează cu pajişti subalpine, formate de obicei pe terenuri despădurite, în care predomină iarba stîncilor, păruşca şi ţăpoşica. 2. Vegetaţia montană, care acoperă regiunile muntoase sub altitudinea de 1 700-1 500 m, este reprezentată prin: a) păduri de molii. în care predomină molidiirile pure, iar în părţile mai joase, doar local, întîlnindu-se brad şi pin. In poienile din această zonă se întîlnesc pajişti cu păiuş roşu, ţăpoşică şi alte graminee şi dicotiledonate; b) păduri amestecate de fag ce răşinoase, în care specii carateristice sînt fagul, bradul ţi molidul. Pajiştile formate unde pădurea a fost tăiată sînt bogate în graminee şi dicotiledonate; c) păduri de fag, cara::; rizate prin predominarea fagului (în amestec slab cu bradul), a molidului (în partea superioară), teiului, paltinului, frasinului, ulmului etc. 3. Vegetaţia de dealuri şi de podişuri este reprezentată prin: a) păduri de fag, care se continuă din zona montană; în pajiştile din această zonă sînt abundente gramineele furajere; b) păduri amestecate de fag cu gorun; c) păduri de gorun şi pajişti secundare stepizate dezvoltate pe locul I de gorun; d) păduri de stejar, pedunculat, in care predomina stejarul pedunculat in amestec cu diverse alte esente lemnoase si pajisti stipizate, derivate si secundare; paduri de cer si garnita, cu pajisti stipizate si pajisti stepice secundare; f) pajisti dezvoltate pe loculpadurilor alcatuite din diverse specii de stejar si pajisti xeromezofile de silvostepa. 4. Vegetatia de campie este reprezentata prin: a) paduri de stejar pedunculat; b) paduri de cer si garnita pajisti formate pe locul fostelor paduri de stejar; c) vegetatie de silvostepa, care cuprinde paduri izolate de stejar brumariu si de stejar pufos si pajisti xeromezofile, in care predomina paiusul, colilia, sadina, rogozul s.a.; d) pajisti xerofile de stepa, unde predomina paiusul, colilia si parloage stepice cu firuta, pelinita, pir. In cea mai mare parte, vegetatia de stepa si silvostepa destelenita; pe suprafetele nearabile vegetatia a fost puternic schimbata sub influenta pasunatului. 5. Vegetatia luncilor este reprezentata prin paduri de salcie, plop, prin sleauri de lunca (stejar pedunculat, ulm, frasin, carpen, tei) si pajisti de lunca, in care predomina pirul, iarba- campului si coada-vulpii. 6. Vegetatia acvatica si vegetatia turbariilor. Baltile si lacurile prezinta in general o repartizare zonala a vegetatiei in raport cu adancimea: la mal aproape o zona de rogozuri si stanjenei de balta, umata apoi de o zona de stuf ( foarte extinsa in Delta Dunarii…

FAUNA
3. Complexul de stepa are o fauna alcatuita mai ales din rozatoare, dintre care cel mai reprezentativ popandaul. Mai apar: harciogul, soarecii de camp si cateii-pamantului. Animale mai mari sunt:lupul, vulpea, viezurele, dihorul de stepa, dihorul patat.Dintre pasari se intalnesc:ciocarlia de camp,ciocarlia mare, fasa de camp, presura de gradina, prepelita, graurul, prigoria, dumbraveanca etc. Pe cale de disparitie sunt doua specii caracteristice: dropia si spurcaciul, pasari ocrotite prin lege. In stepa exista si specii rapitoare: pajura de stepa, uliul alb. Dintre reptile apar: serpi, soparle, broaste testoase. Este de remarcat prezenta unor insecte caracteristice, cum este calugarita. Fauna acvaticase repartizeaza in urmatoarele complexe faunistice: 1. Complexul lacurilor alpine, in general cu o fauna saraca, datorita conditiilor, si caracterizata prin prezenta salmonidelor (pastravul indigen).2.Complexul lacurilor montane (situate sub limita superioara a padurilor), caracterizat prin prezenţa păstrăvului, a ochianei şi a boişteanului. 3. Complexul lacurilor litorale, caracterizat printr-o faună amestecată şi foarte variată, formată din animale de apă dulce, marine şi relicte sarmatice. La limita dintre apele dulci şi cele uşor salmastre trăiesc scoici, raci, melcişon din genul Neritina. La o salinitate mai redusă trăiesc briozoare, melci de baltă, bureţi de baltă şi unele specii de peşti. Elemente marine de origine mediteraneană sînt în această zonă unele specii de crustacee şi moluşte, viermi, peşti (guvizi, chefali etc). Dintre relictele sarmatice se întîlnesc polipul Cordylophora lacustris, scoica Dreissena polymorpha, meduza Thaumanthias maeotica etc. 4. Complexul luncilor şi al deltei are o faună bogată şi variată, alcătuită în primul rînd din specii al căror mod de viaţă este amfibiu. Pe malurile rîurilor trăiesc vidre şi nurci. Dintre animalele mai mari sînt prezente: vulpea, lupul, mistreţul si iepurele. Nu lipsesc reptilele, dintre care mai caracteristice sînt: broasca ţestoasă de baltă, şarpele de apă şi batracienii: broasca de lac, tritonii, buhaiul-de-baltă. Păsările de baltă sînt numeroase şi variate, în special in Lunca şi Delta Dunării: pelicanul comun, pelicanul creţ, călifarul alb, călifarul roşu (specii rare, ocrotite prin lege), lebăda mută, lebăda cîntătoare, lişiţa, raţa sălbatică mare, gîrliţa, stîrcul, lopătarul, stîrcul alb, ţigănuşul, găinuşa, cîrsteiul de baltă, piţigoiul de stuf, privighetoarea de stuf etc. Dintre păsările răpitoare sînt prezente: vulturul pescar, vulturul codam, uliul de baltă. 5. R î u r i l e din R. In funcţie de particularităţile regimului hidrologic al diferitelor sectoare, se disting următoarele etaje de faună: a) în porţiunile de munte fauna păstrăvului (Salmo trutta labrax), a lipanului şi a moioagei b) în cursul mijlociu al rîurilor fauna scobarului şi a cleanului ; c) în cursul inferior fauna mrenei, care cuprinde somnul, cleanul, scobarul, şi fauna bibanului, care cuprinde babuşca, obletele, crapul, ştiuca; d) în şenalul Dunării şi în porţiunea inferioară a rîurilor de şes fauna crapului, care cuprinde un foarte mare număr de specii, printre care peşti marini migratori (msetrul, păstruga, morunul, scrumbia de Dunăre), cega, peşti care se retrag periodic în bălţi (văduvită, somnul, crapul, şalăul, plătica, ştiuca) şi peşti care trăiesc de obicei în bălţile Dunării (zvîrluga, bibanul-soare, carasul, roşioara). 6. M area Neagră (apele teritoriale ale R.) are o faună formată din numeroase specii de nevertebrate, peşti şi mamifere marine (delfinul). Dintre nevertebrate se întîlnesc unele gasteropode, celenterate, unele moluşte, protozoare, rotifere ş.a. Dintre peşti se întîlnesc hamsn, heringi (speciile de Caspialosa), scrumbii albastre, cîini-de-mare, sturioni şi pălămide. Toate aceste specii joacă un rol important în pescuitul marin.

ISTORIA
Teritoriul României a fost locuit din timpuri străvechi. Cele mai vechi urme ale culturii materiale descoperite pînă azi sînt uneltele aparţinînd culturii de prund de pe valea Dîrjovului, în apropierea Oltului, lîngă Slatina (reg. Argeş), datînd din protopaleolitic (c. 600 000— 480 000 î.e.n.). Urme materiale din paleolitic s-au descoperit tot pe valea Dîrjovului, precum şi la Căpuşul Mic (în Transilvania), Ia Mitoc şi la Valea Lupului (în Moldova), la Baia «de Fier (reg. Oltenia) etc. Mezoliticul (epipaleoliticul) (8000-5600 î.e.n.) este atestat prin descoperirile arheologice de Ia Băile Herculane şi din masivul Ceahlău. Neoliticul (c. 6000-c. 1900 î.e.n.) este mai amplu atestat; săpăturile arheologice din ultimii ani permit delimitarea destul de precisă a unor largi arii culturale, dintre care mai caracteristice şi cu o existenţă mai îndelungată au fost: Cultura Criş (din neoliticul timpuriu), Cultura Boian (din neoliticul mijlociu) şi culturile Gumelniţa, Petreşti şi Cucuteni (din neoliticul tîrziu). în perioada de trecere de Ia neolitic la epoca bronzului (c. 1900 î.e.n. — c. 1700 î.e.n.), pe teritoriul României s-au aşezat, venind dinspre est, triburi trace, care s-au suprapus băştinaşilor, asimilîndu-i. în epoca bronzului (c. 1700 î.e.n. - c. 1150 î.e.n.) s-au creat uniuni de triburi, cu centre fortificate, ca cele de la Otomani (reg. Crişana), Sărata-Montc oru (reg. Ploieşti) şi Clina (reg. Bucureşti), în epoca fierului (c. 1150 î.e.n. —începutul erei noastre), locuitorii acestor meleaguri încep să fie cunoscuţi sub numele de geţi (sec. V î.e.n.) şi apoi de daci; economia a căpătat un caracter predominant păstoresc, iar în organizarea socială a atins apogeul democraţia militară, închegîndu-se puternice uniuni de triburi, dintre care mai cunoscută este uniunea tribală din Cîmpia Dunării, condusă, în jurul anului 300 î.e.n., de Dromichaites. în dezvoltarea culturii lor materiale şi spirituale, geto-dacii au suferit influenţe scitice, celtice, sud-tracice şi, prin intermediul acestora din urmă şi al cetăţilor greceşti de pe ţărmul estic al Mării Negre (Histria, Tomis, Callatis), influenţa culturii greceşti, în sec. I î.e.n., Burebista (? — 44 î.e.n.) a pus bazele statului sclavagist timpuriu dac, stat cunoscut în istorie sub numele de Dacia, consolidat sub conducerea Iui Decebal (87—106 e.n.), cu centrul politic şi religios în complexul întărit din Munţii Orăştiei (reg. Hunedoara). La începutul sec. al II-lea, romanii, sub conducerea împăratului Traian (98-117 e.n.), au înfrînt pe daci în cursul a două campanii (101 —102 şi 105—106) şi au transformat o mare parte a Daciei în provincie romană, colonizînd-o masiv cu elemente romane şi romanizate din întregul Imperiu roman. Civilizaţia şi cultura superioară a romanilor au luat locul civilizaţiei şi culturii dace pînă la completa romanizare. Convieţuirea dacilor cu coloniştii de limbă latină a avut drept rezultat formarea populaţiei daco-romane, de limbă latină Pe la mijlocul sec. al III- lea incursiunile goţilor, care migrau dinspre răsărit, însoţite de atacurile carpilor şi de răscoalele populaţiei sărace din Dacia, au silit pe Aurelian să retragă în sudul Dunării armata şi administraţia romană în anul 271 ; majoritatea populaţiei daco-romane a rămas pe loc, continuîndu-şi neîntrerupt viaţa şi activitatea. Procesul de romanizare a continuat şi după retragerea aureliană, pînă la începutul sec. al VH-lea, Roma păstrîndu-şi pînă la acea dată stăpînirea asupra unor importante capete de pod în nordul Dunării (Drobeta, Sucidava, Turris etc). In sec. III —VII, peste teritoriul României au trecut popoarele din primul val al marii migraţiuni dinspre răsărit: goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii. Principala formă de organizare socială a populaţiei daco-romane, aflată sub dominaţia popoarelor migratoare sau refugiată în locuri mai ferite, pentru a scăpa de jaful acestora, a fost obştea sătească. Dintre popoarele primului val al migraţiumlor, doar unele grupuri slave, organizate în obştii, care au pătruns în sec. VI — VII pe teritoriul României de azi au lăsat urme mai adînci; convieţuind un timp mai îndelungat cu populaţia daco-romană, acestea au fost asimilate treptat, participînd Ia procesul de etnogeneză a poporului român şi lăsînd numeroase urme în lexicul limbii române. Poporul şi limba română, rezultat al romanizării elementului autohton geto-dacic, al asimilării treptate a slavilor şi a altor populaţii stabilite pe teritoriul României de azi, s-au format în ultimele secole ale mileniului I e.n. (sec. VII —IX) în spaţiul de la nordul şi sudul cursului inferior al Dunării, avînd ca teritoriu nucleu regiunile de deal şi de munte ale Daciei. Populaţia autohtonă s-a creştinat începînd din sec. al IV-lea, iar după „marea schismă’ a bisericii creştine a păstrat, împreună cu întreaga creştinătate răsăriteană, ritul ortodox, începînd din sec. al X-lea, populaţia fostei Dacii a început să fie menţionată în izvoarele istorice sub denumirea de „vlahi” sau „valahi”. Din punct de vedere social-economic, perioada sec. VII — X se -caracterizează prin desfăşurarea procesului de destrămare a obştilor săteşti şi începutul procesului de formare a proprietăţii feudale şi a unei pături conducătoare militare, din care s-a constituit, mai tîrziu, clasa stăpîmlor feudali, şi prin închegarea de formaţiuni politice prestatale. Pe teritoriul Transilvaniei sînt cunoscute, în sec. al X-lea, trei formaţiuni statale româneşti mai însem¬nate, conduse de „ducii” (voievozii) Gelu, Gladşi Menumorut. Formaţiunile ftatale româneşti din Transilvania au fost cucerite treptat de regatul Ungariei în cursul sec. X—XIII. Incorporată regatului ungar, Tran-silvania s-a menţinut timp de secole ca voievodat autonom. In multe părţi ale Transilvaniei ocupate de unguri, vechile forme de organizare socială, obştile şi uniunile de obşti (ţări), ca Ţara Oaşului, Ţara Lăpuşului, Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului etc, au constituit mult timp centre de rezistenţă românească, cuceritorii fiind nevoiţi să respecte organizarea proprie şi legile proprii ale populaţiei locale. In sec. X—XIII, deşi ultimul val al migraţiunilor (ungurii, pecenegii, uzii, cumanii şi tătarii) a frînat procesul dezvoltării societăţii de pe teritoriul României, sînt atestate noi formaţiuni statale; în sec. al Xl-lea în Dobrogea (conduse de Sacea. Seslav si Tatos), în sec. al Xll-lea în Moldova (pe valea Bîrladului), în sec. al XIII-lea în dreapta şi în stînga Oltului (conduse de Litovoi, loan, Farcaş şi Seneslau). In a doua jumătate a sec. al XIII-lea şi în prima jumătate a sec. al XlV-lea, în condiţiile întăririi feudalismului pe teritoriul patriei noastre si ale unor imprejurari externe favorabile( anrhia feudaka din statul ungar slabirea politica şi militară a Hoardei de Aur), s-a desfasurat procesul unirii formatiunilor statale de la sud si rasarit de Carpati in state feudale mai mari capabile să înfrunte cu succes atît incursiunile de pradă ale tratarilor cît şi tendinţele de expansiune ale statelor feudale maghiar si poln. La sud de Carpati, acest proiect s-a incheiat prin crearea statului feudal T a r a R o m a n e a s c a , sub conducerea lui Basarab I ( c.1324-1352), iar la rasarit de Carpati prin crearea statului feudal M o l d o v a , sub conducerea lui Bogdan I ( c. 1359-1365). Basarab I ( la Posada, in 1330) si Bogdan I au intarit independenta Tarii Romanesti si a Moldovei, infragand incercarile statului feudal ungar de a- si reinstaura dominatia asupra lor. Cei mai insemnati urmasi ai primilor domni au fost Vladislav I ( Vlaicu) (1364-c.1377) si Mircea cel Batran ( 1386- 1418) in tara Romaneasca, Petru Musat ( c. 1374-1392) si Alexandru cel Bun ( 1400-1432) in Moldova, in timpul carora s-a desavarsit organizarea politica si institutionala a tarilor romane si s-a intarit proprietatea feudala. Societatea se impartea in clasa stapanilor feudali ( boieri0, tarani liberi (numiti in Tara Romaneasca mosnei, iar in Moldova razesi) si tarani dependenti ( numiti in Ţara Românească rumâni, iar în Moldova vecini). în sec. XIV —XV s-a dezvoltat şi orăşenimea, stimulată atît de necesităţile interne privind schimbul şi produsele meşteşugăreşti, cît şi de traficul de pe calea comercială care lega Marea Baltică de Mărea Neagră, de-a lungul Şiretului, şi de comerţul genovez din regiunea gurilor Dunării. Spre sfîrşitul sec. al XlV-lea, la Dunăre s-a ivit un nou pericol care ameninţa independenţa ţărilor române şi a Europei: expansiunea Imperiului otoman. Prima incursiune otomană la nord de Dunăre a avut loc în 1369; în timpul lui Vladislav I (Vlaicu), şi ea coincide cu prima victorie a unei oşti româneşti asupra turcilor. în 1394 ostile turceşti au trecut Dunărea sub comanda sultanului Baiazid I Ildîrîm, dar au suferit o mare an înfrîngere la Rovine, pe Argeş, din partea oştii Ţării Româneşti, condusă de Mircea cel Bătrîn. în sec. al XV-lea luptele dintre români şi turci au fost deosebit de îndîrjite. După luptele victorioase duse sub conducerea luiDan al II-lea, domn al Tării Româneşti (1422-1431), pe la mijlocul secolului, cel care a polarizat forţele antiotomane româneşti, sîrbeşti şi maghiare a fost Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (din 1441) şi regent al Ungariei (din 1446). El a repurtat asupra turcilor cîteva victorii importante, dintre care cea mai strălucită, la Belgrad, în 1456. După moartea Iui Iancu de Hunedoara (1456), centrul de greutate al rezistenţei antiotomane a românilor s-a mutat în Ţara Românească şi Moldova; lupta antiotomană a fost reluată de Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti (1456—1462 şi 1476), şi de Ştefan cel Mare, domn al Moldovei (1457-1504). Sprijinandu-se pe orăşeni şi pe ţăranii liberi, Vlad Ţepeş a început în iarna anului 1461 — 1462 lupta împotriva turcilor, zdrobind, în cursul unei lungi campanii (aprilie—septembrie 1462), o mare armată turcească, ,,cea mai puternică de la cucerirea Constantinopolului”, cum scria istoricul bizantin Laonic Chalcocondil. Ştefan cel Mare, domn cu largi vederi politice, bun organizator, abil diplomat şi mare conducător de oşti, a întărit puterea centrală şi s-a îngrijit de ridicarea economică şi culturală a Moldovei, încurajînd dezvoltarea comerţului, a meşteşugurilor şi, implicit, a oraşelor, precum şi artele, în special arhitectura, în timpul său cristalizîndu-se un stil arhitectonic original („stilul moldovenesc”). Principalul sprijin al politicii sale interne şi externe au fost mica boierime, ţăranii liberi şi tîrgoveţn. Şirul marilor bătălii (aproape toate victorioase) împotriva turcilor a început cu lupta de la Vaslui (10 ianuarie 1475), unde oastea moldoveana, de numai 40 000 de oameni, a pricinuit unei oşti otomane de peste 120 000 cel mai mare dezastru militar cunoscut de contemporani, Ştefan fund, după părerea cronicarului polon Jan Dfugosz, „cel dintîi dintre principii Europei care a repurtat o victorie însemnată asupra turcilor”. In Transilvania, unde românii formau majoritatea absolută şi se găseau în stare de dependenţă feudală, cu excepţia nobilimii, maghiarizată aproape în totalitatea ei, secolele XV—XVI au fost marcate de puternice lupte sociale, cauzate de intensificarea aservirii ţărănimii iobage, române şi maghiare. Dintre acestea, cele mai puternice au fost răscoala din 1437—1438, cunoscută în istorie şi sub numele de răscoala de la Bobîlna, şi războiul ţărănesc de sub conducerea lui Gh. Doja (1514), care a cuprins toată Transilvania şi părţile de răsărit ale Ungariei. Căderea în mîimle turcilor a cetăţilor întărite de la Dunăre (Turnu, Giurgiu, Brăila, Chilia) şi a Cetăţii Albe, transformarea statului tătăresc din Crimeea în stat vasal Imperiului otoman (1475), înfrîngerea. statului maghiar în lupta de la Mohâcs (1526), lipsa unui ajutor eficient din partea celorlalte state feudale creştine din Europa au determinat ţările române să accepte în cele din urmă suzeranitatea Imperiului otoman. Cu toată rezistenţa unor domni, ca Radu de la Afumaţi (1522 — 1529), în Ţara Românească, şi retru Rareş (1527-1538 şi 1541-1546), în Moldova, la mijlocul sec. al XVI-lea s-a inaugurat perioada dominaţiei otomane asupra Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei, care şi-au păstrat însă autonomia internă într-o bună măsură în schimbul plăţii regulate a haraciului, a peşcheşurilor şi a celorlalte obligaţii în muncă, produse şi bani. Spre sfîrşitul sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea, stăpînn feudali au intensificat exploatarea sub forma clăcn, cea mai grea formă de exploatare a ţărănimii aservite; procesul de aservire a ţărănimii dependente s-a întărit prin legiferarea legării de glie (în Transilvania, după 1514, prin „Tripartitul lui Werboczi”, în Ţara Românească la sfîrşitul sec. al XVI-lea prin „Legătura lui Mihai Viteazul”, iar în Moldova, în prima jumătate a sec. al XVII-lea, prin mai multe aşezăminte domneşti, care desfiinţau dreptul de liberă strămutare a ţăranilor de pe o moşie pe alta). Pe plan politic-militar, spre sfîrşitul sec. al XVI-lea este remarcabilă încercarea lui Ioan Vodă (1572 — 1574) de a recuceri independenţa Moldovei; trădat de marea boierime, Ioan Vodă a fost însă înfrînt de ostile turco-tătare după o rezistenţă eroică. La sfîrşitul sec. al XVI-lea, Mihai Viteazul, domn al Tării Româneşti (1593-1601), energic, hotărît, excelent strateg, unul dintre cei mai de seamă conducători de oşti din vre¬mea sa, a reluat, cu sprijinul marii boierimi oltene, lupta antiotomană. El a repurtat victorii strălucite împotriva unor oşti turceşti şi tătare, dintre care cea mai importantă a fost cea obţinută la Călugăreni (13 august 1595) asupra unei mari armate turceşti, recucerind independenţa Ţării Româneşti. Urmărind întărirea luptei pentru independenţa ţărilor române prin unirea lor într-un singur stat, Mihai Viteazul a înfrînt, în două campanii fulgerătoare (1599 şi 1600), ostile voievodului Transilvaniei Andrei Bathory, şi ale domnului Moldovei, Ieremia Movilă. La Alba-Iulia, Mihai Viteazul a fost proclamat, în anul 1600, domn al „Tarii Româneşti, al Transilvaniei şi a toată Ţara Moldovei”, realizînd astfel, pentru prima oară, unirea celor trei tari romane. Impotrivirea marii boierimi filoturce, lipsa de sprijin a ţărănimii, căreia el îi intarise aservirea, precum şi interesele de stat ale marilor puteri (mai ales ale Imperiului otoman, ale Poloniei şi ale Imperiului habsburgic), nelineste de crearea unui puternic stat feudal românesc sub conducerea lui Mihai, capabil se opună expansiunii lor, au pricinuit însă destrămarea unităţii realizate şi uciderea lui Mihai Viteazul. In sec. al XVII-lea sunt mai importante domniile lui Radu Serban (1602-1610, 1611) in Tara Romaneasca, Gheorghe Stefan (1653-1658) în Moldov si Gheorghe Râkoczi al II-lea (1648-1660) în Transilvania, care au încercat reluarea programului antiotoman si antihabsburgic, cat si domniile lui Matei Basarab (1633-1654), Şerban Cantacuzino (1678 —1688) în Tara Românească Vasile Lupu (1634-1653) in Moldova, în timpul cărora s-au făcut însemnate progrese culturale şi de organizare statului. In timpul lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brîncoveanu (1688—1714), cultura acunoscut o însemnată perioadă ele înflorire, a apărut „Biblia de la Bucureşti” (1688) şi şcoala cronicarilor de limbă română, ş s-a dezvoltat un stil arhitectonic original, „stilul brîncovenesc”. în sec. al XVII-lea, obligaţiile feudale ale ţărănimii dependente de pe domeniile boiereşti, mănăstireşti şi domneşti au fost mărite, pînă la sfarsitul secolului, majoritatea ţăranilor ajungînd în stare de dependenţă; la aceasta se adaugă creşterea exploatării pe domeniile mănăstireşti închinate unor mănăstiri greceşti. Această situaţie a provocat numeroase mişcări ţărăneşti în Ţara Românească şi Moldova (1621, 1653, 1655, 1671-1672), unele dintre ele fiind însoţite şi de revolte militare sau de răscoale orăşeneşti. Crearea unor facţiuni boiereşti (Movileştn în Moldova, Cantacuzinn şi Bălenn în Ţara Românească), care urmăreau să-şi impună reprezentanţii pe scaunul domnesc, au determinat întărirea caracterului nobiliar al statului în sec. al XVII-lea. In sec. al XVIII-lea jugul străin care apăsa asupra ţărilor române s-a înăsprit. în urma păcii de la Karlowitz (1699), Transilvania a devenit o provincie a Imperiului habsburgic, iar în Moldova (171 1) şi în Ţara Românească (1716) Poarta otomană, nemulţumită de politica filoaustriacă şi filorusă a lui Constantin Brîncoveanu şi a Cantacuzimlor şi de apropierea lui Dimitrie Caniemir (1 693 şi 1710-1711) de Rusia, a instaurat regimul fanariot, cea mai apăsătoare formă a dominaţiei otomane în ţările române. Autonomia ţărilor române a fost îngustată considerabil; domnii erau numiţi de către sultan dintre fanarioţi, armatele Moldovei şi Ţării Româneşti au fost desfiinţate, monopolul turcesc asupra comerţului s-a întărit. Majorarea clăcii impuse de boieri în scopul creşterii producţiei cerealiere a provocat numeroase mişcări ţărăneşti, ceea ce a determinat pe unu dintre domnii fanarioţi să ia măsuri cu caracter agrar şi fiscal. Dintre aceste măsuri, cele mai importante au fost reformele efectuate de Constantin Mavrocordat (domn în mai multe rînduri în Ţara Românească şi în Moldova), prin care s-a realizat eliberarea personală a rumânilor şi vecinilor, fixîndu-li-se numărul zilelor de clacă pe pămîntunle boiereşti şi mănăstireşti. în Transilvania stăpîmtă de Habsburgi au avut loc puternice mişcări ţărăneşti (1735, 1738-1739, 1759—1761), culminînd cu marea răscoală condusă de Horia, Cloşca şi Crişan (1784-1785), care a zguduit puternic orînduirea feudală în Transilvania. Sec. al XVIII-lea s-a caracterizat prin dese războaie purtate de Austria şi mai ales de Rusia împotriva Imperiului otoman. Războaiele dintre aceste trei mari puteri, purtate deseori pe teritoriul ţărilor române, au avut drept consecinţe însemnate pierderi teritoriale. Prin pacea de Ia Passarowitz (1718), Turcia a cedatAustriei Banatul şi Oltenia. In 1775, Turcia, ca să-şi asigure alianţa Austriei împotriva Rusiei, a recunoscut ocu¬parea Bucovinei de către austrieci. In urma războiului din 1806-1812 dintre Rusia şi Turcia, care îşi disputau supre¬maţia asupra zonei Mării Negre şi a strîmtorilor, Turcia fiind înfrîntă, Rusia i-a impus pacea de la Bucureşti (1812), prin care Basarabia, parte a Ţării Moldovei, situată între Prut şi Nistru, a fost încorporată imperiului ţarist. Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) a dat prima lovitură monopolului turcesc asupra comerţului ţărilor române, care au început să fie atrase în circuitul comerţului european. In a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi la începutul sec. al XlX-lea a avut loc în ţările române procesul de destrămare a feudalismului, caracterizat prin dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului, a oraşelor, prin apariţia burgheziei. în această perioadă, în contextul avîntului revoluţionar pe plan european, s-a închegat ideologia burgheziei româneşti, în cadrul căreia ideea naţională a avut un loc preponderent. Un rol de seamă în formarea acesteia au avut Inochentie Micu şi reprezentanţii Şcolii ardelene, care au demonstrat cu argumente istorice şi filologice unitatea de origine şi de limbă a tuturor românilor şi continuitatea neîntreruptă pe teritoriul lor naţional. Ideea naţională a fost concretizată şi exprimată şi în memoriul denumit şi Supplex Libellus Valachorum (1791). Paralel cu aceasta s-a dezvoltat în ţările române un curent de idei politice, în care se împletea influenţa ideilor revoluţiei franceze cu cele îzvorîte din realităţile autohtone. Transformările economice, sociale şi politice au provocat creşterea luptei sociale şi naţionale a poporului român şi au stimulat dezvoltarea culturii naţionale. în urma unei lupte susţinute între reprezentanţii culturii şi limbii greceşti (care căpătaseră o largă răspîndire mai ales în timpul regimului fanariot) . şi reprezentanţii culturii şi limbii române (care înlocuise, încă din sec. XVI-XVII, limba slavonă în biserică şi în cancelarie), pe la începutul sec. al XlX-lea, în Ţara Românească şi Moldova limba şi cultura română au învins. Un rol deosebit în această luptă l-au avut atît noua organizare şi orientare a învăţămîntului la începutul sec. al XlX-lea de către Gh. Asachi în Moldova şi Gh. Lazăr în Ţara Românească, cît şi începuturile dezvoltării literaturii originale. în aceste împrejurări a avut loc puternica mişcare revoluţionară de la 1821, de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, care, sub raport politic, se încadrează în lupta generală antifeudală şi antiotomană a popoarelor din Peninsula Balcanică; ea a constituit prologul revoluţiei din 1848. Deşi înfrîntă cu ajutorul armatelor turceşti, mişcarea revoluţionară de la 1821 a avut urmări politice însemnate: regimul turco-fanariot a fost înlăturat, în Ţara Românească şi Moldova fiind numiţi domni pămîntem. în acelaşi timp, mişcarea de eliberare socială şi naţională a căpătat un nou impuls, iar cultura naţională s-a dezvoltat pe un front mai larg. în urma unui nou război ruso-turc (1828-1829), încheiat prin pacea de la Adrianopol (1829), Principatele dunărene (cum erau numite, îndeosebi peste hotare, Ţara Românească şi Moldova) au fost guvernate după statutele de conducere numite regulamentele organice, elaborate de boierime sub îndrumarea generalului rus Pavel Kiseleff, numit guvernator. Puse în aplicare în 1831 în Ţara Românească şi în 1832 în Moldova, acestea au instituit o aspră legislaţie agrară, fiind o „expresie pozitivă a goanei după supramuncă” (Marx); în acelaşi timp ele au creat instituţii comune pentru ambele ţări şi au favorizat dezvoltarea capitalismului. Dezvoltarea economiei capitaliste (legată mai ales de creşterea exportului de grîu) după pacea de la Adrianopol, în condiţiile menţinerii relaţiilor feudale şi a suzeranităţii turceşti (în Principatele dunărene) şi a stăpînirii habsburgice (în Transilvania şi Bucovina), a determinat intensificarea luptei de eliberare socială şi naţională. Sub impulsul aceloraşi cauze generale şi urmărind aceleaşi ţeluri, a izbucnit şi s-a desfăşurat, în toate cele trei ţări române, revoluţia din 1848. Forţa conducătoare în revoluţie a fost burghezia, interesată în dezvoltarea capitalismului, iar forţa socială de bază, ţărănimea; alături de ele au luat parte la revoluţie masele muncitoare de la oraşe şi o parte a boierimii cu tendinţe liberale. Larga participare a maselor şi revendicările formulate au determinat caracterul burghezo-democratic al revoluţiei din ţările române. în Moldova, evenimentele revoluţionare au avut o mai mică amploare şi mişcarea revoluţionară a fost repede înăbuşită; ea a continuat însă în perioada următoare, printr-o puternică mişcare ţărănească şi prin activitatea revoluţionarilor din exil. în Ţara Românească, revoluţia, condusă de o seamă de luptători progresişti în frunte cu democratul-revoluţionar Nicolaie Bălcescu, conducătorul aripii radicale, Gheorghe Magheru, Alexandru Golescu (Negru), C.A. Rosetti, I. Heliade-Rădulescu, Ion Ghica ş.a., s-a situat prin programul ei, de desfiinţare a feudalismului şi de independenţă naţională, în rîndul celor mai avansate dintre revoluţiile europene din 1848. în Transilvania, revoluţia, condusă de luptători progresişti ca Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Eftimie Murgu, Avram Iancu ş.a., a izbucnit în primăvara anului 1848, culminînd cu marea adunare de la Blaj din 3/5 mai. Nerecunoaşterea de către guvernul revoluţionar ungar a egalităţii în drepturi a românilor cu celelalte popoare, nesatisfacerea revendicărilor lor sociale şi votarea de către Dieta de la Cluj a încorporării Transilvaniei la Ungaria au dus la dezbinarea forţelor revoluţionare ale românilor şi ungurilor. Datorită acestui fapt, revoluţia a putut fi înăbuşită de trupele ţariste, chemate de autorităţile habsburgice. Un episod eroic al revoluţiei din Transilvania a fost apărare Muntilor Apuseni de catre legiunile de tarani romani, conduse de Avram Iancu, impotriva trupelor nemesimii maghiare.
Cu toate că a fost înfrânt în toate cele trei ţări române, revoluţia din 1848 a avut urmări însemnate. Ea a dat o lovitură hotărâtoare orânduirii feudale, marcând începutul orânduirii capitaliste în România, a pus la ordinea zilei problema agrară, a eliberării sociale, a egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, a unităţii, libertăţii şi independenţei naţionale. După revoluţia din 1848, Ţara Românească şi Moldova au cunoscut până în 1856 un regim aproape neîntrerupt de ocupaţie (turcă, rusă, iar în timpul războiului Crimeii, austriacă). Tratatul de pace de la Paris (1856), încheiat în urma războiului Crimeii, a pus cele două ţări române sub garanţia puterilor participante la încheierea tratatului, menţinându-se însă suzeranitatea otomană. Viaţa politică a ţărilor române a fost do minată în această vreme de luptă pentru unirea principatelor. Alegerile pentru adunările ad-hoc din 1857, care trebuiau să exprime dorinţele poporului român, au dat câştig de cauză partidei unioniste, cele două adunări exprimându-şi dorinţa unirii Moldovei şi Ţării Româneşti. Deşi, la cererea Franţei, Rusiei, Sardiniei şi Prusiei, Conferinţa de Ia Paris (1858) a recunoscut Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, datorită opoziţiei Austriei, Turciei şi Angliei, în cele două ţări române s-au păstrat în continuare administraţii separate. Dar ca urmare a luptei majorităţii covârşitoare a poporului, condusă de intelectuali înaintaţi ca M. Kogălniceanu, V. Alecsandri. C. Negri, Al. Russo, Al. I. Cuza ş.a., şi a unei susţinute propagande desfăşurate în străinătate de către majoritatea revoluţionarilor de la 1848 exilaţi, masele populare şi-au impus voinţa, reahzînd unirea Moldovei şi Ţării Româneşti. Domnitor al celor două ţări a fost ales, în 1859, Alexandru Ioan Cuza. În ianuarie 1862 a fost alcătuit un singur guvern, iar cele două adunări au fost contopite într-una singură, procedându-se totodată la unificarea deplină pe plan administrativ, Bucureştiul devenind capitala României. Statul naţional român nou creat reprezenta o forţă sporită în lupta pentru dobândirea independenţei naţionale şi înlesnea, prin crearea unei pieţe unice, dezvoltarea mai rapidă a capitalismului. Unirea Moldovei cu Ţara Românească a avut un larg ecou în Transilvania, românii de aici Iegîndu-şi speranţele de eliberare naţională de existenţa statului naţional român. În timpul domniei, Al. I. Cuza, susţinut de M. Kogălniceanu, a înfăptuit o serie de reforme, printre care cea mai însemnată a fost reforma agrară (1864). Reformele burghezo-democratice înfăptuite în timpul lui AI. I. Cuza au deschis drum larg dezvoltării capitalismului, modul de producţie capitalist devenind dominant în economia ţării. Silit să abdice în 1866 de către o coaliţie politică formată din o parte a moşierimii şi o parte a burgheziei, Cuza a fost înlocuit cu prinţul Carol I din familia princiară germană Hohenzollern-Sigmaringen, încoronat ca rege în 1881. La 9 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa de stat, pe care şi-a apărat-o pe câmpul de luptă, participând, alături de Rusia, la războiul din 1877 — 1878 împotriva Turciei. Victoria trupelor ruso-române asupra turcilor a consolidat şi pe plan extern independenţa României, recunoscută prin pacea de la San Stefano şi prin Congresul de la Berlin (1878). Prin Congresul de la Berlin s-a restabilit autoritatea statului român asupra Dobrogn, străvechi teritoriu românesc. Portul Constanţa îi asigura, de acum încolo, ieşirea directă la Marea Neagră. În cadrul hotărârilor Congresului, lupta pentru stăpîmrea gurilor Dunării a fost câştigată de Rusia, care a luat din nou în stăpîmre cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Cucerirea independenţei de stat a creat condiţii prielnice dezvoltării economice a ţării. În a doua jumătate a sec. al XlX-lea, în R. a început procesul de creare a industriei; s-au construit căi ferate, s-a organizat sistemul bancar, s-au modernizat porturile dunărene şi portul maritim Constanţa etc. Dezvoltarea economică a ţării era frânată însă de menţinerea unor rămăşiţe de relaţii feudale în agricultură, de dependenţa tot mai accentuată faţă de capitalul străin (german, austro-ungar, iar mai târziu francez, englez şi nord-american), care îşi începuse la sfârşitul sec. al XlX-lea penetraţia masivă în România, acaparând principalele ramuri ale economiei ei. Trusturile imperialiste străine au imprimat economiei un caracter unilateral, urmărind transformarea ţării într-o sursă de materii prime ieftine şi o piaţă de desfacere pentru produsele lor, s-au amestecat în treburile interne ale R., ştirbind grav independenţa şi suveranitatea ţării. Dezvoltarea forţelor de producţie, extinderea relaţiilor capitaliste, procesul de dezvoltare a industriei au făcut să crească rolul burgheziei în viaţa politică şi socială a ţării. Moşienmea continua să deţină însă puternice poziţii în economia naţională (ea stăpânea, la sfârşitul sec. al XlX-lea, peste jumătate din totalul suprafeţei arabile a ţării) şi în viaţa politică a ţării, opunându-se oricăror schimbări progresiste şi democratice. Datorită condiţiilor în care s-a desfăşurat revoluţia burghezo-democratică în R., o parte a burgheziei a pactizat cu moşierimea, ceea ce a avut urmări negative asupra evoluţie economice şi sociale a ţării. În 1866 a fost adoptată o constituţie (rămasă în vigoare, cu unele modificări, până în 1923), care a consolidat regimul burghezo-moşieresc şi a imprimat statului caracteristicile unui stat modern. Începând din ultimul sfert al sec. al XlX-lea, la conducerea treburilor politice ale României s-au succedat partidele liberal şi conservator, înfiinţate în deceniul al optulea al sec. al XlX-lea. Structura economică şi socială la sfârşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-I ea arată că R. se afla în prima fază a dezvoltării capitalismului. După înfrângerea revoluţiei din 1348. Transilvania a devenit dependentă direct de Curtea de la Viena, iar după crearea statului dualist Austro-Ungaria (1867) a fost încorporată Ungariei, ceea ce a însemnat abolirea tuturor rămăşiţelor de autonomie şi întărirea asupririi sociale şi naţionale. Guvernele de la Budapesta au început aplicarea unui program de maghiarizare forţată a românilor, ceea ce a provocat creşterea considerabilă a luptei pentru recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte naţiuni. În 1881 s-a creat organizaţia politică centralizată a burgheziei româneşti, Partidul naţional român, care a avut un rol însemnat în creşterea conştiinţei naţionale şi în lupta de eliberare naţională a românilor transilvăneni. Un moment important al acestei lupte a fost întocmirea Memorandumului din 1892. Un rol de seamă în vehicularea ideii unităţii naţionale, în emulaţia culturală şi în schimburile culturale dintre România şi Transilvania 1-a avut Asociaţia transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), întemeiată în Transilvania în 1861, Societatea Academică Română (viitoarea Academie Română), înfiinţată la Bucureşti în 1866, şi Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor (Liga culturală), întemeiată la Bucureşti în 1890, toate trei acţionând ca organizaţii culturale ale tuturor românilor. Proletariatul din România şi-a creat, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, primele organizaţii profesionale, iar în 1872 prima organizaţie muncitorească mai cuprinzătoare, Asociaţia generală a lucrătorilor din România, cu un organ de presă propriu, Lucrătorul român”. Spre sfârşitul sec. al XlX-lea au luat fiinţă sindicatele, care, după 1905, s-au dezvoltat impetuos. Ca rezultat al dezvoltării mişcării muncitoreşti şi al răspândirii marxismului, în 1893 a fost creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R.). Caracterul eterogen al P.S.D.M.R., existenţa în conducerea sa a unor elemente nelegate de clasă muncitoare, inconsecvente din punct de vedere politic şi ideologic, au determinat dezorganizarea acestuia în 1899. Militanţii revoluţionari au dus mai departe mişcarea muncitorească; partidul clasei muncitoare a fost refăcut în 1910, sub denumirea de Partidul Social-Democrat din România (P.S.D.R.). În Transilvania, muncitorii au activat în cadrul organizaţiilor denumite generic Asociaţia gerserală a muncitorilor şi apoi În rândurile organizaţiilor locale ale Partidului Social-Democrat, create în 1890. Nerezolvarea problemei agrare, menţinerea unor puternice rămăşiţe feudale, condiţiile foarte grele impuse de, învoielile agricole”, votate în 1866, pentru arendarea pământurilor de la. Moşieri au întreţinut permanenta nemulţumire a ţărănimii, care a răbufnit la sfârşitul secolului al XlX-lea în răscoala din 1888, iar la începutul secolului al XX-lea în răscoala din 1907, care a cuprins întreaga ţară, cea mai puternică răscoală ţărănească din istoria României. Mii de ţărani au căzut victime represiunii ori au fost condamnaţi la am grei de temniţă. Cel de-al doilea război balcanic, război nejust pentru toate statele participante, s-a încheiat cu pacea de la Bucureşti (1913). Prin această pace, regiunea din sudul Dobrogii, cunoscută sub numele de Cadrilater, a trecut în componenţa statului român, până în 1940, când prin tratatul de la Craiova, acest teritoriu a intrat din nou în componenţa statului bulgar. În 1914 a izbucnit primul război mondial imperialist, între Antantă şi Puterile Centrale; R. a rămas neutră. În aceşti ani, P.S.D.R. s-a situat printre partidele şi grupările Internaţionalei a II-a, care au condamnat războiul imperialist, şi a avut un rol activ în organizarea conferinţei antirăzboinice de la Zimmerwald (1915). Dezvăluind primejdia ce ameninţa R. din partea ambelor tabere imperialiste, socialiştii români au militat pentru o politică de neutralitate; clasă muncitoare a organizat numeroase greve şi demonstraţii, printre care eroica luptă de la Galaţi (iunie 1916). La moartea lui Carol I, i-a urmat la tron Ferdinand I (1914-1927). După doi ani de neutralitate (1914-1916), România burghezo-moşierească s-a alăturat coaliţiei imperialiste a Antantei, care promitea satisfacerea dezideratului unităţii naţionale, şi a intrat în război la 1.5/27 august 1916. După câteva succese militare în Transilvania, armata română a suferit pierderi mari şi a fost nevoită să se retragă. Armatele inamice au ocupat 2/3 din teritoriul României, fiind oprite în decembrie 1916 pe Şiret, Milcov, Şuşiţa. În 1917 armata română, reorganizată, a desfăşurat ofensiva de la Mărăşti (iulie) şi a zdrobit ofensiva armatei germane la Mărăşeşti (iulie — august). În octombrie 1917 în Rusia a izbucnit şi a învins Marea Revoluţie Socialistă, care a inaugurat o nouă epocă în istoria omenirii, epoca trecerii de la capitalism la socialism. Muncitorimea română şi-a exprimat, în cadrul a numeroase manifestaţii şi demonstraţii de masă, solidaritatea cu proletariatul victorios din Rusia. Mii şi mii de muncitori români, care se aflau evacuaţi cu întreprinderile pe teritoriul Rusiei, şi mulţi dintre prizonierii români, foşti ostaşi în armata austro-ungară, au format batalioane revoluţionare, unităţi militare, luptând cu devotament şi abnegaţie pentru cauza revoluţiei. La începutul anului Basarabia a intrat în componenţa statului român. În mai 1918, guvernul Marghiloman a încheiat, cu acordul aliaţilor, pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale, prin care României i se impuneau condiţii foarte grele; România nu a ratificat însă tratatul, denunţîndu-1 printr-un ultimatum adresat generalului Mackensen la 10 noiembrie 1918. În condiţiile prăbuşirii Imperiului habsburgic, ale triumfului Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, care a dat o puternică lovitură sistemului imperialist, a apărut posibilitatea încununării victorioase a luptei de eliberare naţională a poporului nostru, pentru încheierea procesului de formare a statului naţional român. La 27 octombrie Bucovina s-a unit cu România, iar în Transilvania au avut loc, în octombrie —noiembrie 1918, mari lupte revoluţionare, în urma cărora marea Adunare populară de la Alba-Iulia (18 noiembrie/1 decembrie 1918) a votat unirea Transilvaniei cu România. Sub imperiul stării de fapt, marile puteri învingătoare au consacrat, prin tratatele de pace de la Saint-Germain şi Trianon, desăvârşirea unităţii naţionale a României, înfăptuirea unităţii statului român, operă a maselor largi din întreaga ţară, a întregului nostru popor, a realizat cadrul naţional şi social-economic pentru dezvoltarea mai rapidă a forţelor de producţie; au apărut condiţii favorabile activităţii forţelor progresiste ale societăţii, mişcării muncitoreşti revoluţionare. În aceste condiţii, în sânul claselor dominante s-a declanşat o puternică criză politică, manifestată prin fărî-miţarea partidelor politice şi prin dese schimbări de guvern. Adâncirea contradicţiilor social-economice ale regimului burghezo-moşieresc, cauzată de distrugerile războiului, de dezorganizarea activităţii economice şi de înrăutăţirea situaţiei materiale a maselor largi populare, a determinat în anii 1918—1920 o creştere impetuoasă a avântului şi combativităţii revoluţionare a maselor muncitoare. În aceşti ani au avut loc mari bătălii de clasă ale proletariatului, care au culminat cu greya generală din octombrie 1920, cel mai important moment al luptelor de clasă din România. În timpul marilor lupte revoluţionare din aceşti ani s-a accelerat procesul cristalizării ideologice în sânul partidului socialist. Ca urmare a victoriei curentului revoluţionar, marxist-leninist, asupra curentului de dreapta şi a celui centrist, partidul socialist s-a transformat în Partidul Comunist din România (P.C.R.), care a fost creat la congresul din mai 1921, ca expresie a voinţei marii majorităţi a membrilor partidului; în primăvara anului 1922 a luat fiinţă Uniunea Tineretului Comunist din România (U.T.C.). Sub presiunea frământărilor populare, în iulie 1917 a fost modificată constituţia, prevăzându-se efectuarea unor reforme. Sistemul electoral cenzitar a fost abolit şi a fost legiferată o reformă electorală (decembrie 1918), care a introdus votul egal pentru toţi bărbaţii. După o serie de decrete (1918-1920), reforma agrară a fost definitiv legiferată în iunie-iulie 1921 (începând din 1922, s-au împărţit ţăranilor, cu răscumpărare, peste 6 000 000 ha, adică 66% din întreaga suprafaţă de pământ deţinută de moşierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în a-gricultură, a slăbit puterea economică a moşienmii, reducându-i şi rolul în viaţa politică şi socială a României (în aceste împrejurări a dispărut de pe arena politică Partidul conservator). Modul aplicării reformei agrare a accentuat diferenţierea ţărănimii, a întărit contradicţiile social-economice la sate, a sporit rolul economic al burgheziei săteşti. Mulţi ţărani, neputând plăti scadenţele împrumuturilor făcute pentru a-şi achita parcelele primite şi inventarul agricol necesar, au pierdut cu timpul pământul primit. În martie 1919, în Ungaria a învins revoluţia socialistă şi s-a proclamat Republică Sovietică Ungară. Revoluţionarii din R. şi-au manifestat cu însufleţire solidaritatea cu aceasta. În acelaşi an însă, trupele regale române au participat la acţiunea Antantei de înăbuşire a Comunei din Budapesta. În politica externă, R. s-a orientat spre crearea unui sistem de alianţe regionale, menit să păstreze situaţia creată în Europa Centrală şi de sud-est după primul război mondial; în anii 1920—1921 a fost creată, cu participarea României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, Mica înţelegere (Mica Antantă). În 1921 România a încheiat o alianţă militară cu Polonia. În anii 1923—1929, industria românească a cunoscut un avânt însemnat şi s-a diversificat, deşi ca structură continuau să predomine industria bunurilor de consum şi industria extractivă. În acelaşi timp s-a intensificat procesul de concentrare şi centralizare a capitalului şi s-a accentuat opoziţia marii burghezii româneşti împotriva capitalului străin, care deţinea în continuare o pondere însemnată în economia României, mai ales în industria petrolieră. Acestea au dus la întărirea dominaţiei politice a marii burghezii industrial-financiare şi, ca urmare, la accentuarea caracterului reacţionar al puterii de stat burghezo-moşiereşti. În 1923 a fost adoptată o nouă constituţie, dar faptul că libertăţile democratice înscrise nu erau garantate crea o bază juridică luptei împotriva forţelor democratice, întărea prigoana antidemocratică, anti-muncitorească şi anticomunistă (în 1924 P.C.R.. a fost pus în afara legilor). Împletind munca ilegală cu cea legală, P.C.R. a iniţiat, organizat şi condus în anii 1924—1928 numeroase acţiuni muncitoreşti, printre care marile lupte muncitoreşti din valea Mureşului (1925); sub conducerea P.C.R. au luat fiinţă şi au activat organizaţii de masă, că Blocul muncitoresc-ţărănesc (B.M.Ţ.), Ajutorul roşu, Liga drepturilor omului etc. În anii 1922—1928, România a promovat o politică externă de întărire a alianţei cu Franţa şi cu Anglia şi de apropiere de Italia; în anul 1926 s-au încheiat tratate de prietenie cu Franţa şi cu Italia. Criză economică din 1929— 1933 s-a manifestat în România cu o violenţă deosebită în toate sectoarele vieţii economice: industrie, agricultură, finanţe. Capacitatea de producţie a industriei a scăzut în 1932 la 57,7% faţă de 1929, multe întreprinderi au fost închise, salariile au scăzut la jumătate, iar numărul şomerilor a ajuns la circa 35% din totalul salariaţilor. Criza a dus la ruinarea a milioane de producători agricoli mici şi mijlocii şi la accentuarea degradării agriculturii. Partidul naţional-ţărănesc, constituit în 1926, care a format de mai multe ori guvernul în perioada 1928—1933, a dus o politică de apărare a vârfurilor burgheziei şi moşierimii de efectele crizei în detrimentul maselor muncitoare, prin micşorarea salariilor („curbe de sacrificiu”), prin concedieri, prin închiderea unor întreprinderi etc; în acelaşi timp, prin aplicarea programului economic numit al „porţilor deschise” pentru capitalul străin, el a adâncit dependenţa economică a ţării. În condiţiile crizei politice care ameninţa să se lărgească, unele cercuri guvernamentale legate de capitalul monopolist englez, considerând că întărirea monarhiei era necesară pentru stabilitatea regimului, au readus pe tron, în 1930, pe prinţul Carol de Hohenzollern (care fusese îndepărtat de la succesiune în 1926; în 1927-1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui consiliu de regenţă). În 1931 a avut loc Congresul al V-lea al P.C.R., care a stabilit linia generală, strategia şi tactică partidului. Cu toate lipsurile şi greşelile sale, Congresul al V-lea a grăbit procesul de maturizare ideologică şi politică a clasei muncitoare, de întărire organizatorică a partidului, făcând să crească rolul partidului comunist în organizarea luptelor împotriva fascismului şi războiului. Greutăţile crizei economice, acceptarea de către guvernele naţional-ţărăneşti a unor tranzacţii dezavantajoase pentru statul român („planul de la Geneva”, „afacerea Skoda”), precum şi numeroasele măsuri antipopulare ale guvernului, au provocat o ascuţire a luptei de clasă şi mari lupte sociale (greve muncitoreşti, dintre care mai însemnată a fost greva minerilor de la Lupeni din, 1929 precum şi demonstraţii ale şomerilor, invalizilor, intelectualilor, studenţilor, mişcări ţărăneşti etc), care au culminat cu luptele muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ianuarie — februarie 1933. Luptele de clasă din perioada crizei economice, şi mai ales luptele din ianuarie-februarie 1933, au constituit un moment de o deosebită importanţă în istoria mişcării noastre muncitoreşti şi au avut o profundă înrâurire asupra vieţii sociale şi politice din România. În 1933 s-a creat, sub conducerea dr. Petru Groza, Frontul plugarilor, organizaţie-democratică a ţărănimii. Pe plan extern, România a aderat în 1929 la pactul Kellogg-Briand, în 1930 a semnat un acord cu Cehoslovacia, iar în 1931 a prelungit tratatul de alianţă româno-polonă. La sfârşitul anului 1933 a fost adus la putere un guvern liberal, condus de/.G. Ducă, şi apoi, după asasinarea acestuia de către legionari, de Gh. Tătărăscu (1934—1937). După ieşirea din criză economică, România a cunoscut o continuă creştere a producţiei industriale şi agricole, atingând în 1938 cel mai înalt nivel cunoscut în România burghezo-moşierească. În această perioadă s-a accentuat procesul de concentrare a capitalului şi a producţiei, îndeosebi în industria grea, extractivă şi prelucrătoare, de formare a monopolurilor, care încep să aibă un rol dominant în viaţa economică şi politică a ţării. Trei mari grupuri monopoliste (Reşiţa, Mica şi Malaxa) controlau aproape întreaga producţie de armament şi tindeau să acapareze şi alte ramuri ale industriei. În sectorul bancar, un număr de bănci mari, în frunte cu Banca Naţională, deţineau de fapt posturile de comandă în economia naţională. S-a accentuat procesul de diferenţiere a ţărănimii (în 1938 existau peste 1 000 000 de ţărani fără pământ), în agricultură se menţineau puternice rămăşiţe feudale, ceea ce a provocat numeroase acţiuni şi răscoale ţărăneşti locale (cea mai puternică a avut loc în 1934 în Valea Ghimeşului). În acelaşi timp, dominaţia trusturilor străine în industrie (în ajunul celui de-al doilea război mondial, capitalul străin deţinea 38% din capitalul societăţilor industriale pe acţiuni) accentua dependenţa ţării faţă de puterile imperialiste. În perioada 1934— 1937 s-a accentuat pericolul fascist; Ia sfârşitul perioadei, regele, care, pregătindu-şi propria dictatură, încurajase în anumite momente Garda de fier, organizaţie teroristă, cea mai agresivă grupare fascistă, agentură a hitlerismului în România, a intrat în conflict cu aceasta. Pentru a lupta cu mai mult succes împotriva fascismului şi pentru a contracara politica de restrângere a libertăţilor democratice dusă de guvernul Tătărăscu, care începuse să guverneze cu metode extraparlamentare prin decrete-legi, Partidul Comunist din România a iniţiat o largă acţiune în vederea creării Frontului popular antifascist; muncitorii din numeroase întreprinderi au realizat Frontul unic muncitoresc de jos şi au desfăşurat, sub conducerea P.C.R., numeroase acţiuni greviste, cea mai însemnată dintre acestea fiind greva textiliştilor de la Buhuşi (martie 1935), împotriva reducerii salariilor şi militarizării întreprinderii, în aceeaşi perioadă, P.C.R. a creat şi condus numeroase organizaţii de masă legale, ca: Liga muncii, Comitetul naţional antifascist, asociaţia Amicii U.R.S.S., Blocul democratic, Frontul studenţesc democratic. În acest timp, P.C.R. îşi lărgeşte contactele cu grupările şi organizaţiile democratice, stabileşte legături cu diferite fracţiuni ale forţelor politice burgheze şi cu un mare număr de personalităţi politice şi culturale. Antifasciştii au obţinut în alegerile parlamentare parţiale din 1936 importante succese în judeţele Hunedoara şi Mehedinţi şi în alegerile pentru consiliile judeţene din 1937 la Ploieşti, Cluj, Iaşi, Bihor etc, înfrângând forţele guvernamentale şi fasciste. La chemarea P.C.R., aproape 500 de antifascişti români au plecat în Spania şi au luptat, în anii 1936—1939, de partea Republicii Spaniole împotriva fascismului. În acelaşi timp, numeroşi oameni politici democraţi şi reprezentanţi ai intelectualităţii progresiste îşi manifestă neliniştea faţă de activizarea legionarilor şi de pericolul înfeudării ţării imperialismului fascist german. Oameni politici că Nicolaie Titulescu, Ncolaie Iorga, Grigore Iunian, Virgil Madgearu, Dem. Dobrescu, Grigore Filipescu şi alţii iau atitudine contra expansiunii agresive a Germaniei naziste, demască activitatea fascistă din interior, militează pentru dezvoltarea colaborării cu alte state şi întărirea securităţii ţării, în aceşti ani, România semnează convenţia de la Londra pentru definirea agresorului (1933), stabileşte relaţii diplomatice cu Uniunea Sovietică (1934), întreprinde măsuri pentru întărirea colaborării cu ţările din cadrul Micii înţelegeri şi înţelegerii Balcanice, în feb ruarie 1938 a fost instaurată dictatura regală, în timpul căreia au fost interzise partidele politice şi au fost dizolvate sindicatele. După acordul de la Miinchen (septembrie 1938), care a deschis drum larg Germaniei spre ţările din sudul şi din estul Europei, cercurile politice reacţionare din România au păşit deschis pe calea trădării naţionale. Convenţiile economice din 1939 şi 1940 cu Germania hitleristă au subordonat economia R. intereselor politicii agresive a Germaniei, au pus sub controlul acesteia viaţa economică şi politică a ţării, încâlcind grav suveranitatea R. Partidul Comunist Român s-a ridicat la luptă hotărâtă împotriva pactelor înrobitoare româno-germane, a planurilor Reichului nazist de a ocupa România. Chemând masele la rezistenţă armată, P.C.R. s-a declarat gata să apere, cu arma în mină, independenţa R. dacă ţara va fi silită să ducă un război naţional de apărare. În primăvara anului 1939, când Cehoslovacia a fost ocupată, P.C.R. a dat cuvânt de ordine membrilor săi să se prezinte la concentrări şi să lupte „pentru întărirea forţei politice şi morale a armatei, contra Germaniei hitleriste şi a statelor revizioniste”. La 1 Mai 1939 au avut loc mari demonstraţii sub semnul împotrivirii poporului nostru Germaniei hitleriste, pentru apărarea independenţei ţării. În acelaşi timp, importante grupări ale burgheziei, unele cercuri financiare din jurul Băncii Naţionale, fruntaşi ai partidelor politice burgheze îşi dau seama de dezastrul care pândea România, iau poziţie împotriva clauzelor înrobitoare ale acordurilor economice impuse de Germania. Dar împotrivirea liderilor partidelor burgheze de a colabora cu P.C.R. a împiedicat formarea unui front comun de luptă. În septembrie 1939, statele fasciste au declanşat cel de-al doilea război mondial. În iunie 1940, ca urmare a cererii formulate de guvernul sovietic prin notele ultimative adresate guvernului român, Basarabia şi Bucovina de nord au intrat în componenţa U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Anglia şi Franţa pe frontul de vest, poziţiile grupărilor progermane în rândurile cercurilor guvernante din R. s-au întărit; la4 iulie a fost adus la putere un guvern pro-hitlerist în frunte cu I. Gigurtu, în care au intrat şi câteva căpetenii ale Gărzii de fier. La 30 august 1940, României i-a fost impus dictatul de la Viena, prin care partea de nord a Transilvaniei era smulsă din trupul ţării şi predată Ungariei horthiste. În acest moment greu pentru destinele ţării, poporul român s-a găsit singur, fără nici un sprijin din afară, părăsit de toate puterile Europei. Dictatul de la Viena a stârnit indignarea generală a maselor populare, care a culminat în marile manifestaţii din Cluj, Braşov, Sibiu, Timişoara etc. Cercurile prohitleriste din R. l-au silit pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai şi au adus la putere pe generalul Ion Antonescu, instaurând dictatura militară-fascistă (6 septembrie 1940-23 August 1944), care a subordonat complet R. intereselor Germaniei hitleriste. Au fost lichidate ultimele rămăşiţe ale libertăţilor democratice, au fost aduse în ţară trupe germane, iar la 22 iunie 1941 R. a fost împinsă în războiul împotriva U.R.S.S. Perioada dictaturii militaro-fasciste şi a războiului dus alături de Germania hitleristă constituie cea mai neagră pagină din istoria modernă a României. În anii războiului, economia românească a fost ruinată, resursele ţării au fost secătuite, ceea ce a făcut ca la sfârşitul războiului, producţia industrială să reprezinte circa 50 la sută faţă de cea dinainte de război. Caracterul războiului, potrivnic intereselor naţionale, lipsurile provocate de război, precum şi înfrângerile suferite pe front, au întărit considerabil opinia antihitleristă şi antiantonesciană a poporului român. P.C.R. s-a ridicat, de la început, cu hotărâre împotriva agresiunii Germaniei fasciste şi a războiului împotriva Uniunii Sovietice şi a organizat lupta antifascistă a poporului. În 1943 a fost creat, din iniţiativa şi sub conducerea partidului comunist, Frontul patriotic antihitlerist. În condiţiile înfrângerilor suferite pe front de armatele hitleriste, ale creşterii rezistenţei împotriva Germaniei, ale adâncirii crizei regimului de dictatură fascistă şi ale ascuţirii contradicţiilor dintre masa poporului şi clica fascistă-antonesciană, activul de partid al P.C.R. din afară şi din închisori, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, a elaborat, încă din vara anului 1943, planul de acţiune în vederea răsturnării prin forţă a dictaturii militare-fasciste şi întoarcerii armelor împotriva Germaniei hitleriste. O însemnătate hotărâtoare pentru înfăptuirea acesteia au avut-o măsurile pentru întărirea conducerii de partid prin înlăturarea, la 4 aprilie 1944, a elementelor şovăielnice şi capitulante şi realizarea la 1 Mai 1944, a Frontului unic muncitoresc. Partidul a organizat grupe pentru sabotarea producţiei de armament şi a transportului, precum şi formaţiuni patriotice de luptă care au acţionat în Valea Prahovei, în munţii Vrancei şi Paringului, în Delta Dunării, în Maramureş şi Suceava. Muncitorii din întreprinderile industriale şi din transporturi intensifică grevele şi actele de sabotaj; creşte împotrivirea ţărănimii faţă de rechiziţii şi încorporări; au loc acţiuni de protest ale intelectualităţii; în rândul armatei se accentuează starea de spirit antihitleristă; numeroşi soldaţi refuză să plece pe front. Rezistenţa faţă de dictatura fascistă şi faţă de Germania hitleristă a cuprins cercuri largi, inclusiv ale partidelor burgheze şi ale palatului regal, care îşi manifestau, dintr-un motiv sau altul, adversitatea faţă de ocupaţia germană, protestau împotriva jefuirii ţării de către hitlerişti. P.C.R. a trecut la înfăptuirea unui larg sistem de alianţe cu diferite grupări politice, la atragerea în lupta antihitleristă a unor personalităţi animate de sentimente patriotice. În iunie 1944 a fost creat Blocul naţional democrat, în care, alături de P.C.R. şi P.S.D., au intrat, după îndelungi tergiversări, Partidul naţional-ţărănesc şi Partidul naţional-liberal. Totodată, partidul desfăşoară o activitate intensă în rândul armatei, întăreşte legăturile cu numeroase cadre de generali şi ofiţeri patrioţi. În vara anului 1944, se creează Comitetul militar, care avea sarcina să pregătească insurecţia armată. La 23 august 1944, Partidul Comunist Român, în colaborare cu celelalte forţe antihitleriste, a trecut la înfăptuirea insurecţiei armate. Guvernul Antonescu a fost arestat la palatul regal, de către un grup de ofiţeri şi subofiţeri, şi predat unităţilor de luptă patriotice. Armata română a întors armele împotriva Germaniei hitleriste şi, împreună cu formaţiunile patriotice, a lichidat principalele forţe armate germane aflate pe teritoriul României. R. a devenit o participantă activă, cu toate resursele umane şi materiale, la războiul împotriva Germaniei hitleriste. Armata română a luptat cu un efectiv total de aproape 540 000 de oameni alături de armata sovietică, pentru desăvârşirea eliberării întregului teritoriu naţional al României de sub jugul fascist (operaţie terminată la 25 octombrie 1944), şi apoi, dincolo de graniţele acestuia pe teritoriul Ungariei şi Cehoslovaciei, până la înfrângerea completă a Germaniei hitleriste, distingându-se în luptele de la Debreţin, de pe Tisa, din munţii Biikk şi Matra, de la Budapesta (în Ungaria) şi în cele de pe valea Hronului, de la Banskâ-Bystrica, din munţii Carpaţii Albi şi Tatra Mică etc. (în Cehoslovacia). Victoria insurecţiei armate din august 1944 a marcat începutul revoluţiei populare, inaugurând o nouă etapă în dezvoltarea R. în octombrie 1944 a avut loc, pe baza platformei elaborate de P.C.R., o regrupare a forţelor democratice şi patriotice în Frontul naţional democrat (F.N.D.). La 1 septembrie 1944 s-a refăcut unitatea mişcării sindicale, iar în ianuarie 1945 a fost creată Confederaţia Generală a Muncii (C.G.M.). Sub îndrumarea P.C.R., masele de ţărani, ajutate de muncitori, au început realizarea reformei agrare pe cale revoluţionară, în cursul căreia s-a făurit alianţa dintre clasă muncitoare şi ţărănime. Sub presiunea luptei revoluţionare, guvernele cu majoritate reacţionară, conduse de generalii Sănătescu şi Rădescu, au fost înlăturate pe rând, iar la 6 martie 1945 a fost instaurat un guvern de largă concentrare democratică, prezidat de dr. Petru Groza, primul guvern din istoria ţării în care clasă muncitoare avea rolul conducător. Instaurarea guvernului democrat a deschis drum nou profundelor transformări revoluţionare în viaţa economică şi social-politică a României. La 22 martie a fost legiferată reforma prin care au fost împărţite ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin peste 1 100 000 de hectare şi s-a desfiinţat moşierimea că clasă. În 1945 economia României era într-o situaţie dezastruoasă; producţia industriei scăzuse, în unele ramuri, la 50% faţă de nivelul antebelic, din parcul de maşini-unelte existent în 1943 numai 10% se afla în funcţiune, capacitatea de transport a căilor ferate scăzuse la 30%, agricultura era secătuită. Această situaţie a fost agravată de secetă anilor 1945—1946, de sabotajul reacţiunii. Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român din octombrie 1945 a pus în centrul preocupărilor partidului redresarea şi dezvoltarea economiei naţionale, îmbunătăţirea cpndiţiilor de trai ale populaţiei, consolidarea unităţii clasei muncitoare şi a alianţei dintre muncitori, ţărani şi intelectuali, întărirea unităţii tuturor forţelor democratice, antiimperialiste. Conferinţa Naţională a ales ca secretar general al Comitetului Central pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. La 19 noiembrie 1946 au avut loc primele alegeri, parlamentare cu adevărat libere din istoria României, în care Blocul partidelor democratice (B.P.D.), coaliţie a forţelor democratice conduse de P.C.R., a obţinut o victorie categorică (76,6% din voturi), ceea ce a marcat izolarea completă de mase a partidelor burghezo-moşiereşti, care au dispărut curând de pe arena politică a ţării. Primul parlament democrat din istoria României, constituit ca urmare a acestor alegeri, a adoptat o sene de măsuri anticapitaliste, care au dat posibilitatea ridicării producţiei industriale şi agricole; a fost etatizată Banca Naţională (decembrie 1946), au fost înfiinţate oficiile industriale (mai 1947), care controlau activitatea întreprinderilor capitaliste, au fost desfiinţate cartelurile, au fost introduse, într-o serie de întreprinderi industriale importante, programe de producţie, a fost instituit controlul economic al statului asupra producţiei şi circulaţiei mărfurilor etc. Pe plan extern au fost restabilite relaţiile diplomatice cu U.R.S.S. (august 1945), cu S.U.A.şi Anglia (februarie 1946), iar în februarie 1947 a fost semnat, la Paris, tratatul de pace, care a recunoscut anularea dictatului de la Viena. În condiţiile schimbării radicale a raportului de forţe politice-sociale în favoarea clasei muncitoare şi a aliaţilor săi, în noiembrie 1947 au fost îndepărtaţi din guvern ultimii reprezentanţi ai burgheziei (gruparea P.N.L. — Tătă-răscu), iar în decembrie 1947 a fost abolită monarhia, principalul sprijin politic al reacţiumi interne şi externe, România proclamându-se republică populară, stat al dictaturii proletariatului, în februarie 1948 a fost făurit, prin unificarea P.C.R. cu P.S.D. pe baza principiilor organizatorice şi ideologice marxist-leniniste, Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), la 13 aprilie 1948 Marea Adunare Naţională (aleasă la 28 martie 1948) a adoptat prima constituţie democratică a ţării, iar la 11 iunie 1948 legea privind naţionalizarea pnncipalelorîntreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi transport, lichi-dîndu-se marea proprietate capitalistă, punându-se bazele sectorului socialist al economiei naţionale şi creându-se premisele pentru trecerea la planificarea economiei naţionale. Comitetul Central al partidului a elaborat politica de industrializare a ţării, de transformare socialistă ă agriculturii, de înfăptuire a revoluţiei culturale şi a asigurat aplicarea în viaţă a acestei politici. Prin realizarea planurilor anuale de stat (1949, 1950), a planului cincinal (1951 — 1955), a planului de stat pe anii 1956-1960, a planului de electrificare de 10 ani (1951-1960) şi a planului şesenal (1960-1965) s-a construit şi s-a dezvoltat baza tehmcă-materială a socialismului; până în primăvara anului 1962 s-a terminat cooperativizarea agriculturii. România s-a transformat astfel dintr-o ţară slab dezvoltată din punct de vedere industrial, cu o agricultură înapoiată, într-o ţară socialistă, cu o industrie dezvoltată şi o agricultură în continuu
Progres. „Transformările petrecute în perioada de după Eliberare în viaţa economică şi structura socială a ţării, victoria socialismului la oraşe şi sate au creat condiţii pentru afirmarea din plin a fiinţei naţionale a poporului român, pentru dezvoltarea şi înflorirea multilaterală a naţiunii noastre socialiste” (Nicolae Ceauşescu). În iulie 1965 a avut loc Congresul partidului, care a hotărât schimbarea denumirii P.M.R. în Partidul Comunist Român (P.C.R.) şi numerotarea congreselor începând cu congresul de constituire a P.C.R. Congresul al IX-lea al P.C.R. (Congresul al IV-lea al P.M.R.) a ales ca secretar general al CC al P.C.R. pe Nicolae Ceauşescu. Congresul al IX-lea al P.C.R. a trasat direcţiile de dezvoltare a României socialiste în următorii cinci am (1966— 1970) şi ale valorificării resurselor energetice şi electrificării ţării în perioada 1966— 1975 în vederea continuării pe o treaptă superioară a procesului de desăvârşire a construcţiei socialismului. La 21 august 1965 a fost adoptată o nouă Constituţie, care a proclamat Republica Socialistă România. Politica externă a R., corespunzătoare intereselor fundamentale ale poporului român, cauzei socialismului şi păcii, este îndreptată în direcţia micşorării încordării internaţionale, a dezvoltării colaborării între popoare şi a întăririi păcii şi securităţii internaţionale, în scopul zădărnicirii politicii agresive a imperialismului. La baza politicii externe a R. stă prietenia şi alianţa cu toate ţările socialiste, preocuparea pentru dezvoltarea continuă a forţei şi coeziunii sistemului mondial socialist, întărirea colaborării frăţeşti cu toate popoarele care construiesc noua orânduire. O caracteristică importantă a politicii externe a R. o constituie, de asemenea, lărgirea şi consolidarea continuă a relaţiilor de colaborare economică, politică, cultural-ştiinţifică cu toate ţările, indiferent de orânduirea lor socială, promovarea largă a relaţiilor de colaborare între state pe baza respectării dreptului fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta corespunzător voinţei şi aspiraţiilor sale vitale, a principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, avantajului reciproc şi neamestecului în treburile interne. Considerând că reglementarea problemelor politice internaţionale face necesar ca fiecare ţară, mare sau mică, să lupte cu perseverenţă pentru a-şi aduce contribuţia proprie la cauza păcii mondiale, R. militează pentru asigurarea securităţii în Europa şi în lume, pentru dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi de colaborare între ţările din Balcani şi din regiunea Mării Adriatice, pentru dezvoltarea cooperării interstatale. Prin succesele obţinute în operă de desăvârşire a construcţiei socialiste şi prin întreaga sa politică externă, R. contribuie la întărirea forţelor socialismului şi păcii în întreaga lume, la victoria cauzei progresului social al omenirii contemporane. R. este membră a O.N.U. (din 1955), a C.A.E.R. (din 1949) şi a Tratatului de la Varşovia (din 1955) şi întreţine relaţii diplomatice cu 67 de ţări şi economice cu peste 100 de ţări (1965).
ORÂNDUIREA DE STAT
România este republică socialistă, stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar; teritoriul său este inalienabil şi indivizibil, întreaga putere aparţine poporului. Puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească-ţărănească. În strîn-să unire, clasă muncitoare, clasă conducătoare în societate, ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naţionalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând condiţiile trecerii la comunism. Forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român. Baza economiei naţionale a României o constituie proprietatea socialistă (proprietatea de stat şi proprietatea cooperatistă) asupra mijloacelor de producţie. În Republica Socialistă România, exploatarea omului de către om
A fost desfiinţată pentru totdeauna şi se înfăptuieşte principiul socialist al repartiţiei după cantitatea şi calitatea muncii. În R., întreaga activitate de stat are drept scop dezvoltarea orânduirii şi înfloririi naţiunii socialiste, creşterea continuă a bunăstării materiale şi culturale a poporului, asigurarea libertăţii şi demnităţii omului, afirmarea multilaterală a personalităţii umane. Pentru aceasta, statul socialist român organizează, planifică şi conduce economia naţională, apără proprietatea socialistă, garantează exercitarea deplină a drepturilor cetăţeneşti, asigură legalitatea socialistă şi apără ordinea de drept, dezvoltă învăţământul de toate gradele, asigură condiţiile pentru dezvoltarea ştiinţei, artei şi culturii, înfăptuieşte ocrotirea sănătăţii, asigură apărarea ţării şi organizează forţele sale armate, organizează relaţiile cu celelalte state.
DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR
Cetăţenii ţării, fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice, juridice, sociale şi culturale, iar statul le garantează exercitarea deplină a drepturilor. Drepturile fundamentale ale cetăţenilor Republicii Socialiste România sunt: dreptul la muncă (fiecărui cetăţean i se asigură posibilitatea de a desfăşura, potrivit pregătirii sale, o activitate în domeniul economic, administrativ, social sau cultural, remunerată după cantitatea şi calitatea ei, la muncă egală salariul fund egal), dreptul la odihnă (garantat celor ce muncesc prin stabilirea duratei maxime a zilei de muncă de 8 ore, a unui repaus săptămânal şi prin concedii anuale plătite), dreptul la asigurarea materială de bătrâneţe, boală sau incapacitate de muncă (care se realizează prin pensii şi ajutoare de boală pentru muncitori şi funcţionari, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, iar pentru membrii organizaţiilor cooperatiste şi altor organizaţii obşteşti prin forme de asigurare organizate de acestea), dreptul la învăţătură (asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin gratuitatea învăţământului de toate gradele, precum şi prin sistemul burselor de stat), dreptul de a alege (de la 18 ani) şi de a fi aleşi (de Ia 23 ani) în organele de stat. Naţionalităţilor conlocuitoare li se asigură folosirea liberă a limbii materne, precum şi cărţi, ziare, reviste, teatre, învăţământ în limbă proprie, în raioanele locuite şi de popu laţie de altă naţionalitate decât români, toate organele şi instituţiile folosesc oral şi scris şi limba naţionalităţii respective şi fac numiri de funcţionari din rândul acesteia sau al altor cetăţeni care cunosc limba şi felul de trai al populaţiei locale. Femeia are drepturi egale cu bărbatul, statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului şi asigură tinerilor condiţiile necesare dezvoltării aptitudinilor lor fizice şi intelectuale. Organizaţiile de masă şi obşteşti asigură larga participare a maselor la viaţa politică, economică, socială şi culturală şi în exercitarea controlului obştesc. Statul garantează cetăţenilor libertatea de asociere, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor, care nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă, participarea la astfel de asociaţii şi propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic fund pedepsite prin lege. Libertatea conştiinţei este garantată tuturor cetăţenilor, oricine fund liber să împărtăşească sau nu o credinţă religioasă, fiind asigurate organizarea şi exercitarea liberă a cultelor religioase. Sunt de asemenea garantate: inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, dreptul de petiţionare, organele de stat şi obşteşti având obligaţia de a rezolva petiţiile cetăţenilor privind drepturi şi interese personale sau obşteşti. Sunt ocrotite de lege dreptul de proprietate personală şi dreptul de moştenire. Serviciul militar în rândurile forţelor armate ale R. este obligatoriu

SISTEMUL ORGANELOR DE STAT
Baza întregului sistem de organe ale statului o constituie Marea Adunare Naţională şi sfaturile populare (care îi sunt subordonate), alese prin vot universal, egal, direct şi secret. Marea Adunare Naţională, organul suprem al puterii de stat şi unicul organ legiuitor, aleasă pentru o legislatură de patru ani, este alcătuită din 465 de deputaţi. M.A.N. alege Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri, pe membrii Tribunalului Suprem şi pe Procurorul General şi exercită şi controlul general asupra activităţii tuturor organelor statului. Consiliul de Stat este organul suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă, ales de Marea Adunare Naţională şi subordonat acesteia; se compune dintr-un preşedinte, trei vicepreşedinţi, 15 membri şi un secretar ales dintre membrii lui. Consiliul de Stat emite decrete şi hotărâri; decretele cu putere de lege se supun la prima sesiune dezbaterii Marii Adunări Naţionale potrivit procedurii de adoptare a legilor. El reprezintă, prin preşedintele său, R. în relaţiile internaţionale. Sfaturile populare sunt organele locale ale puterii de stat în regiuni, raioane, oraşe şi comune, care asigură dezvoltarea economică, social-culturală şi gospodărească a unităţilor administrativ-teritoriale respective, menţinerea ordinii publice, legalitatea socialistă şi ocrotirea drepturilor cetăţenilor şi organizează participarea cetăţenilor la rezolvarea pe plan local a treburilor de stat şi obşteşti. Ele aleg, dintre deputaţi, comitetele executive ale sfaturilor populare. Organele administraţiei de stat sunt Consiliul de Miniştri şi comitetele executive ale sfaturilor populare (care îi sunt subordonate). Consiliul de Miniştri este organul suprem al administraţiei de stat. Este ales de Marea Adunare Naţională şi se compune din preşedinte, vicepreşedinţi (dintre care unul sau mai mulţi pot fi prim-vice-preşedinţi), miniştrii şi conducătorii altor organe centrale ale administraţiei de stat prevăzuţi prin lege. Preşedintele, prim-vicepreşedinţu şi vicepreşedinţii alcătuiesc Biroul permanent al Consiliului de Miniştri. El adoptă hotărâri pe bază şi în vederea executării legilor. Comitetele executive ale sfaturilor populare sunt organe locale ale administraţiei de stat cu activitate permanentă, având competenţă generală în unitatea administrativ-tentonală în care au fost alese sfaturile populare respective. Sunt alcătuite dintr-un preşedinte, vicepreşedinţi şi dintr-un număr de membri stabilit prin lege. Organele de stat îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului conducerii colective. Din sistemul organelor de stat mai fac parte organele judecătoreşti (Tribur naiul Suprem, tribunalele regionale, tribunalele populare şi tribunalele militare, înfiinţate potrivit legii) şi organele procuraturii (Procuratura Generală, procuratura regională, raională şi orăşenească, precum şi procuratura militară).

POPULAŢIA
După numărul locuitorilor, România cuprinde circa 0,60% din populaţia globului şi ocupă locul al 29-lea. În ce priveşte densitatea, R. figurează printre ţările cu o populaţie relativ densă (80,4 loc/km2); cea mai mare densitate (80—150 loc/km2) se întâlneşte în zona centrală a Câmpiei Române şi în Subcarpaţi, iar cea mai mică (20 —40 loc. /km2) în arcul carpatic şi în Delta Dunării. 48,9% din populaţie este formată din bărbaţi; la 1 000 de bărbaţi revin 1 042 de femei. Potrivit recensământului din 15 martie 1966, 87,8% din populaţie este formată din români, 8,4% din maghiari, 2,0% din germani, iar 1,8% din alte naţionalităţi. În ultimii ani se înregistrează o scădere sistematică a mortalităţii generale (de la 19,11Yo0 în 1938 la 8,6°/00 în 1965) şi, în cadrul acesteia, o scădere mai accentuată a mortalităţii infantile (de lă 17,9% în 1938 la 4,41% în 1965); creşte sistematic durata medie a vieţii (de la 42 de ani în 1932 la peste 68 de ani în 1963). Profundele transformări social-economice, şi în primul rând industrializarea socialistă, determină un accentuat proces de urbanizare; în 1966, populaţia urbană reprezenta 38,2%. Dezvoltarea economiei asigură creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. În perioada 1951 — 1965, în timp ce populaţia în vârstă aptă de muncă a crescut cu 13,2%, populaţia ocupată a crescut cu 16,3%. Au avut loc schimbări în distribuirea forţei de muncă între ramurile şi subramurile economiei şi între sfera producţiei materiale şi sfera neproductivă, precum şi în repartizarea teritorială a forţei de muncă. În 1965, din populaţia ocupată 89,2% se afla în sfera producţiei materiale. Ponderea popupopulaţiei ocupate în industrie şi în construcţii a crescut de la 14,2% (în 1950) la 25,5% (în 1965), în timp ce ponderea populaţiei ocupate în agricultură şi silvicultură a scăzut de Ia 74,3% (în 1950) la 56,7% (în 1965). În aceeaşi perioadă de timp, în raport cu cerinţele dezvoltării producţiei materiale, precum şi cu cerinţele dezvoltării ocrotirii sănătăţii, ale dezvoltării învăţământului şi, în general, ale ridicării nivelului de trai material şi cultural al populaţiei, ponderea celor ocupaţi în sfera neproductivă a crescut de la 7,4 la 10,8%. În cadrul populaţiei ocupate, cel mai rapid a sporit numărul mediu scriptic al salariaţilor (de peste 2 ori între 1951 — 1965). Numărul total al salariaţilor la 31 decembrie 1965 era de 4 234,0 mii, dintre care 1 178,9 mii femei. Din numărul mediu scriptic al salariaţilor, muncitorii reprezentau 71,3%, inginerii, tehnicienii şi personalul de specialitate 16,5%, funcţionarii 8,2%, personalul de serviciu şi alţii 4,0%. A avut loc ridicarea necontenită a calificării oamenilor muncii co corespunzător cerinţelor tehnicii moderne, modificându-se componenţa pe profesiuni a clasei muncitoare şi a cadrelor de specialişti. Din numărul total al muncitorilor, peste 80% sunt ca-
Lificaţi (faţă de 39% în 1930). Numărul specialiştilor cu pregătire medie şi superioară a crescut simţitor (în perioada 1958-1964 cu 44%) în funcţie de necesităţile ţării, repre-zentînd, la 1 iunie 1964, peste 16% din totalul salariaţilor. Aproape 3/4 din numărul specialiştilor cu pregătire medie şi superioară au fost pregătiţi după reforma învăţământului din 1948. La 1 iunie 1964, din totalul cadrelor cu pregătire superioară existente, 35,2% aveau pregătire tehnică, 1 1,9% economică, 10%juridică, 15,5% medico-farmaceutică şi cultură fizică şi sport, 24,7% universitar-pedagogică, iar 2,7 % aveau ORAŞE CU PESTE 30 000 LOCUITORI, LA 1 IULIE 19651 pregătire în domeniul artei şi culturii. Într-un ritm deosebit de înalt a crescut numărul inginerilor şi al altor cadre de specialişti din agricultură, în 1964 activau în agricultură aproape 23 428 de specialişti, dintre care 12 476 cu pregătire superioară. Toate cooperativele agricole de producţie dispun de ingineri agronomi (în 1938 un inginer agronom revenea la circa 30 de comune, respectiv 70 — 90 de sate), de medici veterinari, zootehnişti şi alţi specialişti.

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Economia naţională a R. este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie. Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie este fie proprietate de stat (bunurile aparţinând întregului popor), fie proprietate cooperatistă (bunurile aparţinând organizaţiilor cooperatiste). Bogăţiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile şi uzinele, băncile, gospodăriile agricole de stat, staţiunile de maşini şi tractoare, căile de comunicaţie, mijloacele de transport şi telecomunicaţii de stat, fondul de stat de clădiri şi locuinţe, baza materială a instituţiilor social-culturale de stat aparţin întregului popor, sunt proprietate de stat. în centrul politicii economice de construire a socialismului, P.C.R. a pus industrializarea socialistă, baza progresului economiei şi culturii, a ridicării nivelului de viaţă al poporului, a dezvoltării multilaterale a societăţii socialiste, factor hotărâtor al asigurării independenţei şi suveranităţii naţionale. Înfăptuirea consecventă a politicii de industrializare socialistă a determinat schimbarea structurii economiei naţionale, asigurând industriei o poziţie preponderentă în cadrul producţiei materiale, dezvoltarea complexă şi echilibrată, pe linie mereu ascendentă şi în ritm susţinut, a întregii economii naţionale, valorificarea la un nivel tot mai ridicat a resurselor proprii, sporirea continuă a productivităţii muncii sociale, ridicarea sistematică a nivelului de trai al poporului. Ritmul mediu anual de creştere a producţiei industriale în perioada 1951-1965 a fost de 13,3%. A crescut în ritm susţinut produsul social şi venitul naţional, R. situându-se printre ţările cu o economie dintre cele mai dinamice. Agricultura, una dintre ramurile principale ale economiei naţionale, s-a reorganizat pe baze socialiste prin crearea sectorului socialist de stat şi prin cooperativizare. Profunda reorganizare a producţiei şi a relaţiilor sociale la sate a fost însoţită de creşterea continuă a producţiei agricole vegetale şi animale. Încheierea cooperativizării agriculturii a însemnat o revoluţie profundă în viaţa ţărănimii, a satelor, marcând generalizarea relaţiilor de producţie socialiste, formarea economiei socialiste unitare. În R. s-a încheiat astfel trecerea de la capitalism la socialism; socialismul a învins deplin şi definitiv la oraşe şi sate, au fost lichidate clasele exploatatoare şi orice formă de exploatare a omului de către om, a fost creată şi se dezvoltă baza tehnică-materială a socialismului. Pentru a asigura ritmul şi nivelul calitativ cerut de dezvoltarea economiei naţionale, statul a investit însemnate mijloace pentru crearea de noi fonduri fixe, productive şi neproductive, pentru reconstruirea, lărgirea, reutilarea şi modernizarea celor existente. În perioada 1950—1965, investiţiile din fondurile statului au însumat 319 218 milioane de lei, la care s-au adăugat însemnate investiţii din fondurile cooperativelor. Peste 85% din volumul investiţiilor au fost alocate sferei producţiei materiale, din care 54% industriei. Repartizarea pe ramuri a investiţiilor reflectă politica economică a P.C.R. de industrializare a ţării, de dezvoltare proporţională a economiei naţionale, de punere în valoare a bogăţiilor naturale ale ţării. A avut loc îmbunătăţirea partizării teritoriale a forţelor de producţie, apariţia unor noi centre industriale, a unor noi oraşe, ridicarea unor regiuni în trecut rămase în urmă, ca: Dobrogea, Iaşi, Mureş-Auto-nomă Maghiară, Oltenia, Bacău, Argeş. În anii construcţiei socialiste, în aceste regiuni s-a asigurat un ritm mediu anual de creştere a producţiei industriale superior celui pe ţară. Aceasta a permis atragerea resurselor naturale ale ţării în circuitul economic, valorificarea superioară a acestora, dezvoltarea armonioasă a tuturor regiunilor ţării, dezvoltarea complexă şi unitară a economiei naţionale. Un loc important în politica economică a R. îl ocupă promovarea progresului tehnic în toate ramurile economiei naţionale, extinderea mecanizării şi automatizării, a electrificării şi chimizării. Au fost create condiţii favorabile dezvoltării cercetării ştiinţifice şi aplicării pe scară largă în producţie a celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. Valorificarea superioară a resurselor naturale pe baza folosirii tehnicii şi tehnologiei avansate asigură lărgirea gamei de produse, creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei, diver sificarea continuă a acesteia, sporirea eficienţei întregii activităţi economice şi creşterea potenţialului economic al ţării. Creşterea eficienţei activităţii economice se reflectă, printre altele, în faptul că în perioada 1951-1965 volumul fondurilor fixe din industrie a crescut de 3,6 ori, în timp ce producţia globală industrială a crescut de 6,5 ori; productivitatea muncii pe un salariat din industrie a crescut în aceeaşi perioadă de 3,4 ori. O direcţie principală a valorificării superioare a resurselor naturale o constituie îmbunătăţirea sistematică a calităţii produselor, ridicarea caracteristicilor lor tehnice şi economice. Congresul al IX-lea al P.C.R. a trasat direcţiile de dezvoltare a R. în următorii cinci ani, în vederea continuării pe o treaptă superioară a procesului de desăvârşire a construcţiei socialiste în toate domeniile de activitate economică, ştiinţifică şi culturală. La baza dezvoltării viitoare a economiei, a progresului economic şi social al R., P.C.R. a pus continuarea neabătută a industrializării socialiste a ţării, dezvoltarea cu prioritate a producţiei mijloacelor de producţie, concomitent cu creşterea mai rapidă de-cît în trecut şi cu perfecţionarea continuă a producţiei bunurilor de consum. Se acordă o importanţă sporită agriculturii, creşterii rolului ei în economia ţării. Pe baza ho-tărînlor congresului a avut loc perfecţionarea întregului sistem de planificare şi conducere a economiei, corespunzător cerinţelor etapei actuale. A fost elaborat planul pe 1966—1970, care stabileşte obiectivele de perspectivă, programul de activitate al fiecărei ramuri şi întreprinderi pe întreaga perioadă de 5 ani şi pe fiecare an în parte, ceea ce va imprima o mai mare stabilitate întregii vieţi economice. În cursul acestui plan cincinal se vor face eforturi mari pentru asigurarea dezvoltării în ritm susţinut a economiei, pentru întărirea bazei tehnice-materiale a socialismului. Fondul de acumulare se va ridica la 28,5% dm venitul naţional; volumul total al investiţiilor centralizate din fondurile statului va fi de 280,5 miliarde lei, la care se adaugă fondurile investite de cooperativele agricole de producţie şi de cooperaţia de consum şi meşteşugărească. În industrie se vor înveşti din fondurile statului circa 157 miliarde lei; ramurilor hotărâtoare ale industriei li se vor aloca 78% din totalul investiţiilor industriale. Pentru dezvoltarea intensivă şi multilaterală a agriculturii, pentru întărirea şi modernizarea bazei sale tehnice-ma-teriale, se prevăd investiţii de circa 36 de miliarde de Iei din fondurile statului, la care se adaugă circa 9 miliarde lei investiţii de stat în industria de îngrăşăminte chimice şi insectofungicide, de tractoare şi maşini agricole şi de materiale de construcţie pentru irigaţii, precum şi importante investiţii efectuate din fondurile proprii de către cooperativele agricole de producţie. Din totalul investiţiilor repartizat pe regiuni, o treime va reveni regiunilor mai puţin dezvoltate (Argeş, Bucureşti, Iaşi, Oltenia şi Suceava), ceea ce va da posibilitatea creării unei baze industriale în 70 din cele circa 100 de raioane lipsite în prezent de industrie sau cu o industrie slab dezvoltată. Produsul social va creşte cu .50%, iar venitul naţional vă spori într-un ritm mediu anual de 8%. Înfăptuirea programului stabilit de Congresul al IX-lea al P.C.R. va însemna un nou pas înainte în creşterea puterii economice a R. şi în perfecţionarea relaţiilor de producţie socialiste, în asigurarea unui nivel de viaţă mai ridicat pentru toţi oamenii muncii.

INDUSTRIA
Industria constituie ramura conducătoare a economiei naţionale. Ea şi-a mărit producţia între anii 1951 şi 1965 de 6,5 ori, iar faţă de 1938 de 9,6 ori, ajungând să contribuie în 1965 cu 57,3% la formarea produsului social total al ţării şi cu 48,9% Ia formarea venitului naţional fată de 39% şi, respectiv, 30,8% în 1938. Ritmul mediu anual de creştere a producţiei industriale a fost între 1951 şi 1965 de 13,3%. În vederea asigurării unui ritm susţinut dezvoltării atât a industriei, cât şi a întregii economii naţionale, în cadrul industriei a fost promovată dezvoltarea cu precădere a producţiei mijloacelor de producţie (spre ramurile din grupa A, în perioada 1951 — 1965, au fost îndreptate 88,2% din totalul investiţiilor din industrie), iar în cadrul acesteia dezvoltarea cu prioritate a ramurilor care asigură progresul tehnic şi dezvoltarea proporţională şi echilibrată a economiei (industria energiei electrice şi termice, siderurgia şi metalurgia, construcţiile de maşini şi industria chimică); totodată s-a asigurat şi creşterea producţiei bunurilor de consum. În perioada 1951 — 1965, producţia mijloacelor de producţie a sporit de 8,2 ori, iar producţia bunurilor de consum de 4,6 ori. În 1965 ponderea grupei A în cadrul producţiei industriale a ajuns la 66,5% faţă de 53,0% în 1950, iar ponderea industriei energiei electrice, a siderurgiei şi metalurgiei (inclusiv extracţia mmereurilor metilifere), a construcţiilor de maşini, a industriei chimice şi a industriei celulozei şi hârtiei, luate Ia un loc, la 50,4% faţă de 21,9% în 1938. Volumul fondurilor fixe din industrie a crescut în perioada 1951 — 1965 de aproape 3,6 ori, iar numărul salariaţilor de peste 2 ori. Numărul mediu scriptic al salariaţilor din industrie în 1965 a fost de 1 675,6 mii, din care numărul muncitorilor a fost de 1 441,0 mii, iar cel al inginerilor şi tehnicienilor de 1 13,2 mii. Au luat o mare extindere mecanizarea şi automatizarea producţiei industriale. S-a acordat atenţie ridicării nivelului de mecanizare în special în industria minieră, în exploatarea lemnului, în turnătorii, în ijidustria materialelor de construcţie etc, eforturile fund îndreptate îndeosebi spre operaţiile la care mecanizarea duce la o eficacitate economică ridicată. Automatizarea s-a extins îndeosebi în industria energetică, siderurgică şi chimică; ea a cuprins şi celelalte ramuri industriale. La sfârşitul anului 1965 peste 80% din producţia de fontă şi oţel se realiza înagregate automatizate, iar în industria chimică numeroase produse principale, printre care acidul sulfuric, amoniacul, îngrăşămintele, celuloza se fabrică în instalaţii cu nivel ridicat de automatizare. Procesul de industrializare a fost însoţit de concentrarea producţiei, profilarea şi specializarea întreprinderilor şi secţiilor, extinderea formelor de cooperare şi combinare industrială, extinderea producţiei de serie şi a producţiei de masă. A luat amploare diversificarea ramurilor şi subramurilor industriale, s-a lărgit gama produselor fabricate şi s-a îmbunătăţit continuu calitatea acestora, în procesul de industrializare socialistă au luat naştere şi s-au dezvoltat noi ramuri şi subramuri ale industriei inexistente în trecut, cum sunt; producţia de utilaj petrolier, utilaj pentru industria minieră, siderurgică, chimică, alimentară şi uşoară, construcţii navale, maşini-unelte pentru prelucrarea metalelor, motoare cu combustie internă, maşini şi transformatoare electrice, tractoare şr maşini agricole, autocamioane, locomotive diesel-electrice, rulmenţi, linii tehnologice complete pentru diferite ramuri ale economiei, aluminiu, îngrăşăminte chimice şi antidăunători, fire şi fibre sintetice, materiale plastice, cauciuc sintetic şi detergenţi, celuloză din paie şi din stuf, celofibră din stuf, medicamente de sinteză şi coloranţi, plăci aglomerate şi fibro-lemnoase etc. În 1965 R. dădea peste 1 % din producţia industrială mondială, faţă de numai 0,30% în 1938, iar producţia medie pe locuitor este mai mare decât media mondială. Producţia pe locuitor a crescut în 1965 în comparaţie cu anul 19501a. Energia electrică de 7 ori, la cărbune brut extras de aproape 2,7 ori, la ţiţei extras de 2,1 ori, la gaz metan de 5,7 ori, la ciment de 4,5 ori. În cursul planului cincinal (1966-1970), industria va cunoaşte o importantă creştere cantitativă şi calitativă, o accentuare a procesului de diversificare; producţia industrială va spori într-un ritm mediu anual de 10,6—11,6%, realizând o creştere cu 66 — 73%.
Industria energetică a R. se bazează pe rezervele naţionale de petrol, de gaze naturale, de cărbuni şi de hidroenergie, care acoperă, în linii generale, necesarul de purtători de energie primară (se recurge la import doar la cărbune cocsifi-cabil şi la cocs metalurgic). În perioada 1951 — 1V65, extracţia de ţiţei a crescut de aproape 2,5 ori, cea de gaz metan de 8,6 ori, cea de cărbune de 2,9 ori, puterea instalată în hidrocentrale de 7,7 ori, iar producţia de energie electrică şi termică de 11 ori, aceasta înregistrând în perioada 1951 — 1965 un ritm mediu anual de creştere de 17,2%. Petrolul se exploatează mai ales în zona subcarpatică (regiunile Ploieşti, Argeş, Oltenia şi Bacău) şi se rafinează în ţară, asigurându-se o valorificare superioară. Cele mai importante rafinării sunt situate la Ploieşti, Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, Dărmăneşti, Braşov şi Rîmnicu-Sărat. În 1965 R. deţinea locul al doilea în Europa în ce priveşte extracţia de ţiţei. Gazele naturale se extrag în Podişul Transilvaniei (gaz metan) şi în zona subcarpatică şi Câmpia Română (îndeosebi gaze de sondă). În 1965, R. ocupa locul al doilea în Europa şi al patrulea în lume la extracţia de gaze naturale. Cărbunele se exploatează în bazinul Petroşenilor (huilă), în regiunile Oltenia, Ploieşti şi Crişana (lignit) şi în regiunile Bacău şi Cluj (cărbune brun). Potenţialul hidroenergetic al apelor R. este evaluat la 83 450 GWh/an, din care 43 750 GWh/an este amenajabil în condiţii economice. Producţia de energie termoelectrică se baza în 1965 în proporţie de 79,7% pe produse petroliere şi gaze şi de 19,6% pe cărbune. Puterea instalată în centralele electrice a crescut în perioada 1951 —in 1965 de peste 4,4 ori, ajungând în 1965 la 3 258 mii kW. Cele mai importante centrale termoelectrice sunt la Luduş, Paroşeni, Fântânele, Borzeşti, Brazi, Bucureşti, Craiova, Doi-ceşti etc, iar cele mai importante uzine hidroelectrice pe râurile Bistriţa (Hidrocentrala „V. I. Lenin”-Bicaz şi alte ^hidrocentrale), Argeş (Hidrocentrala „Gheorghe Gheorghiu-Dej”), Ialomiţa şi Sadu. S-a dezvoltat termoficarea industrială şi urbană şi îndeosebi furnizarea de către centralele termoelectrice, alături de energie electrică, a unor cantităţi mari de abur pentru încălzire. În vederea acoperirii în condiţii cât mai bune, din resurse interne, a necesităţilor mereu crescânde de combustibili şi energie electrică ale economiei naţionale, se intensifică eforturile în vederea descoperirii de noi rezerve şi creării de noi capacităţi de producţie. Este prevăzută dezvoltarea într-un ritm mai accentuat a extracţiei ie cărbune şi a amenajărilor hidrotehnice, începerea utilizării energiei nucleare pentru producerea de energie
Electrică termica, extinderea termoficării şi orientarea rezervelor de ţiţei şi gaze spre folosirea lor sporită ca materie primă în industria chimică şi în scopuri tehnologice. Se află în curs de execuţie mai multe obiective energetice, printre care sistemul hidroenergetic şi de navigaţie de la Porţile de Fier, care se construieşte în colaborare cu R.S.F. Iugoslavia. Până în 1970 se prevede o dublare a producţiei de energie electrică faţă de 1965, respectiv se va ajunge la o producţie de circa 34 de miliarde kWh. Industria siderurgică se bazează atât pe resursele interne de materii prime, cât şi pe import. Între anii 1951 şi 1965 producţia acestei ramuri (inclusiv extracţia minereurilor feroase) a sporit în medie cu 13,2% pe an şi a crescut, în total, de peste 6,4 ori. Minereuri de fier se extrag în regiunile Hunedoara, Cluj, Banat şi Mureş-Autonomă Maghiară, iar minereuri de mangan în regiunile Suceava şi Banat; alte minereuri necesare siderurgiei se exploatează în Banat. Cele mai importante cocserii se află la Hunedoara, Călan, Reşiţa şi Anina. Unităţile cele mai importante ale industriei siderurgice se află la Hunedoara, Reşiţa, Oţelul Roşu, Galaţi, Bucureşti, Roman, Câmpia Turzii. Fontă se produce în furnalele de la Hunedoara, Reşiţa, Călan şi Vlăhiţa, iar oţel se obţine îndeosebi la Hunedoara, Reşiţa, Oţelul Roşu, Câmpia Turzii, Bucureşti şi Galaţi. Laminate finite pline se produc la Hunedoara, Reşiţa, Galaţi, Oţelul Roşu, Brăila, Câmpia Turzii, Nădrag etc. Ţevi se lămi nează la Bucureşti şi la Roman, iar ţevi sudate se produc la Bucureşti şi la Iaşi. Planul cincinal (1966-1970) stabileşte o creştere puternică a producţiei de oţel şi în special o sporire masivă a producţiei de oţeluri aliate, factor hotărâtor în ridicarea eficienţei economice şi a calităţii maşinilor şi utilajelor, în 1970 se va acoperi din producţia internă circa 95% din consumul total de laminate al economiei naţionale. Prin intrarea în funcţiune a unităţilor siderurgice aflate în prezent în construcţie: Combinatul „Gheorghe Gheorghiu-Dej” de la Galaţi (căruia i se vor aloca 2/3 din totalul fondurilor de investiţii alocate siderurgiei în actualul cincinal), Uzina metalurgică Bucureşti şi blumingul de la Hunedoara, se va asigura la sfârşitul cincinalului aproximativ 70% din sporul producţiei.
Industria metalurgiei neferoase se dezvoltă cu precădere prin valorificarea unor bogate şi variate resurse interne şi satisface în măsură mereu crescândă nevoile de metale neferoase ale economiei naţionale, în perioada 1951 — 1965, metalurgia neferoasă (inclusiv extracţia minereurilor neferoase) s-a dezvoltat într-un ritm mediu anual de 14,2%, sporindu-şi producţia de 7,3 ori. Minereuri complexe se exploatează în regiunile Maramureş, Hunedoara, Banat şi Cluj. Pirite şi pirite cuprifere se extrag în regiunile Cluj, Mureş-Autonomă Maghiară, Suceava şi Dobrogea. Minereuri auro-argentifere se exploatează în regiunile Hunedoara, Maramureş şi Cluj. Exploatări de bauxită se fac în reg. Crişana. Se mai exploatează minereuri de crom (în Banat), de mercur (în reg. Hunedoara) şi alte minereuri neferoase. Principalele instalaţii de prelucrare a minereurilor se află Jn a-propierea centrelor de extracţie. Centrele cele mai importante ale metalurgiei neferoase se află la Baia Mare (cupru, plumb, aur, argint), la Copşa Mică rine şi plumb), Oradea (alu-sină), Slatina (aluminiu), Zlatna (cupru, aur), Izvorul Ampomlui (mercur). În 1970 producţia de metale neferoase va asigura integral necesităţile de zinc, plumb şi aluminiu, creând însemnate disponibilităţi pentru export; nevoile mult sporite de cupru vor fi satisfăcute din resurse interne în proporţie de peste 3/4.
Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării metalelor asigură într-o măsură tot mai mare promovarea progresului tehnic în întreaga economie naţională. În perioada 1951 — 1965, dezvoltându-se într-un ritm mediu anual de 18,5%, şi-a mărit producţia de 13 ori. La sfârşitul anului 1965 ea acoperea peste două treimi din necesarul de utilaj al economiei, iar în unele ramuri în întregime. Numai în perioada 1960— 1965 industria constructoare de maşini a introdus în fabricaţie şi a dat economiei naţionale circa 2 000 de noi tipuri de maşini, utilaje şi instalaţii moderne, printre care: locomotive diesel-electrice de 2 100 CP, instalaţii de foraj de 315 tone, care asigură forarea sondelor de ţiţei şi gaze Ia adâncimi mari, tractoare de 65 CP, tractoare pe şenile de 130 CP, noi tipuri de autocamioane, cargouri de 3 500 tdw pentru cherestea, strunguri carusel cu diametrul de 2 000 şi 2 500 mm şi alte maşini-unelte, agregate hidroenergetice, instalaţii diverse şi utilaje complexe etc. Utilaje energetice se construiesc la Reşiţa (motoare diesel, turbine, generatoare şi motoare electrice), Braşov (diverse motoare cu combustie intei nă şi motoare electrice); Bucureşti (diverse motoare cu combustie internă, cazane de presiune şi maşini electrice), Timişoara şi Craiova (motoare electrice), Câmpulung (motoare mici cu combustie internă) ş.a. Maşini-unelte pentru prelucrarea metalelor se produc la Arad (strunguri), Oradea (şe-pinguri, maşini de găurit cu coloană, freze universale şi de sculărie etc), Bucureşti (strunguri carusel, maşini de găurit şi de alezat orizontale, diverse tipuri de maşini-agregat etc), Sibiu (prese cu excentric, ferăstraie alternative, polizoare duble etc.) ş.a. Rulmenţi se fabrică la Bârlad şi la Braşov. Utilaje tehnologice pentru diverse ramuri industriale se construiesc la Bucureşti (utilaj pentru industria chimică, pentru industria materialelor de construcţie, pentru industria petrolieră, pentru telecomunicaţii etc), Ploieşti, Târgovişte, Câmpina şi Bacău (utilaj petrolier), Braşov (utilaj pentru industria chimică şi petrolieră), Reşiţa (utilaj minier, petrolier şi siderurgic), Satu-Mare, Petroşeni şi Oraşul dr. Petru Groza (utilaj minier), Brăila (utilaj pentru industria materialelor de construcţii), Sibiu (utilaj minier şi pentru industria materialelor de construcţii) ş.a. Mijloace de transport se produc la Braşov (autocamioane), Craiova (locomotive diesel-electrice), Bucureşti (vagoane, autobuze, autoutilitare, troleibuze etc), Arad (vagoane de călători şi marfă), Galaţi (nave maritime şi fluviale), Turnu-Severin (nave fluviale şi vagoane), Olteniţa (nave fluviale) ş.a. Tractoare se fabrică la Braşov. Diverse maşini agricole se fabrică la Bucureşti (semănători, combine, diverse maşini de recoltat, de împrăştiat îngrăşăminte etc), la Craiova, Timişoara şi Topleţ. Aparate şi utilaje electrotehnice se produc la Bucureşti (piese radio şi semiconductoare, cabluri, elemente de automatizare, radioreceptoare, televizoare etc), Craiova (maşini şi aparataj electric de înaltă şi joasă tensiune), Timişoara (pile electrice) etc. Utilaje pentru industria textilă şi alimentară se fabrică la Cluj (maşini de filat, de răsucit, de cardat, războaie de ţesut automate, maşini şi utilaje pentru industria alimentară) ş.a. Utilaje pentru economia forestieră se produc la Roman şi Reghin. Diverse aparate de precizie se construiesc la Bucureşti, Sibiu, Arad ş.a. Aparate şi instrumente medicale se produc la Sibiu şi Bucureşti. În vederea acoperirii sporite a nevoilor de malinii tehnologice complete, echipamente tehnice variate şi complexe, realizate la nivel mondial.
Industria chimică dispune de o bogată şi variată bază de materii prime (sare, gaze naturale, petrol şi derivate ale industriei petroliere utilaje, piese ale economiei este prevăzut că această ramură să se dezvolte şi în viitor într-un ritm susţinut şi cu prioritate faţă de alte ramuri ale economiei naţionale, în cadrul ei asigurîn-du-se un ritm de dezvoltare mai rapid industriei electrotehnice şi electronice. Până în 1970 producţia industriei construcţiei de maşini şi a prelucrării metalelor aproape se va dublă faţă de 1965; peste 30% din întreaga producţie o vor reprezenta produsele noi, linii tehnologice complete, echipamente tehnice variate şi complexe, realizate la nivel mondial.
Industria chimică dispune de o bogată şi variată bază de materii prime (sare, gaze naturale, petrol şi derivate ale industriei petroliere, pirite, cărbune, lemn, stuf etc.).’Ea constituie una dintre ramurile cele mai dinamice ale economiei naţionale; între 1951 şi 1965 şi-a sporit producţia cu 22,3% în medie pe an şi a ajuns în 1965 la o producţie de 21 de ori mai mare decât în anul 1950. Se fabrică produse sodice şi clorosodice în Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ocna-Mureş, Govora, Turda şi Târnăveni. Acid sulfuric se obţine la Baia Mare, Turnu-Măgurele, Năvodari, Zlatna, Copşa Mică, Victoria, Târnăveni ş.a., acid clorhidric la Baia Mare, Turda, Târnăveni, îngrăşăminte chimice şi antidăunăton se produc la Piatra-Neamţ, Tîrgu-Mureş, Făgăraş, Victoria, Craiova (îngrăşăminte azotoase), Năvodari, Valea Călugărească (îngrăşăminte fosfatice), Turnu-Măgurele (îngrăşăminte ternare cu fosfor, azot şi Kaliu etc.) şi în Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej (insectofungicide). Carbid se obţine la Târnăveni, iar electrozi şi materiale abrazive la Cluj, Bucureşti, Seini. Negru de fum se produce la Copşa Mică şi Târnăveni; cauciuc sintetic în Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej; mase plastice la Craiova, Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, Turda, Făgăraş, Victoria, Piatra-Neamţ, Tîrnăvem ş.a.; detergenţi la Ploieşti. La Piatra-Neamţ se produc fire şi fibre sintetice, la Brăila, Lupeni, Bucureşti fire şi fibre artificiale. Celuloză şi hârtie se produce la Brăila, Călăraşi, Constanţa, Buşteni, Braşov, Suceava, Piatra-Neamţ, Dej ş.a. Coloranţi şi vopsele se fabrică la Braşov, Bucureşti, Oradea, Timişoara, Arad ş.a. Medicamente se produc la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Oradea. Tananţi se obţin la Piteşti, Vişeul de Sus şi Orăştie. Dezvoltarea în continuare în ritm susţinut a industriei chimice situează această ramură pe primul loc în ce priveşte ritmul de creştere a producţiei. Dinamismul şi diversificarea producţiei ei se bazează pe dezvoltarea petrochimiei. Industria chimică este orientată în principal spre valorificarea complexă a resurselor naturale ale ţării, accentul punându-se pe chimizarea gazului metan şi a produselor petroliere, asigurându-se totodată şi dezvoltarea corespunzătoare a industriei produselor de bază ale chimiei anorganice. Se va dezvolta îndeosebi producţia de îngrăşăminte, de produse pentru combaterea dăunătorilor, de bio-stimulaton şi medicamente pentru uz veterinar, de fibre şi fire chimice, de materiale plastice şi răşini sintetice, de cauciuc sintetic, coloranţi, hârtie, lacuri, vopsele, cerneluri, medicamente etc. Între anii 1966 şi 1970 producţia globală a industriei chimice va creşte de peste două ori.
Industria materialelor de construcţie se dezvoltă valon-ficînd o bogată şi variată bază de materii prime (calcar, marnă, argile, nisip cuarţos, dolomit, feldspat, granit, bazalt, marmură etc). În perioada 1951 — 1965 producţia ramurii s-a dezvoltat într-un ritm mediu anual de 15,4%, ajungând în 1965 să fie de 8,6 ori mai mare decât în 1950; ea acoperă necesarul mereu crescând de produse ale economiei naţionale. Se produce ciment la Bârseşti, Fiem, Medgidia, Turda, Bicaz, Sinaia, Comarnic, Cernavodă, Gura Văii ş.a., azbociment la Bicaz şi var îndeosebi în regiunile Ploieşti, Braşov, Cluj, Oltenia. Cărămidă se fabrică în toate regiunile ţării, iar ţigle la Jimbolia, Cărpiniş, Lugoj, Bucureşti, Roman, Piatra-Neamţ, Satu-Mare ş.a. Produse refractare se fabrică la Aştileu, Azuga, Baia Mare, Braşov, Dej, Cluj, Medgidia, Pleaşă, Reşiţa ş.a. Geamuri şi sticlărie se produc la Scăieni, Poiana Codrului, Albeşti, Pădurea Neagră, Sighişoara, Mediaş, Târnăveni, Turda, Tomeşti, Ploieşti ş.a., iar porţelanuri şi faianţă la Ploieşti, Timişoara, Cluj, Sighişoara. Cahle de teracotă se produc la Deva, Bistriţa, Ciurea, Sibiu ş.a. Carton asfaltat şi materiale izolante se fabrică la Bucureşti şi Berceni, iar stufit la Tulcea şi Brăila. Prefabricate din beton se produc la Bucureşti, Roman, Constanţa, Galaţi, Piteşti, Craiova, Petroşeni, Braşov, Hunedoara (Bîrcea), Cluj, Oradea, Giurgiu, Cernavodă ş.a.
Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului se dezvoltă prin valorificarea superioară şi complexă a resurselor interne de lemn. În perioada 1951 — 1965 producţia acestei ramuri a crescut într-un ritm mediu anual de 11,3% şi a ajuns în 1965 să fie de aproape 5 ori mai mare decât în 1950. Unităţi industriale de prelucrare a lemnului sunt repartizate în toată ţara, dar mai ales în zona Carpaţilor. Combinate şi complexe de industrializare a lemnului se găsesc la Bucureşti, Brăila, Blaj, Piteşti, Rîmnicu-Vîlcea, Tg. Jiu, Comăneşti, Gălăuţaş, Gherla, Dej, Suceava, Turnu-Severin, Sighetul Marmaţiei ş.a. Se produc: cherestea (în zona carpatică a regiunilor Suceava, Bacău, Maramureş, Mureş-Autonomă Maghiară, Braşov, Ploieşti, Argeş, Cluj ş.a.), lăzi şi ambalaje (Gheorgheni, Frasin, Galaţi, Vatra Dprnei ş.a.), mobilă (Tg. Mureş, Arad, Timişoara, Bucureşti, Cluj, Dej, Sighetul Marmaţiei, Galaţi, Suceava ş.a.), articole de dogăne (Fălticeni, Bucureşti, Piteşti, Caransebeş, Oradea, Baia Mare, Miercurea-Ciuc ş.a.), articole de sport şi instrumente muzicale (Reghin, Sibiu), furnire şi placaje (Bucureşti, Tg. Mureş, Braşov, Gugeşti, Băbeni-Bistriţa, Caransebeş ş.a.), plăci aglomerate şi fibrolemnoase, articole tehnice speciale etc. Cantităţi mari de lemn sunt îndreptate spre chimizare.
Industria uşoară prelucrează cantităţi continuu sporite de materii prime furnizate de agricultură şi de industria chimică, cât şi unele materii prime importate (bumbac, iută etc). Se produc: fire de bumbac (Bucureşti, Arad, Sf. -Gheorghe, Piteşti, Galaţi, Timişoara, Lugoj, Iaşi, Tălmaciu, Mediaş, Botoşani, Pucioasa ş.a.), fire de cânepa şi în (Fălticeni, BaIo-teşti ş.a.), fire artificiale (Brăila, Bucureşti şi Lupeni), fire de mătase (Lugoj), ţesături de bumbac şi tip bumbac (Bucureşti, Buhuşi, Arad, Cisnădie, Sf. Gheorghe, Piteşti, Timişoara, Lugoj, Botoşani, Roşiorii de Vede, Galaţi, Giurgiu, Iaşi, Orşova, Oradea, Satu-Mare, Ploieşti, Pucioasa, Mediaş, Sighişoara ş.a.), ţesături de lână şi tip lina (Buhuşi, Bacău, Braşov, Azuga, Cisnădie, Sibiu, Bucureşti, Ploieşti, Lunca Clinicului, Sighişoara, Cluj ş.a.), ţesături de mătase şi tip mătase (Lugoj, Cisnădie, Bucureşti, Timişoara, Mediaş şi Sighişoara), tricotaje (Bucureşti, Braşov, Sibiu, Arad, Iaşi, Oradea, Satu-Mare, Cluj, Sighetul Marmaţiei, Sebeş, Piatra-Neamţ, Tg. Mureş, Mediaş ş.a.), confecţii (Bucureşti, Bacău, Brăila, Oradea, Arad, Sibiu, Tg. - Mureş, Botoşani, Iaşi, Braşov, Galaţi, Satu-Mare, Timişoara ş.a.), pălării (Periam şi Timişoara). Producţia de încălţăminte şi articole din piele se dezvoltă în Bucureşti, Cluj, Oradea, Timişoara, Bacău, Sibiu, Iţcani, Bucovăţ, Mediaş, Alba-Iulia, Arad, Jimbolia, Satu-Mare, Sebeş, Agnita, Ploieşti, Galaţi, Rîmnicu-Vîlcea ş.a., iar cea de blănărie şi marochinărie la Bucureşti, Orăştie, Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Braşov, Timişoara, Oradea, Tg. - Mureş ş.a. Se mai produc şi alte sortimente din piele (articole tehnice, harnaşamente, curele de transmisie etc). Planul cincinal prevede un spor de 60% în domeniul industriei uşoare, creşterea varietăţii şi calităţii producţiei. În sporirea producţiei de bunuri de consum, un rol însemnat revine cooperaţiei meşteşugăreşti, care, în anii cincinalului, urmează să se ridice la nivelul celorlalte ramuri ale economiei; activitatea ei va fi orientată spre lărgirea gamei de produse de consum, în special spre realizarea acelor produse care solicită o pricepere şi o măiestrie deosebită.
Industria alimentară se dezvoltă pe o bază largă şi variată de materii prime furnizate de agricultură şi de pescuit. Primul loc în volumul valoric total al industriei alimentare îl deţine industria cărnii, marile abatoare fiind localizate în Bucureşti, Cluj, Braşov, Bacău, Arad, Timişoara, Craiova, Constanţa, Iaşi, Tg. Mureş, Burdujeni, Salonta şi Turnu-Severin. Morăritul este prezent în toate centrele mai mari din zonele cerealiere; cele mai mari mori sunt situate în Bucureşti, Constanţa, Craiova, Timişoara, Oradea, Arad, Iaşi, Alexandria, Buzău ş.a. Panificaţia dispune de o vastă reţea de fabrici moderne de pâine, diseminate în toată ţara, precum şi de numeroase unităţi producătoare de alte produse făinoase. Fabricile de zahăr sunt amplasate în zonele sau în apropierea zonelor de cultură a sfeclei de zahăr (Roman, Giurgiu, Bod, Timişoara, Tg. Mureş, Arad, Bucureşti, Sascut, Podari, Luduş, Bucecea). Producţia de uleiuri vegetale este dezvoltată îndeosebi la Bucureşti, Iaşi, Oradea, Podari, Constanţa, Galaţi, Timişoara, Cluj, Roman, Cărei ş.a. Producţia de conserve se dezvoltă multilateral pe baza legumelor, fructelor, a cărnii, a peştelui şi a laptelui. Conserve de legume se fabrică la Tecuci, Vădeni, Bucureşti, Valean. Oşie, Arad, Tg. Mureş, Valea lui Mihai; conserve de fructe la Tecuci, Vălenii de Munte, Băiculeşti, Rîureni, Bucureşti, Topoloveni, Haţeg, Baia Mare, Dej ş.a.; conservarea cărnii se face în mari unităţi industriale, îndeosebi la Sibiu, Mediaş, Bucureşti, Timişoara, Deva, Salonta ş.a., precum şi în unele fabrici de conserve de legume. Cel mai mare centru de conservare a peştelui este Tulcea. Mari unităţi pentru conservarea industrială a laptelui se găsesc la Câmpulung Moldovenesc, Remetea, Baraolt ş.a. în zonele viticole ale ţării se găsesc mari unităţi de vinificaţie, iar în marile centre consumatoare unităţi de condiţionare şi industrializare a vinurilor. Cea mai mare producţie de vin o dau regiunile Galaţi, Ploieşti, Iaşi, Argeş, Banat şi Oltenia, iar de ţuică şi rachiuri naturale regiunile Argeş, Ploieşti, Oltenia, Galaţi, Banat şi Maramureş. Mari fabrici de bere funcţionează la Bucureşti, Braşov, Sibiu, Azuga, Timişoara, Oradea, Cluj, Bacău, Iaşi ş.a. Se mai fabrică produse zaharoase, spirt şi drojdie, amidon etc. La Borsec, Buziaş, Biborţeni, Bicsad ş.a. se îmbuteliază mari cantităţi de ape minerale. În Bucureşti, Sf. -Gheorghe, Cluj, Timişoara, Iaşi, Tg. - Jiu, Craiova, Arad, Bârlad, Rîmnicu-Sărat ş.a. se găsesc importante unităţi de industrializare a tutunului. În următorii cinci ani, producţia industriei alimentare va creşte cu 56%, se va lărgi simţitor gama sortimentelor, mai ales cu produse de valoare nutritivă ridicată.
Industria poligrafică este concentrată mai ales în oraşul Bucureşti; tipografii importante se găsesc şi la Cluj, Sibiu, Braşov, Oradea, Timişoara, Iaşi.

CONSTRUCŢII
Ramură importantă a economiei naţionale, construcţiile au avut o contribuţie deosebită la înfăptuirea programului de industrializare, de dezvoltare a agriculturii, de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale poporului, în perioada 1951-1965 volumul lucrărilor de construcţii a crescut de aproape 6,5 ori. Greutatea specifică a construcţiilor în produsul social total şi în venitul naţional a sporit de la 5,4% şi, respectiv, 4,4% în 1938 la 9,4%, respectiv 8,0%, în 1965. În perioada 1956— 1965 au fost construite şi date în exploatare circa 700 de întreprinderi industriale şi secţii noi (dintre acestea peste 500 în perioada 1960—1965), la care se adaugă numeroase lucrări de reconstrucţie, extindere şi modernizare a unor întreprinderi şi secţii existente. De asemenea au fost efectuate numeroase construcţii în gospodăriile agricole de stat, în cooperativele de producţie, în staţiunile de maşini şi tractoare, s-au construit şosele şi căi ferate, a sporit reţeaua construcţiilor social-cul-turale. O mare dezvoltare cunosc construcţiile de locuinţe. A crescut gradul de mecanizare a lucrărilor din construcţii, s-a extins procesul de industrializare a construcţiilor. Parcul de utilaje s-a mărit în 1965. Faţă de 1955, la excavatoare şi screpere de 5,4 ori, la buldozere de 8,3 ori, la automacarale de 21 ori, la macarale-turnde 3,1 ori, la betoniere de aproape 1,3 ori. Pe această bază a sporit, în aceeaşi perioadă, gradul de mecanizare a lucrărilor: la săpături de la 37,7 Ia 84,6% (mecanizarea complexă a acestor lucrări crescând de la 22,9 la 80,7%), la amestecarea betonului de la 87,2 la 94,5% (mecanizarea complexă a lucrărilor de beton de Ia-Ia 80,2%). S-au introdus tehnologii avansate, s-a extins folosirea unor elemente de construcţie tipizate şi a unor noi materiale de construcţie, s-a redus durata muncii de concepţie şi proiectare, precum şi a execuţiei şi finisării construcţiilor. În perioada 1966—1970 vor intra în funcţiune 750 de obiective industriale, se vor executa importante lucrări de hidroamelioraţii; o amploare deosebită va lua construcţia de locuinţe şi de obiective social-culturale.

AGRICULTURĂ
România dispune de o însemnată suprafaţă agricolă (62,3% din suprafaţa ţării în 1965) şi de condiţii pedoclimatice favorabile dezvoltării unei agriculturi intensive şi multilaterale. Terenurile arabile reprezintă 41,3% din suprafaţa ţării. În procesul construcţiei socialiste, ca urmare a industrializării, deşi producţia agricolă a înregistrat o continuă creştere, ponderea agriculturii (inclusiv silvicultura) în crearea produsului social şi a venitului naţional a scăzut de la 30,2% Şi, respectiv, 38,5% în 1938 la 21,7% şi, respectiv, 29,3% în 1965. Procesul de transformare socialistă a agriculturii a asigurat aşezarea acestei ramuri pe bazele marii producţii socialiste, a creat condiţii pentru dezvoltarea ei intensivă şi multilaterală, pentru îmbinarea armonioasă a ramurilor producţiei agricole, pentru promovarea pe scară largă a metodelor ştiinţifice de cultivare a pământului şi de creştere a animalelor, pentru folosirea raţională a terenurilor agricole, pentru extinderea mecanizării şi chimizării, pentru îmbunătăţirea organizării producţiei, în 1965, în agricultură R.existau 721de gospodării agricole de stat, care dispuneau de o suprafaţă agricolă de 2 077,0 mii ha (14,0% dm totalul suprafeţei agricole a ţării), 4 680 cooperative agricole de producţie, care deţineau o suprafaţă agricolă de 8 993,9 mii ha (60,8% din suprafaţa agricolă a ţării) şi 264 de staţiuni de maşini şi tractoar e. Unităţile socialiste de stat şi cooperatiste deţineau în 1965 95,4% din suprafaţa arabilă a ţării, în scopul modernizării agriculturii, statul a asigurat crearea şi dezvoltarea unei baze tehnice-materiale corespunzătoare şi zresătirea de specialişti. În perioada1950-1965 au fost alocate agriculturii din fondurile statului un volum de investiţii de peste 44 de miliarde de lei, la care se adaugă investiţiile făcute dm fondurile proprii de către cooperativele agricole de producţie. Statul asigură mecanizarea şi chimizarea agriculturii, ca şi efectuarea unui mare volum de lucrări de îmbunătăţiri funciare. Mecanizarea agriculturii este asigurată pe baza producţiei interne, care sporeşte an de an volumul şi varietatea parcului de tractoare şi maşini agricole necesare dotării agriculturii. La sfârşitul anului 1965, agricultura dispunea de 81 356 de tractoare fizice (faţă de 4 049 câte erau în 1938), de 86 215 pluguri pentru tractor, de 23 241 de cultivatoare mecanice, precum şi de alte maşini agricole. Suprafaţa arabilă ce revine pe tractorul fizic a scăzut de la 2 493 ha, cât reveneau în 1938, la 121 ha în 1965. A crescut gradul de înzestrare energetică a muncii în agricultură. Dacă în 1938 forţa de tracţiune mecanică reprezenta numai 5,1% din forţa de tracţiune folosită în agricultură, în 1965 ea a reprezentat 85%, volumul mijloacelor energetice ce revin la 100 ha de teren agricol mărindu-se de 4,1 ori. Pe această bază au loc extinderea şi diversificarea mecanizării lucrărilor agricole, mecanizarea complexă a acestora, executarea lucrărilor agricole în condiţii agrotehnice din ce în ce mai bune, în perioade de timp apropiate de cele optime. Pe întreaga agricultură, mecanizarea lucrărilor la cultura cerealelor păioase reprezintă 86%, iar la cultura porumbului 62,8 %, în G.A.S. unele lucrări fiind aproape în întregime mecanizate, în prezent se extinde mecanizarea completă a lucrărilor agricole la cultura cerea lelor, a plantelor tehnice şi se elaborează sisteme de maşini pentru legumicultura, viticultură şi creşterea animalelor. În complexele şi în combinatele de creştere a animalelor se dezvoltă elemente de automatizare “a proceselor de producţie. Consumul de îngrăşăminte chimice în agricultură a crescut în 1965 faţă de 1950 de 46,6 ori, de la 22 600 t în 1950 la 1 054 000 t în 1965. Amenajările hidrotehnice, îndiguirile şi desecările, irigaţiile, terasările şi amenajarea terenurilor în pantă şi slab productive asigură aducerea în circuitul agricol a unor importante suprafeţe de teren. În 1965 suprafaţa agricolă amenajată pentru irigaţii a crescut faţă de 1950 de 5,4 ori, ajungând la aproape 230 000 ha. S-au îmbunătăţit continuu, pe baza condiţiilor pedoclimatice, repartizarea teritorială a producţiei agricole, structura culturilor şi a avut loc diversificarea producţiei agricole. Agricultura R. se integrează în mod organic în dezvoltarea generală a economiei naţionale, asigurând creşterea permanentă a producţiei agricole, în perioada 1961 — 1965, media anuală a producţiei cerealiere a depăşit cu 1 700 000 de tone (18,5%) media anilor 1956-1960 şi cu 2 871 000 de tone (36%) media anilor 1934— 1938. În aceeaşi perioadă media anuală a producţiei globale la sută de hectare a fost în G.A.S. cu aproape 60% mai mare decât în perioada 1955—1959. Producţia agricolă vegetală şi animală asigură aprovizionarea populaţiei cu produse agroalimentare, a industriei cu materii prime agricole, precum şi crearea rezervelor de stat şi a unor disponibilităţi pentru export. În vederea dezvoltării intensive şi multilaterale a agriculturii se prevede ca până în 1970 să se rezolve, în linii generale, problemele mecanizării complexe şi chimizării producţiei agricole, extinderea lucrărilor de hidroamelioraţii, în special a suprafeţelor irigate, nivelului tehnic şi organizatoric al producţiei în toate unităţile agricole socialiste, în 1970 agricultura va dispune de 116 000 de tractoare şi 49 700 de combine pentru cereale. În cincinal vor fi irigate din fondurile statului peste 400 000 de hectare, la care se adaugă 250 000-300 000 ha irigate din fondurile proprii ale cooperativelor agricole de producţie. Industria chimică va livra agriculturii 3,7 milioane de tone de îngrăşăminte, va acoperi 80% din consumul de antidăunători şi va asigura integral necesarul de biostimulatori pentru creşterea animalelor pe bază de furaje combinate în complexe industriale, în cursul planului cincinal producţia agricolă urmează să crească cu 26—32% faţă de media realizată în 1961 — 1965. Culturile vegetale. Întreaga suprafaţă cultivată la sfârşitul campaniei de însămînţăn din 1965 era de 9 691,6 mii ha. S-a schimbat ponderea diferitelor culturi, în cadrul producţiei vegetale sporind ponderea plantelor tehnice, a cartofilor, a pepenilor, a legumelor şi a plantelor de nutreţ. Însemnate suprafeţe sunt cultivate cu cereale (6 766,5 mii ha în 1965). Porumbul s-a cultivat în 1965 pe 3 305,8 mii ha, de pe care s-a realizat o producţie de 5 877,0 mii t de boabe. La această cultură, în 1964 R. s-a situat pe locul al doilea în Europa şi al patrulea în lume. Principalele regiuni producătoare de porumb sunt: Bucureşti, Banat, Oltenia, Galaţi, Dobrogea, Argeş. Grâul (în mare parte grâu de toamnă), cea mai veche plantă cerealieră panificabilă din agricultură R., s-a cultivat în 1965 pe 2 983,3 mii ha, de pe care s-a obţinut o producţie de 5 937,0 mu t de boabe, R. Ia această cultură ocupând locul 7 în Europa şi locul 14 în lume. Regiunile care deţin un loc mai important în cultura griului sunt: Bucureşti, Oltenia, Banat, Dobrogea. Orz şi orzoaica se cultivă pe o suprafaţă de 232,8 mii ha în toate regiunile ţării, cu o frecvenţă mai mare în regiunile Banat, Bucureşti, Braşov, Dobrogea, Mureş-Autonomă Maghiară; în 1965 s-au obţinut 485,4 mii t. Secara se cultivă pe suprafeţe restrânse (102,2 mii ha în 1965), în special în depresiunile intramontane şi în regiunile subcarpatice, cu climă mai rece şi mai umedă; în 1965 s-a realizat o producţie de 124,9 mii t de boabe. Ovăzul se cultivă pe 1 15,8 mii ha (1965), cu frecvenţă mai mare în regiunile Cluj, Mureş-Autonomă Maghiară, Braşov şi Banat; în 1965 s-au obţinut 124,0 mii t. Orezul se cultivă pe 18,7 mii ha (1965), în regiunile mai călduroase şi cu posibilităţi de irigaţii (Lunca Dunării, a Ialomiţei şi Câmpia Banatului); în 1965 s-au obţinut 45,8 mii t de boabe. Leguminoasele pentru boabe (mazăre, fasole, linte) se cultivă pe suprafeţe restrânse (133,2 mii ha în 1965), în ogor propriu în zonele de câmpie, prefum şi intercalate (fasolea) în alte culturi; dintre leguminoase, cea mai mare răspândire o are mazărea (98,9 mii ha în 1965, de pe care s-au obţinut 123,4 mii t), mai ales în regiunile Bucureşti, Oltenia şi Dobrogea, şi fasolea (27,0 mii ha în 1965, de pe care s-au obţinut 77,8 mii t), cu frecvenţă mai mare în regiunile Bucureşti, Bacău, Iaşi. Plantele tehnice (sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, cânepa, în, rapiţă, tutun etc.) s-au extins mult ca suprafaţă, ajungând la 835,3 mii ha în 1965, adică 8,6% din totalul suprafeţei cultivate (faţă de 252,5 mii ha, respectiv 2,7% din suprafaţa cultivată, cât era în 1938). Sfecla de zahăr s-a cultivat în 1965 pe 189,9 mii ha, cu frecvenţă mai mare în regiunile Banat, Mureş-Autonomă Maghiară, Bucureşti, Suceava, Oltenia, Braşov şi s-a obţinut o producţie de 3 275,2 mii t. Floarea-soarelui s-a cultivat în 1965 pe 462,0 mii ha, în special în regiunile Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Oltenia, Dobrogea, Suceava, Banat şi s-a obţinut o producţie de 564,0 mii t. Cânepa pentru fuior se cultivă în majoritatea regiunilor din Transilvania şi din nordul\Moldovei şi a ocupat, în 1965, o suprafaţă de 21,2 mii ha, inul pentru fuior (22,8 mii ha în 1965) în depresiunile intramontane din Transilvania, ricinul în regiunile Bucureşti, Oltenia şi Banat, cicoarea în regiunea Braşov, iar tutunul mai ales în regiunile Bucureşti, Oltenia, Banat, Braşov etc. Legumicultura se practica în 1965 pe 498,2 mii ha. Cel mai mare bazin legumicol se află în jurul oraşului Bucureşti, specializat în producţia de cartofi timpurii, roşii, ceapă, varză şi ardei. Alte bazine legumicole s-au format în jurul oraşelor Timişoara, Arad, Oradea, Cluj, Hunedoara, Deva, Braşov, Tg. - Mureş, Iaşi, Bacău, Galaţi, Brăila, Craiova, Ploieşti, Constanţa, Suceava etc. Suprafaţa totală cultivată cu cartofi a fost în 1965 de 297,6 mii ha, de pe care s-au obţinut 2 194,7 mii t, principalele producătoare fiind regiunile Braşov şi Mureş-Autonomă Maghiară, care dau aproape 40% din producţia ţării. O mare dezvoltare a luat-o cultura legumelor timpurii, care au dat producţii anuale de 25—30 mii kg/ha. Au fost construite complexe legumicole cu sere de tip universal. Plantele de nutreţ s-au cultivat în 1965 pe 1 339,0 mii ha, cu mari întinderi ocupate cu lucerna, trifoi, borceag, porumb pentru însilozare, culturi anuale pentru masă verde etc. Viticultura se practică pe teritoriul R. din cele mai vechi timpuri. În anii puterii populare au fost extinse Suprafeţele cultivate, concomitent cu folosirea unor soiuri mai valoroase. Suprafaţa cultivată cu vii a fost în 1965 de 242,2 mii ha, de pe care s-a obţinut o producţie de 921,3 mii t de struguri, R. situându-se, ca suprafaţă, pe locul 8 şi ca producţie pe locul 7 în lume. Cele mai renumite zone viticole sunt: Odobeşti-Panciu, Dealu-Mare, Drăgăşani, Tîrnave şi Şiria-Păuliş. Mari suprafeţe viticole se găsesc în zona subcarpatică (Co-teşti, Jariştea, Odobeşti, Panciu etc), în Podişul Transilvaniei (Mediaş, Crăciunel, Aiud, Alba-Iulia, Ţigmandru etc), în Piemontul Getic (Drăgăşani etc), în Podişul Moldovei (Nicoreşti, Iaşi, Cotnari), în Piemonturile Vestice (Siria, Pâncota etc), în Câmpia Olteniei (Segarcea) şi în Dobrogea (Basarabi-Murfatlar, Isaccea, Nicoliţel etc). Recolta de struguri este formată din soiuri care asigură producerea unor vinuri de calitate superioară, spumoase, licoroase, aromate etc. Precum şi din struguri de masă de calitate superioară. Pentru valorificarea superioară a strugurilor au fost construite complexe moderne de vinifica-ţie la Tohani, Valea Călugărească, Coteşti şi au fost lărgite şi modernizate instalaţiile existente. Pomicultura, bucurându-se de condiţii pedoclimatice şi de relief favorabile, cultivă circa 600 de soiuri de pomi, dintre care 380 soiuri autohtone. Livezile şi pepinierele pomicole ocupau în 1965 o suprafaţă de 348,7 mii ha. Din totalul pomilor fructiferi, în 1965, prunii reprezentau circa’ 60%, după ei urmând merii, cireşii şi vişinii, perii, nucii, caişii etc. Livezile ocupă mari suprafeţe în zona Subcarpaţilor Meridionali (mai ales între valea Râmnicului şi valea Jiului), unde predomină prunii (în proporţie de 80%), în Depresiunea Almăjului, culoarul Caransebeş-Mehadia, Dealurile Lipovei, în zona piemontană.de la poalele Munţilor Oaş şi Gutîi (unde predomină merii), în Podişul Dobrogii (mai ales cireşii, vişinii şi caişii), în Delta Dunării (în special piersici şi gutui), în Podişul Moldovei (în special pruni şi apoi meri şi peri); în jurul marilor oraşe s-au creat, centuri pomicole” (Bucureşti, Craiova, Timişoara, Cluj, Iaşi etc). În 1965 s-au obţinut de pe întreaga suprafaţă pomicolă 1 134,6 mii de tone fructe, din care aproape 50% a fost dată de principalele regiuni producătoare de fructe: Argeş, Ploieşti, Banat şi Oltenia. Creşterea animalelor dispune de o bogată şi variată bază furajeră. Folosirea pe scară tot mai largă a condiţiilor naturale favorabile pentru mărirea bazei furajere, trecerea la creşterea intensivă a animalelor, organizarea asistenţei veterinare ş.a. au avut ca rezultat creşterea efectivului de animale şi sporirea continuă a ponderii raselor superioare, precum şi creşterea producţiei animale. Bovinele sunt răspândite pe tot cuprinsul ţării, numărul lor fiind, la începutul anului 1966, de 4 935 mii, din care 2 008 mii vaci şi bivoliţe; după numărul bovinelor, R. ocupa locul 8 în Europa şi locul 17 în lume în 1964—1965. Cea mai mare frecvenţă se înregistrează în zona Subcarpaţilor Meridionali (între valea Prahovei şi valea Motrului), în sud-vestul Podişului Transilvaniei, în partea de nord a Subcarpaţilor de la Curbură, în depresiunile intramontane (Maramureş, Ţara Bârsei etc). Porcinele au un efectiv în continuă creştere, numărul lor fiind la începutul anului 1966 de 5 365 mii; în 1964— 1965, la porcine, R. ocupa locul 9 în Europa şi locul 15 în lume. Cel mai mare număr de porcine se înregistrează în regiunile Bucureşti, Banat, Braşov, Oltenia, Suceava, Galaţi, Crişana. Ovinele sunt răspândite în toate regiunile ţării, efectivul lor fiind Ia începutul anului 1966 de 13 125 mii, din care 9 852 mii oi şi mioare; numărul oilor cu lâna fină şi semifină era de 7 271 mii; la ovine, R. ocupă locul 3 în Europa şi locul 11 în lume. Cea mai mare frecvenţă a ovinelor se înregistrează în regiunile Dobrogea, Bucureşti, Oltenia, Galaţi, Banat, Cluj, Iaşi, Braşov. Cabaline se cresc în toată ţara, dar mai ales în regiunile Bucureşti, Banat, Crişana, Suceava, Braşov, Galaţi, numărul lor total fiind la începutul anului 1966 de 689 mii. Avicultura se practică în toate regiunile ţării, numărul total al păsărilor crescute fund, la începutul anului 1966, de 40 085 mii; cel mai mare număr s-a înregistrat în regiunile Bucureşti, Ploieşti, Dobrogea, Galaţi, Banat. Apicultura, una dintre vechile ocupaţii ale poporului român, cunoaşte o dezvoltare din ce în ce mai largă; numărul familiilor de albine era la începutul anului 1966 de 916 mu, cu răspândire mai mare în regiunile Banat, Oltenia şi Bucureşti, care deţin circa 30% din efectivul total. Sericicultura se practică de multă vreme, cele mai importante regiuni producătoare de gogoşi de mătase fiind Oltenia, Bucureşti, Argeş, Ploieşti şi Banat. Piscicultura şi pescuitul. Fondul piscicol al R. era în 1964 de 700 mii ha. Principalul bazin piscicol al ţării îl constituie Dunărea, îndeosebi zona deltei sale. Pentru pescuit, o mare importanţă au şi apele teritoriale marine ale ţării. Pescuitul fluvial şi maritim dispune de o flotă modernă, creată de către stat. Din 1964 flota piscicolă a început să fie dotată cu vase moderne pentru pescuitul oceanic. Porturile piscicole cele mai importante din ţară se află la Tulcea şi la Sulina. În vederea dezvoltării intensive a pisciculturii au fost amenajate staţiuni piscicole de reproducere, staţiuni piscicole experimentale, stăvilare pentru reţinerea apei în bălţi, s-au întreprins măsuri de populare a râurilor cu peşti; s-au amenajat heleşteie sistematice (în 1965 suprafaţa acestora era de peste 500 ha), iazuri (în 1965 circa 2 500 ha), profilate mai ales pentru creşterea crapului, staţiuni de creştere a păstrăvului şi lostriţei etc.

SILVICULTURA
Pădurile reprezintă una dintre resursele naturale cu un rol deosebit în dezvoltarea economiei R. Fondul forestier ocupă 6 378 mii ha (26,8% din suprafaţa totală a ţării), situându-se sub raportul volumului de masă lemnoasă pe locul al patrulea în Europa. În pădurile R. cresc peste 70 de specii de arbori, cele mai răspândite fiind pădurile de fag (1 986 mii ha), de răşinoase (1 419 mii ha) şi de stejar (1 178 mii ha). Aproximativ 61% din suprafaţa fondului forestier se află în zona de munte, 29% în zona de deal şi 10% în zona de câmpie. În anii dezvoltării planificate a economiei naţionale s-au împădurit terenurile folosite neraţional în trecut, suprafeţele dezgolite, poienile etc; în perioada 1960—1965 s-a împădurit o suprafaţă de 436 589 ha. Volumul mediu de masă lemnoasă la hectar este de circa 200 m3, de 2—4 ori mai mare decât cel existent în majoritatea ţărilor din Europa, depăşind cu mult media mondială, care este de 110 m3 la hectar. Ca urmare, în ceea ce priveşte volumul de masă lemnoasă care revine pe un locuitor, România se situează printre primele ţări producătoare de lemn din lume.
TRANSPORTURILE
În R. s-a creat un sistem unic al căilor de transport şi comunicaţie. Distribuirea teritorială a căilor şi mijloacelor de comunicaţie a fost mult îmbunătăţită. Paralel cu construirea de noi şosele şi căi ferate, are loc perfecţionarea întreţinerii şi modernizării mijloacelor de comunicaţie existente. Căile ferate aveau în 1965 o lungime totală a reţelei de 10 979 km, densitatea la 1 000 km2 fiind de 46,2. Punctul central al reţelei de căi ferate este oraşul Bucureşti. Este în plină desfăşurare acţiunea de modernizare a transporturilor feroviare prin dotarea cu locomotive diesel şi electrice, prin electrificarea unor linii, mecanizarea şi automatizarea proceselor de exploatare etc. Ponderea tracţiunii cu locomotive diesel-electrice în volumul total al transporturilor era de 40% în 1965. Volumul mărfurilor transportate pe căile ferate între anii 1951 şi 1965 a sporit de 3,3 ori, iar numărul călătorilor transportaţi de 2,25 ori. În 1965 intensitatea transporturilor feroviare pe un km de linie în exploatare a fost de 2 822 mii tone-km la mărfuri şi 1 233 mii călători-km, faţă de 597,5 mii tone-km şi 530,1 mii călători-km în 1938. Productivitatea muncii în transporturile feroviare a sporit în perioada 1951-1965 de 2,1 ori. Drumurile şi şoselele au fost mult dezvoltate, ajungând în 1965 la o lungime totală de 75 939 km, din care 8 863 reprezintă drumuri şi şosele modernizate (faţă de numai 1 180 km în 1945). Transporturile auto au devansat în ultimii ani celelalte forme de transport. Volumul mărfurilor transportate cu mijloace auto a crescut între 1951— 1965 de peste 125 de ori, iar numărul călătorilor transportaţi cu mijloace auto de circa 15 ori, ponderea transporturilor auto ajungând în 1965 la 51,0% din volumul total al mărfurilor transportate, faţă de numai 2,7% în 1950. Transportul maritim şi fluvial este favorit de ieşirea la Marea Neagră s: de prezenţa Dunării în limitele ţării pe o lungime de 1 075 km. Portul maritim cel mai important este Constanţa, extins în ultimii ani, modernizat şi dotat cu mijloace tehnice perfecţionate de încărcare şi descărcare. Porturi fluvio-maritime: Galaţi, Brăila, Tulcea. Volumul mărfurilor transportate pe cale maritimă a sporit între 1951 şi 1965 de peste 7,5 ori, iar cel al călătorilor transportaţi pe aceeaşi cale de peste 1,8 ori. Principalele porturi fluviale sunt: Turnu-Severin, Turnu-Măgurele, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi. Cea mai mare parte a transportului fluvial se realizează pe Dunăre. În 1965 volumul mărfurilor transportate pe cale fluvială a sporit faţă de 1950 de aproape 2,6 ori, iar numărul călătorilor de 3,4 ori. Transporturile aeriene s-au dezvoltat prin creşterea parcului de avioane, mărirea numărului şi lungimii liniilor aeriene, construirea şi dotarea de aeroporturi cu aparatură modernă. Aeroportul central de la Bucureşti-Băneasa leagă liniile interne şi cele internaţionale ale R. Numeroase linii aeriene leagă Bucureştiul de principalele oraşe ale ţării. În 1965 numărul călătorilor transportaţi pe calea aerului a fost de 9,5 ori, iar volumul mărfurilor transportate de aproape 2 ori mai mare decât în 1950. Telecomunicaţii. Reţeaua unităţilor de poştă, telegraf şi telefon a sporit de la 1 579 în 1950 la 6 096 în 1965. Alături de aceasta, înzestrarea telecomunicaţiilor cu utilaje moderne a asigurat o creştere continuă a activităţii lor. În cincinal, transporturile şi telecomunicaţiile vor cunoaşte o mare dezvoltare. Investiţiile alocate în această perioadă reprezintă 32,2 miliarde de lei, respectiv de 1,89 ori mai mult decât în perioada 1961 — 1965. Se va continua dezvoltarea şi modernizarea bazei tehnice-materiale. În 1970 tracţiunea diesel şi electrică va ajunge aproximativ la 80% din întregul trafic feroviar. Se prevede dezvoltarea parcului auto de folosinţă generală şi modernizarea a 2 900 km de drumuri. Volumul total al transporturilor de mărfuri cu mijloace de deservire generală va creşte până în 1970 cu 65%. Reţeaua comerţului interior este organizată în întreprinderi de stat, care deţin 65,3%, şi întreprinderi cooperatiste, care deţin 34,7% din volumul desfacerii mărfurilor cu amănuntul. Volumul desfacerii de mărfuri prin comerţul socialist a crescut în 1965 de 4,8 ori faţă de 1950 şi de 1,9 ori faţă de 1959; în totalul vânzărilor cu amănuntul, mărfurile alimentare deţineau în 1965 o pondere de 36,8%, cele nealimentare 51,5%, iar alimentaţia publică 11,7%. Au crescut în mod deosebit vânzările la mărfurile nealimentare, şi în special la mobilă (40 de ori), la articole metalocbimice şi electrotehnice (6,4 ori). S-au obţinut realizări importante în dezvoltarea, diversificarea şi modernizarea reţelei comerciale, prin construirea de noi complexe comerciale şi renovarea a numeroase unităţi existente, prin introducerea unor utilaje perfecţionate, a unor forme avansate de desfacere a mărfurilor etc. Numai în perioada 1959—1965 au fost construite şi date în funcţiune aproape 5 400 de magazine şi unităţi de alimentaţie publică, precum şi noi depozite.

COMERŢUL EXTERIOR
Din 1948 comerţul exterior al R. constituie monopol de stat. Schimburile comerciale externe au cunoscut o dezvoltare ascendentă susţinută şi o diversificare continuă. În perioada 1951 — 1959 volumul comerţului exterior a crescut de 2,25 ori, iar în perioada 1961-1965 de 2,1 ori. Principala trăsătură a structurii exportului constă în creşterea ponderii produselor industrializate; mărfurile furnizate de industrie au ajuns să constituie în 1965 peste patru cincimi din export, cuprinzând produse cu un grad tot mai înalt de prelucrare industrială, cu că racteristici tehnice şi calitative ridicate. O pondere tot mai mare în cadrul exportului o au produsele industriei constructoare de maşini şi de prelucrare a metalelor, precum şi ale industriei chimice. R. exportă: maşini-unelte, vagoane, locomotive, motoare şi transformatoare electrice; conductori electrici; lingouri, ţevi şi profile de oţel, zinc, plumb; maşini şi instalaţii complete pentru industria petrolieră, chimică şi petrochimică, metalurgică, energetică, minieră, a materialelor de construcţie, a lemnului, alimentară; tractoare şi maşini agricole, autocamioane, nave şi ambarcaţii; variate produse petroliere; produse chimice, ca: sodă caustică, cauciuc sintetic, carbid, fenol, negru de fum, solvenţi şi coloranţi organici, detergenţi, lacuri şi vopsele, îngrăşăminte azotoase, insecticide, mase plastice, celuloză, medicamente; cherestea, diferite plăci şi placaje, mobilă; materiale de construcţie; textile, covoare, încălţăminte; cereale, sare, fructe şi legume, vinuri şi băuturi alcoolice, carne şi animale vii, diferite conserve, zahăr, ulei, dulciuri; cărţi, hârtie, produse de artizanat etc. În ce priveşte importul, acesta este orientat cu precădere spre asigurarea de materii prime, materiale şi echipament tehnic modern necesar economiei naţionale. R. importă: minereu de fier, cărbune, cocs, materiale refractare, fontă, feroaliaje, diferite oţeluri, metale neferoase; cabluri electrice, maşini-unelte, echipament şi instalaţii industriale complete, produse tehnice, mijloace de transport, cauciuc natural, îngrăşăminte fosfatice, coloranţi, acizi, catalizatori, reactivi, cianuri, medicamente etc. În cadrul comerţului exterior, un rol principal ocupă relaţiile de colaborare şi schimburile reciproce cu ţările socialiste. R. promovează de asemenea relaţii de colaborare economică cu toate ţările, indiferent de orânduirea lor socială, pe baza principiilor avantajului reciproc, neamestecului în treburile interne, respectării independenţei şi suveranităţii naţionale. În 1965 R. a întreţinut relaţii comerciale cu peste 100 de ţări (faţă de 29 în 1948). Ponderea principală în cadrul schimburilor economice şi comerciale externe ale R. revine ţărilor socialiste (65% în 1965). Din cadrul ţărilor socialiste, partenerii principali aiR.Sunt: U.R.S.S., R.S. Cehoslovacă, R.D. Germană, R.P. Polonă şi R.P. Ungară. O pondere însemnată revine schimburilor economice şi comerciale cu ţările capitaliste dezvoltate industrial, şi îndeosebi cu R.F. Germană, Italia, Anglia şi Franţa. R. acordă de asemenea o mare atenţie stabilirii şi dezvoltării legăturilor economice cu ţările aflate în curs de dezvoltare. În 1970 volumul total al comerţului exterior urmeazăsă fie cu 50 — 55% mai mare decât în 1965. În acelaşi an, din totalul exportului circa 90% vor reprezenta mărfurile industriale, iar din acestea aproape jumătate vor fi produse ale industriei constructoare de maşini şi chimiei.

SISTEMUL FINANCIAR BANCAR ŞI CIRCULAŢIA BĂNEASCĂ
Sistemul financiar al Republicii Socialiste România are ca verigi: bugetul de stat, finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat şi cooperatiste, asigurările sociale de stat, asigurările de stat de bunuri şi persoane şi creditul. Bugetul de stat, aprobat anual de către Marea Adunare Naţională, este veriga principală a sistemului financiar, asigurând resursele băneşti necesare îndeplinirii funcţiilor statului. Sistemul bugetului de stat cuprinde, pe lângă bugetul republican, şi bugetele organelor locale ale puterii de stat (sfaturile populare), ale căror venituri proprii reprezintă 5,9% din totalul veniturilor statului şi 34,1% din totalul cheltuielilor lor; diferenţa se acoperă prin dotaţie din bugetul republican. Finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice sunt folosite pentru organizarea raţională a producţiei şi în general pentru asigurarea reproducţiei lărgite. Asigurările sociale de stat se ocupă de formarea şi de folosirea fondului bănesc (administrat de sindicate) destinat satisfacerii neyoilor materiale ale salariaţilor în caz de pierdere a capacităţii de muncă sau de bătrâneţe. Asigurările de stat de bunuri şi persoane se înfăptuiesc de către Administraţia Asigurărilor de Stat (A.D.A.S.). Veriga principală a sistemului bancar este Banca Naţională a Republicii Socialiste România. Alte instituţii financiare-bancare importante: Banca de investiţii şi Casa de e, c o n o m i i şi consemnat iu n i (C.E.C.). Unitatea monetară a Republicii Socialiste România este leul: moneda divizionară este banul; un leu= 100 de bani. În 1965 se aflau în circulaţie: bancnote emise de Banca Naţională a Republicii Socialiste România în cupiuri de 1,3, 5, 10, 25 şi 100 de lei, monede de 5, 10, 15 şi 25 de bani, de 1 leu şi 3 lei. Conţinutul în aur al leului (stabilit la 1.11.1954) este de 0,148112 grame de aur fin. în raport cu aceasta, paritatea oficială cu un dolar S.U.A. este de 6,00 lei, cu o liră sterlină de 16,80 lei şi cu o rublă de 6,67 lei.
NIVELUL DE TRAI
Dezvoltarea complexă şi în ritm rapid a economiei naţionale a asigurat creşterea venitului naţional; în perioada 1951 — 1965 acesta a crescut de 4,1 ori. În medie circa 1/4 din venitul naţional a fost repartizată pentru fondul de acumulare şi 3/4 pentru fondul de consum. Sporirea salariilor nominale la toate categoriile de salariaţi, reducerea preţurilor de vânzare cu amănuntul la diferite mărfuri şi a unor cote ale impozitului pe salarii a dus la creşterea salariului real, în perioada 1951-1965, de aproape 2,3 ori. Au fost mărite toate categoriile de pensii, fondul anual al acestora crescând, în perioada 1950—1965, de peste 5 ori. Veniturile reale ale ţărănimii s-au mărit în perioada 1950-1965 de 2,4 ori. Pe baza sporirii veniturilor băneşti au avut loc creşterea şi diversificarea volumului mărfurilor desfăcute populaţiei, înregistrându-se importante schimbări în structura consumului. A crescut continuu consumul alimentar şi s-a îmbunătăţit structura acestuia. A crescut desfacerea produselor industriale nealimentare, manifestându-se tendinţa de sporire mai accentuată a cumpărărilor de produse de mai bună calitate şi de folosinţă îndelungată destinate îndeosebi dotării şi asigurării unui confort sporit al locuinţei (mobilă, frigidere, televizoare, aparate de radio etc). Cheltuielile făcute din bugetul statului pentru acţiuni social-culturale care sporesc veniturile populaţiei atât direct, sub formă de pensii, burse, ajutoare băneşti etc, cât şi indirect, sub formă de servicii social-culturale puse la dispoziţia populaţiei în mod gratuit sau cu preţuri reduse, au crescut, în medie, pe locuitor de la 211 lei în 1950 1a 1 146 de lei în 1965; în perioada 1951 —1965 cheltuielile statului pentru nevoile social-culturale au reprezentat peste 176 de miliarde lei, totalul sumelor alocate în acest scop în 1965 întrecând de 6,3 ori pe cele din 1950. Dezvoltarea construcţiilor de locuinţe şi creşterea gradului lor de confort au permis îmbunătăţirea substanţială a condiţiilor de locuit ale populaţiei. În perioada 1951 — 1965 au fost construite din fondurile statului şi ale organizaţiilor cooperatiste 372 016 de apartamente, la care se adaugă 1 128 499 de case construite din fondurile proprii ale populaţiei, îndeosebi în mediul rural. R. se situează pe unul din primele locuri din lume în privinţa ritmului mediu al construcţiilor de locuinţe terminate. Chiriile reprezintă numai 3% din salariu. O atenţie deosebită se acordă problemei sistematizării oraşelor, urmărindu-se delimitarea zonelor orăşeneşti industriale de zonele de locuit, precum şi zonelor preorăşeneşti a spaţiilor verzi pentru odihnă şi recreaţie etc. Sistematizarea accentuează trăsăturile fundamentale ale oraşului de tip socialist, manifestat prin lichidarea contrastelor dintre cartierele centrale şi cele de la periferie. Pe linia realizări sistematizării, a edificării unor mari complexe urbanistice, construirea de ansambluri arhitecturale, de încadrare a unor magistrale şi pieţe se îmbină cu construirea de microraioane orăşeneşti. Peste 90% din locuinţele construite din fondurile statului şi ale organizaţiilor cooperatiste fac parte din ansamblurile urbanistice dotate cu unităţi comerciale, social-culturale, sanitare şi de învăţământ. Se acordă o atenţie crescândă şi problemei sistematizării satelor, îmbunătăţirea continuă a situaţiei materiale a fost însoţită şi de creşterea nivelului cultural al populaţiei. Analfabetismul a fost lichidat încă în perioada 1950-1955 (în anul 1944 existau peste 4 000000 de analfabeţi şi semianalfabeţi), învăţământul de toate gradele este gratuit şi cunoaşte o amplă dezvoltare. A fost generalizat învăţământul de 8 ani. Manualele şcolare se acordă gratuit tuturor elevilor. În perioada 1951-1965, din fondurile statului s-au cheltuit pentru nevoile învăţământului peste 52 de miliarde lei. S-a dezvoltat baza materială a învăţământului prin construcţia an de an a unui mare număr de şcoli (numai în perioada 1960—1965 au fost date în folosinţă 26 000 săli de clasă), ca şi prin construcţia unor noi localuri şi laboratoare, înzestrate cu utilaje şi aparatură modernă
Destinate învăţământului superior; de asemenea au fost construite noi cămine şi cantine pentru elevi şi studenţi. Numărul elevilor din învăţământul de cultură generală (clasele I-XI) a crescut de la 1 604 481 în anul şcolar 1938/1939 la 3 347 076 în anul şcolar 1965/1966, al celor din învăţământul profesional de la 61 372 în anul şcolar 1948/1949 la 182 391 în anul şcolar 1965/1966, iar al studenţilor de la 48 676 în anul universitar 1948/1949 la 130 614 în anul 1965/1966. În 1965, la 10 000 de locuitori reveneau 1 759 de elevi în învăţământul de cultură generală, 36 de elevi în învăţământul tehnic şi tehnic de maiştri, 96 de elevi în învăţământul profesional şi 68 de studenţi. La fiecare 5 locuitori ai ţării, unul studiază în învăţământul de stat. în prezent 60% din numărul total al studenţilor şi circa 67% din numărul elevilor din învăţământul tehnic beneficiază de burse. Învăţământul agrozootehnic de masă organizat în mediul rural cuprindea, în 1965/1966, circa 500 000 de pers, oane, organizate în circa 20 000 de cercuri agrozootehnice. S-a dezvoltat o vastă reţea de instituţii culturale: teatre, cinematografe, instituţii muzicale, biblioteci, case raionale de cultură, cămine culturale, cluburi etc. Între anii 1951 şi 1965 numărul spectatorilor şi al auditorilor la teatre şi instituţii muzicale a crescut de 2,4 ori, iar cel al spectatorilor la cinematografe de 3,9 ori. Numărul abonaţilor radio a ajuns în 1965 la 2 790 mii, iar cel al abonaţilor la televiziune la 501 mii. Statul acordă o atenţie deosebită protecţiei muncii şi ocrotirii sănătăţii poporului. Ziua de muncă a fost reglementată la 8 ore, iar pentru cei ce lucrează în condiţii speciale, pentru femeile care alăptează şi pentru adolescenţi la 7—6 ore sau chiar mai puţin, cu salariul integral. Salariaţii beneficiază de concedii de odihnă plătite de la 12 la 24 de zile lucrătoare anual. Au fost îmbunătăţite radical condiţiile de muncă prin construirea de întreprinderi moderne, cu hale spaţioase. Prin dotarea întreprinderilor cu maşini perfecţionate, care uşurează considerabil efortul fizic al lucrătorilor, prin introducerea a numeroase dispozitive şi instalaţii de protecţie a muncii, îmbunătăţirea ventilaţiei şi a iluminatului, asigurarea electrosecurităţii, acordarea de echipament şi alimentaţie de protecţie etc. S-a dezvoltat reţeaua de asistenţă medicală în fabrici şi uzine, pe şantiere şi în celelalte unităţi de producţie. În R. asistenţa medicală este gratuită pentru toţi copiii până la 14 ani, pentru salariaţi, pensionari şi familiile lor, pentru elevi şi studenţi, pentru ţăranii cooperatori etc. Salariaţii beneficiază de concedii de boală plătite, iar femeile gravide şi mamele de concediu plătit pentru maternitate (52 de zile înainte şi 60 de zile după naştere). S-a dezvoltat reţeaua sanitară, îmbunătăţindu-se şi repartizarea teritorială a ei şi a personalului medico-sanitar. În 1965 numărul paturilor de asistenţă medicală era de 144 054, faţă de 33 763 în 1938. Un medic revine la 682 de locuitori, faţă de 1 895 de locuitori la cât revenea în 1938, R. situându-se din aceste puncte de vedere printre primele 10 ţări din lume; numărul cadrelor sanitare medii a ajuns la 77 819 în 1965. Se înfăptuiesc sistematic măsuri cu caracter profilactic şi preventiv prin dezvoltarea activităţii antiepidemice, prevenirea bolilor profesionale şi accidentelor de muncă. Un număr din ce în ce mai mare de persoane beneficiază de cură balneară şi de trimiteri la odihnă. În 1965 au fost trimişi la odihnă şi tratament în staţiuni balneoclimatice, tabere şi colonii de copii peste 720 335 de persoane. Creşterea venitului naţional în perioada 1966—1970 cu peste 47% va asigura sporirea sistematică a venitului întregii populaţii a ţării. Până în 1970 salariul real va creşte cu circa 25% faţă de 1965, veniturile reale ale ţărănimii calculate pe o persoană cu 20—25%. Din 1966 s-a trecut la organizarea unui sistem unic de pensionare a membrilor cooperativelor agricole. Începând dinianuarie 1967 se vor majora pensiile de stat de toate categoriile, în medie cu 26%, introducându-se, totodată, un nou sistem de pensionare; în acest scop, statul va aloca anual fonduri suplimentare în valoare de 1 miliard 365 de milioane de lei. Se instituie, de asemenea, un sistem de pensii suplimentare acordate din fondurile constituite prin contribuţia personală a salariaţilor. În anul 1970, nivelul mediu al pensiei de hătrîneţe va fi cu 35% mai mare decât în 1965. Cheltuielile statului pentru acţiuni social-culturale vor ajunge în 1970 la 31 de miliarde lei, ceea ce va însemna aproximativ 5 000 de lei socotit pe o familie. Se va lărgi baza materială a învăţământului de toate gradele, se vor construi noi edificii de cultură, artă, spitale şi policlinici, 300 000 de apartamente din fondurile statului, la care se vor adăuga cele construite din fondurile populaţiei de la oraşe cu ajutorul statului, ca şi casele construite la sate din fondurile proprii ale ţărănimii.
ŞTIINŢA
În antichitate şi în evul mediu s-a închegat şi s-a dezvoltat un sistem de cunoştinţe în diferite domenii, ca matematica, astronomia, tehnica mineritului, a morăritului, medicina. În evul mediu, în Transilvania, s-a afirmat umanismul, iar spre sfârşitul evului mediu, în toate cele trei ţări române, iluminismul. În sec. XVII— XVIII, s-au dezvoltat preocupările filologice şi istorice, legate de începuturile formării trăsăturilor constitutive ale naţiunii române; această epocă a produs spirite enciclopedice, ca Nicolaie Milescu, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Can-temir. Activitatea Şcolii ardelene înscrie la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al X IX-lea pagini importante în istorie, filologie şi filozofie (S. Micu-Clain, Gh. Şincai, P. Maior, P. Iorgovici, I. Budai-Deleanu). La sfârşitul sec. al XVIII-lea, chirurgul oftalmolog I. Piuariu-Molnar s-a bucurat de un renume european. Gheorghe Asachi (1813) şi Gheorghe Lazăr (1818) au pus bazeje unui învăţământ naţional şi au pregătit ingineri hotărnici. După abolirea regimului fanariot (1821), în Principatele dunărene începe o perioadă de intens pionierat cultural, de asimilare a culturii europene, în special a celei franceze. Epoca pregătirii revoluţiei burghezo-democratice din 1848 şi a înfiinţării statului naţional este dominată de gândirea democrat-revoluţionară a lui N. Bălcescu. Figuri reprezentative din perioada prepaşoptistă şi paşoptistă sunt, în ştiinţele sociale, E. Poteca, I. Heliade-Rădulescu, C Mo-roiu, D. Bojincă, A. Donici, Chr. Flechtenmacher, socialistul utopist T. Diarriant, A. T. Laurian, M. Kogălniceanu, S. Bărnuţiu, G. Bariţiu, St. L. Roth, iar în ştiinţele naturii P. Vasicj, I. Cihac, M. Zotta, Th. Stamati, I. Ionescu de la Brad, I. Baraş ş.a. În prima jumătate a sec. al XlX-lea matern aticianul maghiar din Transilvania, J. Bolyai, pune, independent de Lobacevski şi de Gauss, bazele geometriei hiperbolice, neeuclidiene. Jau fiinţă o seamă de instituţii şcolare şi culturale importante: şcoala de la Sf. Sava din Bucureşti (1818), Societatea de medici şi naturalişti din Iaşi (1833), Academia Mihăileană din Iaşi (1835), Şcoala de medicină din Bucureşti (1856), Universitatea din Iaşi (1860) şi cea din Bucureşti (1864), Societatea de ştiinţe naturale (1865), Societatea literară română (’1866, devenită în 1879 Academia Română), Universitatea maghiară din Cluj (1872), Şcoala naţională de poduri şi şosele din Bucureşti (1881, transformată în 1920 în Şcoala politehnică din Bucureşti). În a doua jumătate a secolului al X IX-lea se extind în ţară relaţiile capitaliste, începe să se dezvolte industria. Creşte treptat ponderea ştiinţelor naturii şi a celor aplicate, a cercetărilor privind sursele naturale ale teritoriului nostru. În perioadă anterioară cuceririi independenţei de stat (1877) se afirmă fizicianul şi matematicianul E. Bacaloglu, chimistul Alexe Marin, medicii N. Kretzulescu şiC. Davila, fondatorul învăţământului superior medical. Geologii Gr. Ştefănescu şi Gr. Cobălcescu (autorul primului tratat românesc de geologie) sunt primii darvinişti militanţi în
Ţara noastră. În ştiinţele sociale îşi desfăşoară activitatea filologul T. Cipariu, marele
Lingvist şi istoric B.P. Haşdeu, istoricii E. Hurmuzaki şi Al. Papiu-Ilarian, arheologul Al.
Odobescu, economiştii I. Ghica, D.Pop-Marţian, P.S. Aurelian, filozoful şi esteticianul
T. Maiorescu şi marele filozof materialist V. Conta. Printre jurişti s-au remarcat
C. Brăiloiu, C. Bozianu, G.Costaforu şi V. Boerescu în adoua jumătate a secai XlX-lea,
Burghezia, aflată în plină ascensiune, este interesată în dezvoltarea economiei naţio-
Nale, în folosirea ştiinţei şi tehnicii în producţie. Dezvoltarea economiei, a învăţămîn-
Tului şi culturii a întărit procesul de formare a intelectualităţii, care, cu toate contra-
Dicţiile sale, a jucat un rol de seamă în viaţa social-politică a ţării. În ultimul sfert al
Sec. al XlX-lea încep cercetările ştiinţifice originale în universităţi şi se formează şcolile
Noastre naţionale în difeTite domenii ale ştiinţei. Concomitent începe pătrunderea
Marxismului în cultura noastră. O serie de reprezentanţi ai mişcării socialiste, ca
Ioan Nădejde, dr. Şt. Stânca, Raicu Ionescu-Rion ş.a., abordează probleme ale revoluţiei
Social-politice a României în lumina socialismului ştiinţific. C. Dobrogeanu-Gherea,
Unul dintre cei mai proeminenţi gânditori socialişti din acea vreme, desfăşoară b vastă
Activitate teoretică, de mare însemnătate pentru dezvoltareaştiinţelor sociale în România.
Ştiinţa românească începe să aducă o contribuţie de seamă la patrimoniul ştiinţei univer-
Sale, iar unele dintre descoperirile noastre dobândesc o largă notorietate internaţională. N.
Teclu studiază arderea şi realizează becul care îi poartă numele, precum şi alte invenţii, C. Miculescu efectuează o determinare precisă a echivalentului mecanic al caloriei (1891), iar D. Hurmuzescu descoperă efectul ionizant al radiaţiei X (1896). Inginerul român Anghel Să-ligny construieşte podul de la Cernavodă (1890-1895), pe atunci cel mai lung din Europa (3 850 m), şi primele silozuri de beton armat. Traian Vuia efectuează, în 1906, prima ridicare de la sol a unui avion cu mijloacele proprii de bord ale aparatului, H. Coandă concepe şi pilotează, în 1910, primul avion cu reacţie din lume, iar Aurel Vlaicu obţine succese însemnate în tehnica aviatică. G. Constantinescu realizează primele construcţii de beton armat din ţară şi, începând din 1912, creează o nouă ramură ştiinţifică, sonicitatea. Lazăr Edeleanu elaborează, în 1908, procedeul rafinării petrolului cu bioxid de sulf lichid, introdus ulterior în toată lumea. Elie Radu introduce la noi betonul armat în construcţia de poduri. Se pun bazele şcolii matematice romaneşti. Contribuţii de seamă aduc Spiru Haret, C. Gogu, N. Coculescu, întemeietorul Observatorului astronomic din Bucureşti (mecanică cerească), A. Davidoglu (ecuaţii cu derivate parţiale), D. Emmanuel (teoria funcţiilor de. O variabilă complexă) ş.a. în 1895 a luat fiinţă, Gazeta matematică”. În domeniul chimiei se remarcă P. Poni şi CI. Istrati, fondatori ai şcolii româneşti de chimie, cercetători ai bogăţiilor naturale ale ţării (petrolul, sarea etc). În geologie se afirmă Sabba Ştefănescu, în hidrogeologie M. Drăghiceanu, în botanică D. Brîndză, fondatorul Institutului botanic şi al grădinii botanice din Bucureşti, iar în mineralogie, V. Buţureanu. Medicina românească este ilustrată de câteva somităţi cu renume mondial: dr. Victor Babeş, promotor al serotera-piei şi, împreună cu V. Cornii, autor al primului tratat de bacteriologie din lume (1885), dr. Ion Cantacuzino, fondatorul şcolii române de microbiologic şi medicină experimentală, şi dr. Gh. Marinescu, fondatorul şcolii noastre de neurologie. Medicina românească a mai fost ilustrată de dr. Constantin I. Parhon, unul dintre creatorii endocrinologiei şi autor, împreună cu M. Goldstein, al primului tratat de endocrinologie din lume (1909), de chirurgul Thoma Ionescu, de dr. C. Levaditi, unul dintre fondatorii inframicrobiologiei, de fiziologul I. Athanasiu ş.a. în biologie au desfăşurat o activitate de cercetare. Şi popularizare meritorie dr. N. Leon (parazitologie). Gr. Antipa (hidrobiologie), Şt. C. Michăilescu, P. Bujor, D. Voinov (citologie), Em. Teodorescu, I. Borcea ş.a. E. Racoviţa a creat în 1907 biospeologia. Majoritatea naturaliştilor români s-au situat pe poziţiile materialismului ştiinţific-naturalist, au fost adepţii evoluţionismuluişi darvinismului. S. Mehedinţi şi Gh. Vâlsan au întemeiat geografia ştiinţifică românească, în geografia economică se afirmă Şt. Popescu şi G. Arghi-rescu. Ludovic Mrazec, fondatorul Institutului geologic (1906), Gh. Munteanu-Murgoci, I. Simionescu, I. Popescu-Voiteşti şi Sava Athanasiu şi-au câştigat merite deosebi te în domeniul geologiei. Mulţi dintre aceşti savanţi îşi vor continua activitatea strălucită până în pragul perioadei interbelice. O amploare deosebită cunoaşte şcoala noastră de filologie, reprezentată de savanţi că B.P. Haşdeu, M. Gaster, Al. Lambrior, H. Tiktin, Al. Philippide, L. Şăineanu, I. Bianu, O. Densusianu, I.- A. Candrea, Sextil Puşcariu, Th. Capidan, Pericle Papahagi ş.a., precum şi şcoala noastră de istorie, reprezentată de D. Onciul, Gr. Tocilescu, I. Bogdan şi îndeosebi de A. D. Xenopol, istoric şi filozof al istoriei de renume mondial. Se consacră R. Rosetti şi C. Giurescu, iar N. Iorga şi V. Pârvan dobândesc o mare notorietate internaţională, în filozofie şi sociologie se remarcă C. Dimitrescu-Iaşi, gânditor materialist. Activează filozofii C. Rădulescu-Motru (fondatorul învăţământului ştiinţific al psihologiei şi, împreună cu N. Vaschide, iniţiatorul psihologiei experimentale în ţara noastră), D.
Drăghicescu şi P.P. Negulescu. În ştiinţa dreptului se consacră C. Dissescu, Toma Ste-lian, Şt. Longinescu, Matei Cantacuzino, D. Alexandrescu, I. Tanoviceanu, N. Titulescu ş.a. în perioada dintre cele două războaie mondiale, în ciuda îngustimii bazei materiale şi a condiţiilor social-politice defavorabile, ştiinţa românească a obţinut în toate domeniile rezultate superioare prin strădania multor savanţi din generaţia mai veche, care şi-au dat acum operele fundamentale, şi prin contribuţia a numeroşi savanţi mai tineri, care se consacră în această perioadă. Şcolile ştiinţifice tradiţionale se întăresc. Tău fiinţă noi instituţii ştiinţifice universitare şi ale Academiei, laboratoare, staţiuni experimentale, societăţi ştiinţifice, publicaţii de specialitate etc. În matematici îşi încununează activitatea Gh. Ţiţeică (geometrie diferenţială), D. Pompeiu (ecuaţii cu derivate parţiale, mecanică), Tr. Lalescu (ecuaţii integrale). Se consacră S. Stoilov (funcţii de. O variabilă complexă), A. Myller (geometrie centro-afină), V. Vâlcovici (mecanică), Th. Angheluţă (ecuaţii integrale), O. Onicescu (teoria probabilităţilor), G. Sudan (teoria numerelor), 0. Mayer (spaţii proiective). În domeniul astronomiei şi seismologiei au contribuţii de seamă C. Popovici, Gh. Demetrescu, C. Pârvulescu. În fizică au obţinut realizări importante Şt. Proco-piu, Eugen Bădărău, Horia Hulubei, Theodor V. Ionescu ş.a. în chimie s-au ilustrat G.G. Longinescu, Gh. Spacu, creatorul chimiei combinaţiilor complexe, Petre Bogdan (chimia fizică), N. Costăchescu (chimia anorganică şi analitică), A. Ostrogovici, A. Obregia, CV. Gheorghiu, Şt. Minovici şi Dan Rădulşscu (chimia organică), în biologie se consacră noi savanţi de prestigiu, ca Traian Săvulescu, Gh. Ionescu-Şişeşti, întemeietorul Institutului de cercetări agronomice, Al. Borza ş.a. Se elaborează monografii cu caracter general asupra faunei şi florei României, precum şi monografii speciale. În geologie se afirmă Gh. Macovei, I. Atanasiu ş.a. Şcoala geografică îşi lărgeşte activitatea sub conducerea Iui S. Mehedinţi, care publică opera să fundamentală „Terra” (2 voi., 1931). Se afirmă A. Dimitrescu-Aldem, C Brătescu, M. David, M. Popescu-Spineni ş.a. Cercetări valoroase de tipologie a satelor efectuează G.Vâlsan, V. Mihăilescu şi R. Vuia. Se dezvoltă şi se înmulţesc şcolile de medicină românească. Se consacră, obţinând realizări însemnate, noi personalităţi, ca M. Ciucă şi C Ionescu-Mihăieşti (bacteriologic şi parazitologie), Francisc I. Rainer (anatomie şi antropologie), N. Hortolomei (chirurgie), Dimitrie Bagdasar (neurochirurgie), Daniel lopolu (fiziologie), N. Gh. Lupu (medicină internă) ş.a. în tehnică, N. Vasilescu-Karpen, C I. Budeanu, I.S. Gheorghiu, PI. Andronescu şi CA. Parteni pun bazele cercetării în domeniul electrotehnicii. D. Ghermani aduce contribuţii în hidrodinamică şi stabileşte o metodă de determinare sistematică a relaţiilor de similitudine. E. Carafoli face cercetări importante în domeniul aerodinamicii şi al mecanicii fluidelor. Multe metode şi procedee, fenomene şi efecte, formule şi reacţii, formaţii biologice, aparate, mărimi şi noţiuni capătă numele savanţilor români care le-au creat (babesiile şi corpusculii Babeş-Negri, fenomenul Cantacuzino, efectul Coandă, convertorul de cuplu Constantinescu, reacţia Spacu, electroscopul. Hurmuzescu, procedeul Edeleanu, profilele Carafoli etc). În domeniul istoriei, N. Iorga îşi continuă impunătoarele lucrări de sinteză, printre care „Istoria românilor” (10 voi., 1936— 1939). V. Pârvan termină monumentala să operă „Getica (1926). Se afirmă o nouă generaţie de istorici şi arheologi, în frunte cu A. Oţetea, C Daicoviciu, P.P. Panaitescu, I. Lupaş şi CC Giurescu. Istoriografia marxistă se dezvoltă în deceniul al patrulea prin scrierile lui P. Constantinescu-Iaşi, M. Dăscălescu şi M. Roller. O dezvoltare însemnată cunoaşte sociologia românească, reprezentată de D. Guşti, fondatorul şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti, precum şi de alte personalităţi de prestigiu, ca Petre Andrei, Eugen Lovinescu, Henric Sanielevici, Şt. Zeletin, N. Petrescu, M. Ralea, H. H. Stahl, exponenţi ai unor variate tendinţe burgheze şi democrat-burgheze. O intensă activitate pe linia combaterii sociologiei fasciste şi a altor curente reacţionare din sociologia burgheză au desfăşurat, de pe poziţii marxiste, Ilie Cristea, Gaâl Gâbor, Ath. Joja, C I. Gulian, Şt. Voicu, T. Bugnariu ş.a. Un mare avânt cunosc cercetările din domeniul filologiei, lingvisticii şi lexicografici. Ovid Densusianu termină opera fundamentală „Istoria limbii române” (2 voi., 1901 -1938), iar Al. Philippide „Originea românilor” (2 voi., 1925-1928). S. Puşcariu iniţiază primul mare atlas lingvistic al limbii române şi desfăşoară o susţinută activitate ca istoric al limbii române şi lexicograf, o dată cu H. Tiktin şi I.- A. Candrea. Se consacră prin lucrările lor Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Tache Papahagi ş.a. în domeniul ştiinţelor economice se remarcă, devenind cunoscuţi peste hotare, o serie de specialişti re-prezentînd diferite orientări burgheze, ca Virgil Madgearu, I. N. Angelescu, Şt. Zeletin, Victor Slăvescu, Gr. Mlade-natz, Mitiţă Constantinescu, în domeniul ştiinţelor juridice s-au evidenţiat Andrei Rădu-lescii, C Rarincescu, Anibal Teodorescu, Paul Negulescu, Vespasian V. Pella, E. Hero-vanu, P. Vasilescu, Traian Ionaşcu ş.a., iar în filozofia dreptului Mircea Djuvara şi Euge-niu Speranţia. În domeniul psihologiei se consacră M. Ralea, F. Ştefănescu-Goangă (care a înfiinţat şi a condus şcoala de psihologie experimentală de la Cluj), precum şi Al. Roşea, Gh. Zapan ş.a. în filozofie se consacră din generaţia tânăra: Mircea Florian, Dan Bădărău, D. D. Roşea, N. Bagdasar ş.a., exponenţi ai unei gândiri predominant raţionaliste. I. Petrovici şi Lucian Blaga, situaţi pe poziţii fideiste, au abordat probleme de axiologie, filozofia culturii şi teoria cunoaşterii. Transformările revoluţionare de ordin politic, social şi economic de după 23 August 1944 au avut repercusiuni profunde şi asupra ştiinţei româneşti, determinând ridicarea acesteia pe un plan superior. Se dezvoltă vechile institute şi se creează noi institute, staţiuni şi laboratoare de cercetare. Baza materială a activităţii ştiinţifice a fost lărgită considerabil. Activitatea ştiinţifică, adeseori spontană şi sporadică dm trecut, a fost înlocuită printr-una planificată şi subordonată revoluţiei socialiste; se făureşte legătura strânsă multilaterală a ştiinţelor naturii şi a celor tehnice cu practica de producţie, cu nevoile dezvoltării economiei naţionale. Se accelerează ritmul de dezvoltare a ştiinţelor; apar ramuri de ştiinţă noi. În numeroase ramuri ale ştiinţei, savanţii români obţin rezultate de renume mondial. Ştiinţele umanistice aduc o contribuţie cres-cîndă la valorificarea tradiţiilor noastre progresiste şi la transformarea socialistă a conştiinţei oamenilor. În deceniul din urmă, ştiinţa a fost pusă nemijlocit în slujba revoluţiei tehnice-industriale care are loc în ţara noastră. Majoritatea oamenilor de ştiinţă formaţi în perioadă anterioară au adus o contribuţie activă la construirea socialismului. Între cadrele noastre ştiinţifice mai vechi şi cele noi s-au creat raporturi de colaborare armonioasă şi continuitate de preocupări, în 1948 Academia Română a fost reorganizată, devenind organ de conducere şi de coordonare a unei bogate reţele de institute de cercetare, strâns legate de nevoile economiei ţării şi de cele social-culturale. Au dobândit o pondere mai mare cercetările din domeniul tehnic şi aplicat. În ansamblul reţelei de cercetare ştiinţifică din ţară lucrează în prezent aproape 23 000 de cercetători. Într-o măsură şi mai mare decât în trecut devin cunoscute şi apreciate peste hotare realizările multor şcoli ştiinţifice româneşti, în frunte cu cele de matematică, fizică, chimie, biologie, tehnică, medicină şi istorie. În domeniul matematicii îşi continuă activitatea cea mai mare parte a savanţilor consacraţi anterior, în frunte cu S. Stoilov. Din generaţia născută după 1900 obţin rezultate însemnate Dan Barbilian (teoria idealelor), Gh. Mihoc (statistica matematică), Gr. C. Moisil (ecuaţii cu derivate parţiale, teoria algebrică a mecanismelor automate), M. Nicolescu (funcţii poliarmonice şi policalorice), T. Popoviciu (funcţii convexe), N. Teodo-rescu (ecuaţii cu derivate parţiale), Gh. Vrănceanu (spaţii neolonome), care se afirmaseră prin lucrări valoroase încă în perioada interbelică. Se mai consacră N. Ciorănescu, AI. Froda, Gh. Galbură, Al. Ghika, M. Haimovici, Caius Iacob, D. V. lonescu, Gh. Marines-cu, T. Mihăilescu, Al. Pantazi, iar în astronomie Călin Popovici, C. Drâmba ş.a. Se desfăşoară o intensă activitate de cercetare în institutele de matematică şi de calcul ale Academiei, în universităţi etc. Fizică a cunoscut în ultimele două decenii o mare dezvoltare. S-a creat Institutul de fizică din Bucureşti şi un mare Institut de fizică atomică. Şcoala de fizică teoretică, condusă de Ş. Ţiţeică, a dat lucrări de seamă în domeniul fizicii particulelor elementare şi al fizicii nucleare. Colectivul de fizică atomică, condus de H. Hulubei, a făcut cercetări valoroase în domeniul izotopilor radioactivi şi al aplicaţiilor lor în prospecţiuni geologice, medicină etc. Au fost lărgite cercetările de fizica solidului, punându-se accent pe studiul semiconductoarelor şi realizându-se dispozitive originale, introduse în producţie şi folosite pentru automatizări. În fizică descărcărilor în gaze s-au efectuat lucrări importante referitoare la plasmă (E. Bădărău) şi la lonosferă (Th. V. lonescu); a fost realizat, la noi, laserul (I. Agîrbiceanu). Şcoala românească de chimie a înregistrat progrese continue. La Bucureşti a luat fiinţă o şcoală de chimie fizică, condusă de Ilie Murgulescu, cu realizări în domeniul structurii moleculare, al cineticii chimice, al termodinamicii chimice şi al lichidelor ionice. CD. Neniţescu şi colaboratorii săi dezvoltă şcoala de chimie organică, rezolvând numeroase probleme ale industriei noastre chimice şi abordând probleme teoretice de mare însemnătate. E. Angelescu şi colectivul său studiază relaţiile dintre structura şi proprietăţile compuşilor organici; de numele său este legată şi activitatea şcolii de chimie coloidală. C Drăgulescu şi P. Spacu efectuează cercetări în domeniul combinaţiilor coordinative, E. Bratu şi T. lonescu, în domeniul chimiei industriale, iar M. lonescu în cel al chimiei agricole. La Iaşi, R. Cernătescu a efectuat cercetări în domeniul chimiei anorganice; se dezvoltă o şcoală nouă de chimie macromoleculară, condusă de Cr. Simionescu. La Cluj se dezvoltă şcoala de chimie anorganică, condusă de Raluca Ripan, şi cea de chimie organică, întemeiată de I. Tănăsescu. Chimiştii români au adus contribuţii importante la dezvoltarea industriei petrochimice şi a maselor plastice, precum şi la chimizarea agriculturii. Reorganizarea învăţământului geologic superior în 1949 a permis formarea unui mare număr de geologi. În 1950 Institutul geologic a fost reorganizat în Comitetul geologic, care a devenit principalul organ de coordonare şi îndrumare a întregii activităţi de cercetare sistematică a subsolului ţării. Prin cercetările lor valoroase s-au făcut cunoscuţi în ţară şi peste hotare: Gh. Macovei, Al. Codarcea, Sabba S. Ştefănescu, G. Murgeanu, M. Savul, Miltiade Filipescu, V. Ianovici, D. Giuşcă ş.a. S-au descoperit rezerve importante de petrol, gaze, cărbuni, minereuri, roci utile etc. Geografii români şi-au lărgit şi adâncit mult câmpul de cercetare teoretică, dezvoltând totodată ramurile legate de nevoile industrializării ţării şi dezvoltării agriculturii socialiste. S-au remarcat V. Mihăilescu, Tiberiu Morariu şi V. Tufescu. S-a elaborat „Monografia geografică a R.P.R.” (2 voi., 1960). În domeniul ştiinţelor agricole şi silvice, cercetarea ştiinţifică a cunoscut de asemenea un mare avânt. Printre obiectivele ei figurează perfecţionarea agrotehnicii plantelor cultivate, combaterea dăunătorilor agriculturii şi silviculturii, ridicarea fertilităţii solurilor, crearea de noi hibrizi şi soiuri de plante (N. Giosan, T. Mureşan), ameliorarea raselor de animale, exploatarea ştiinţifică, raţională a pădurilor şi apelor ţării. A fost creat Institutul central de cercetări agricole, dotat cu o puternică bază materială, care coordonează activitatea de cercetare a unei bogate reţele de institute şi staţiuni cu profil agronomic şi zootehnic-veterinar. Au apărut patru volume din „Pomologia R.P.R.” şi cinci volume din „Ampelografia R.P.R.”. Gh. Ionescu-Şişeşti publică „Agrotehnica” (2 voi., 1958). În domeniul ştiinţelor biologice se dezvoltă şcolile tradiţionale de botanică, zoologie, hidrobiolo-gie etc. Se iniţiază şi iau amploare cercetări fundamentale în citofiziologie, biochimie, genetică ş.a. În 1949 s-a iniţiat elaborarea unor ample monografii: „Flora R.P.R.”, proiectată în 12 volume, din care au apărut până în prezent 10, şi „Fauna R.P.R.”, din care au apărut 44 de fascicule. Traian Săvulescu a publicat lucrări valoroase de fitopatologie. Au desfăşurat o activitate meritorie: I. Prodan, Emil Pop, E.I. Nyârâdy, Eugen Pora, E. Macovschi ş.a. În institutele de cercetări medicale (Institutul de fiziologie, Institutul de oncologie, Institutul de inframicrobiologie, Institutul de igienă şi protecţie a muncii, Institutul de endocrinologie, Institutul de geriatrie etc.) se efectuează cercetări privind mecanismele de reglare a homeostaziei organismului în diverse condiţii de viaţă şi muncă, corelaţiile neuroendocrine, bolile cardiovasculare, cancerul, bolile virotice, boala reumatismală etc. Îşi încununează activitatea CI. Parhon, D. Danie-lopolu, N. Hortolomei, I. Enescu, I. Haţieganu, N. Gh. Lupu, Şt. Gh. Nicolau, Şt. S. Nicolau. Merite ştiinţifice şi organizatorice deosebite dobândesc Şt. M. Milcu, A. Moga, I. Enescu, Th. Burghele, V. Mârza, Gr. Benetato, A. Kreindler, O. Sager ş.a. în domeniul ştiinţelor tehnice, în cadrul institutelor Academiei, institutelor din învăţământul superior şi al institutelor de cercetări departamentale au fost cercetate probleme privind: structura şi termodinamica reacţiilor zgurilor metalice (Tr. Negrescu, M. Bolgiu); cinetica procesului de cianurare şi valorificare a piritelor aurifere sărace (Gh. Vanei); metalurgia sudării şi sudarea în capete (colectivul condus de C. Micloşi); tehnologia fabricării materialelor semiconductoare (Su-zana Gâdea şi M. Protopo-pescu); aerodinamica vitezelor mari şi a hipersustentaţiei, stabilitatea avioanelor etc. (E. Carafoli, N.N. Patraulea ş.a.); teoria generală a mişcării fluidelor grele cu suprafaţa liberă (D. Dumitrescu); calculul şi construcţia maşinilor hidraulice (colectivul condus de A. Bărglâzan); vibraţiile, stabilitatea, oboseala şi calculul organelor de maşini (Şt. Nădăşan, Gh. Buzdugan, Gh. Manea ş.a.); seismologia inginerească şi calculul fundaţiilor (A. Beleş); metodele cromoplastice pentru studiul structurilor complexe (Şt. Bălan); teoria lubrificaţiei hidrodinamice (N. Tipei); scurgerea prin medii poroase neomogene (T. Oroveanu); termodinamică, funcţionarea, târârea, echilibrajul şi rezistenţa la oboseală a motoarelor termice (M. Bănărescu, C Aramă, E. Gaiginschi ş.a.); teoria legilor interne ale electromagnetismului (colectivul condus de R. Răduleţ); teoria generală, construcţia şi funcţionarea maşinilor electrice (I.S. Gheorghiu, AI. Nicolau ş.a.); aplicarea calculului matriceal şi a analizei topologice (M. Bercovici, I. Antoniu ş.a.); sensibilitatea şi principiile măsurătorilor electrice (AI. Popescu, V. Petrescu ş.a.); calculul la supratensiuni (A. Avramescu, G. Drăgan, P. Dimo ş.a.); protecţia prin relee (colectivul condus de C. Penescu); optică electronică (T. Tănăsescu); teoria statistică a telecomunicaţiilor (colectivul condus de S. Condrea); modulaţia de frecvenţă (Gh. Cartianu); entropia limbii române (E. Nicolau) etc. S-au făcut cercetări îndreptate spre îmbunătăţirea indicilor tehnici-econo-mici ai agregatelor siderurgice şi instalaţiilor metalurgice, reducerea consumului de combustibili deficitari şi de metal, însuşirea de noi produse şi tehnologii. Ştiinţele umanistice şi sociale au cunoscut de asemenea o mare înflorire. În domeniul istoriei şi arheologiei au dat lucrări importante: A. Oţetea, C Daicoviciu, P. Constantinescu-Iaşi, E. Condurachi, D. Prodan, M. Roller, D. Pippidi, I. Nestor, Şt. Pascu, P.P. Panaitescu, R. Vulpe, B.T. Câmpina, M. Berza, CC Giurescu, V. Maciu, V. Cheresteşiu, C Nicolăescu-Plopşor, D. Berciu ş.a. S-au publicat: tratatul „Istoria României”, din care au apărut până în prezent 4 volume, lucrarea „Din istoria Transilvaniei” (2 voi.), numeroase volume de „Documente din istoria României”, „Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România” ş.a. S-au lărgit considerabil problematica, căile şi metodele de cercetare; problemele au fost reconsiderate în lumina materialismului istoric, acordându-se o atenţie deosebită cercetării arheologice, problemei formării poporului român, a statelor feudale româneşti, perioadei de descompunere a feudalismului, revoluţiei din 1848, Unirii Principatelor, războiului pentru independenţă, istoriei luptelor de eliberare naţională şi socială a poporului, istoriei Partidului Comunist Român, istoriei clasei muncitoare etc. A fost creat, în 1966, Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă CC al P.C.R. Au fost abordate problemele teoretice ale sociologiei, iar în anii din urmă s-au iniţiat o serie de cercetări sociologice concrete, în domeniul ştiinţelor economice au fost abordate în spirit creator problemele noi ale construcţiei economice socialiste, şi în primul rând ale industrializării socialiste a ţării şi transformării socialiste a agriculturii, metodologia de conducere şi planificare a economiei naţionale, precum şi probleme ale istoriei doctrinelor economice şi ale istoriei economiei naţionale. În aceste domenii şi-au adus contribuţia economişti ca: Al. Bîrlădeanu, V. Malinschi, Manea Mănescu, Roman Moldovan, M. Biji, C. Murgescu, I. Rachmuth, Barbu Zaharescu, Gh. Zâne, N.N. Constantinescu ş.a. în domeniul ştiinţelor juridice s-a desfăşurat o muncă intensă de elaborare a legislaţiei socialiste, abordându-se totodată probleme teoretice generale ale dreptului socialist. În această direcţie au adus contribuţii valoroase Ion Gheorghe Maurer, Traian R. Ionaşcu, Eugen A. Barasch, Gr. Geamănu, Vin-tilă Dongoroz, M. Eliescu ş.a. Lingvistică, filologia şi lexicografia au realizat progrese însemnate, atât în sensul îmbunătăţirii caracterului ştiinţific al lucrărilor, cât şi al lărgirii tematicii. S-au elaborat „Dicţionarul limbii române literare” (4 voi., 1955-1957), „Dicţionarul limbii române moderne” (1958), „Gramatica limbii române” (2 voi., 1954), studii de lingvistică generală şi de. Istoria limbii române. Se dezvoltă literatura enciclopedică. A apărut „Dicţionarul enciclopedic român în 4 volume (1962-1966). S-au aplicat metode moderne, structurale şi s-au iniţiat cercetări de lingvistică matematică. Contribuţii valoroase aii adus Iorgu Iordan, Emil Petrovici, Al. Rosetti, Al. Graur, D. Macrea ş.a. în domeniul logicii clasice şi dialectice a adus contribuţii însemnate Athanase Joja, iar în cel al logicii matematice Gr. C. Moisil. Rezultate meritorii au mai obţinut Dan Bădărău şi Florea Ţuţugan în logica clasică, iar E. Mihăilescu, M. Neculcea, A. Dumitriu şi M. Tîrnoveanu în logica matematică. Cercetările din domeniul psihologiei şi-au îmbogăţit simţitor tematica, acordându-se o atenţie mărită psihologiei experimentale. Au dat lucrări valoroase M. Ralea, Al. Roşea, V. Pavelcu, Tatiana Slama-Cazacu ş.a. S-au întocmit lucrări în domeniul istoriei filozofiei româneşti şi universale (C I. Guliah, M. Florian, D.D. Roşea, Al. Rosescu, I. Ba-nu), materialismului dialectic şi istoric (P. Apostol, Al. Tănase), problemelor filozofice ale ştiinţelor naturii şi ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, ale revoluţiei industriale (V. Roman, C Joja, S. Ghiţă>, esteticii (M. Breazu), criticii sociologiei burgheze (Gâll E.). Documentele Congresului al IX-lea al P.C.R. şi alte directive ulterioare au preconizat dezvoltarea în ritm accelerat a cercetărilor ştiinţifice, dezvoltarea bazei tehnice-materiale a ştiinţei, îmbinarea armonioasă a cercetării fundamentale cu cea aplicată. În funcţie de nevoile dezvoltării economiei naţionale şi de cerinţele industrializării rapide a ţării la nivelul tehnicii mondiale, s-a pus un accent deosebit pe intensificarea activităţii de cercetare în domeniul ştiinţelor fizico-matematice şi tehnice (electrotehnica, electronică, automatică, folosirea energiei nucleare etc), al geologiei, chimiei şi biologiei. Totodată s-au trasat sarcini de o mare însemnătate şi s-au deschis vaste perspective de activitate creatoare cercetărilor din domeniul ştiinţelor sociale. În vederea îndeplinirii acestor sarcini complexe, a coordonării şi îndrumării sistematice a tuturor ramurilor ştiinţei româneşti a fost creat, în 1965, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice.

ARTA
Arta populară românească se remarcă în domeniul arhitecturii, costumului, al ţesăturilor, crestăturilor, ceramicii, pictur i i etc. Arhitectura casei de locuit se caracterizează prin proporţiile armonioase, definitorie fiind forma acoperişului, streaşină largă şi prispă. Tipurile specifice sunt: casa cu foişor (nordul Olteniei şi Munteniei), cula (sudul Olteniei şi Munteniei), gospodăria cu ocol întărit (în regiunile cu intensă viaţă pastorală), Arhitectura religioasă din lemn oferă exemplare interesante, având uneori turnul înalt, avântat, de aproape 60 m (nordul Transilvaniei, nordul Moldovei). Costumul popular a păstrat caractere străvechi dacice. Piesele de port variază după specificul regional şi se caracterizează prin discreţia’ ornamentării, în care domină motivele geometrice şi armonia culorilor şi mai ales fineţea broderiilor. Ţesăturile (scoarţe, lăicere, ştergare şi unele piese din costum) se disting prin caracterul specific regional dat de decorul ţesut sau ales al motivelor geometrice sau florale puternic stilizate, ca şi de cromatica în tonuri calde. Crestăturile în lemn împodobesc atât obiectele de uz casnic (furci, căncee, lăzi de zestre etc), cât şi unele elemente arhitectonice (stâlpi, grinzi, ancadramentele de la uşi şi ferestre etc). Ceramică, de tradiţie preistorică, roşie, neagră sau smălţuită, se remarcă prin simplitatea şi eleganţa formelor şi a decorului. Pictura populară religioasă pe lemn sau pe sticlă se caracterizează prin fantezia şi spontaneitatea inspiraţiei şi coloritul exuberant. În per rioada formării statelor feudale româneşti, arta începe să capete aspecte specifice, unitare pe ansamblul teritoriului de azi al României, dar prezentând şi unele caractere diferenţiate de la un stat feudal la altul. În sec. XIII-XV, în Transilvania, alături de originalele edificii autohtone (bisericile din Densuş, Gurasada ş.a.) s-au construit biserici romanice (Cisnădioara, Alba-Iulia etc.) şi apoi gotice (Cirta, Braşov, Cluj), uneori adaptate nevoilor de apărare (Prejmer, Biertan etc). Concomitent, în Ţara Românească se modifică în funcţie de cerinţele locale tipurile de stil bizantin ale edificiilor de cult (biserica sf. Nicolaie Domnesc din Curtea de Argeş, circa 1352; Cozia, 1388), în vreme ce în Moldova se ajunge, încă de la, mijlocul sec. - al XV-lea, la construirea, printr-o deplină şi izbutită sinteză a unor structuri bizantine cu elemente gotice, la un stil original (cetăţile Suceava şi Neamţ, bisericile din Bălineşti, Voro-neţ, Borzeşti, Hârlău, Neamţ etc). În pictură, în Ţara Românească, se adoptă stilul bizantin al renaşterii paleologe (Curtea de Argeş, Cozia), care ajunge, la finele sec. al XV-lea, să dea naştere în Moldova unui stil propriu, original, stilul moldovenesc. Artele aplicate cunosc, tot în Moldova, o deosebită înflorire în sec. XV—XVI. Dintre creaţiile acestora, broderiile sunt printre cele mai valoroase realizări din întreaga artă de tradiţie bizantină. În secolele următoare, stilul arhitectural moldovenesc se îmbogăţeşte şi se dezvoltă în monumente ca Moldoviţa, Probota, Galata, Suceviţa, adoptând, din sec. al XVII-Iea, în decoraţie, elemente orientale (Dragomirna, Trei Ierarhi-Iaşi) şi apoi elemente rinascentiste şi baroce (Golia). Cea mai originală creaţie a artei moldoveneşti din sec. al XVI-lea o constituie pictura exterioară (figurativă), care îmbracă în întregime faţadele a numeroase biserici (Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ, Suceviţa), surprinzătoare atât prin iconografie, cât şi prin vioiciunea coloritului, şi reprezentând, pe lângă o deosebită realizare artistică, un fenomen aproape unic în întreaga artă medievală europeană. În sec. XVI-XVIII, în timp ce în Transilvania se răs-pîndeau formele artei Renaşterii (valoroase altare sculptate şi pictate de la începutul sec al XVI-I ea provenind din atelierele locale), în Ţara Românească, căutările pentru crearea unui stil propriu în arhitectură duc la remarcabile reuşite artistice (bisericile de la Dealu, 1500, şi Argeş, 1517, în piatră, cu o bogată decoraţie sculptată de tip oriental, sau în cărămidă, ca acelea de la Bolniţa Coziei, Bucovăţ, Mihai Vodă-Bucureşti ş.a., cu faţadele împărţite printr-un brâu în două registre decorate cu arcade oarbe). Stilul muntenesc este deplin constituit către mijlocul sec. al XVII-lea (bisericile de la Arnota, Brebu, mănăstirea Cornetu, Patriarhia din Bucureşti etc). Către sfârşitul acestui secol, el intră într-o nouă fază, numită „stilul b r î n c o v e n e s c” (bisericile Colţei, Antim din Bucureşti, cele de la Hurezi, Rîmnicu-Sărat etc. Şi monumente civile, palate ca Potlogi, Mogoşoaia ş.a.). În aceeaşi vreme, zugravi ca Pîrvu Mutu şi Constantin decorau interioarele cu o pictură originală, în care predomină narativul şi pitorescul şi în care tradiţia bizantină e din ce în genul predominant (A. Chladek, N. Livaditti, G. Schiavoni, I. Balomir, N. Polcovnicul, E. Altini). O dată cu pătrunderea ideilor de libertate, progres social, independenţă şi unitate naţională apare genul picturii istorice (C. Lec-ca, G. Asachi). În operă pictorilor revolvtionari de la 1848 (L Negulici, C D. Rosenthal, B. Is-covescu, G. Tattarescu), portretul capătă o notă socială şi o semnificaţie psihologică accentuată şi apar genuri noi (compoziţia alegorică, peisajul). În spiritul acestor tradiţii, Th. Aman a realizat izbutite tablouri istorice, portrete şi scene de gen. Exponent al tendinţelor înnoitoare, N. Grigorescu a făcut marele salt de la pictură de atelier la pictură „pleinair”-ului. Psiholog subtil în. Portrete, autor a nenumărate peisaje înfăţişând ţăranul român înfrăţit poetic cu natura, mare colorist, Grigorescu s-a înscris în arta noastră ca cel mai mare pictor al ţării. Contemporanul său Ion Andreescu a lăsat o operă de înalţi valoare artistică prin gravitatea şi intensitatea ei dramatică, evocând într-o viziune concentrată, de un realism sever, imagini ale mediului rustic Sculptura epocii este, ilustrată prin opera lui Ion Georgescu şi Ştefan Ionescu-Valbudea. În Transilvania şi în Banat, arta românească a avut în această vreme câţiva reprezentanţi de frunte: pictorii N. Popescu, M. Velceanu, I. Zaicu, Carol Popp de Szathmary. Pictura sec. al XX-lea este dominată la început de personalitatea lui Şt. Luchian, a cărui artă, de un profund umanism, aduce în sinteze cromatice originale, inedite, de o intensă expresivitate emoţională, o contribuţie deschizătoare de drumuri. Contemporan lui, O. Băncilă, de al cărui nume este legată şi apariţia tematicii muncitoreşti, a dat expresie protestului împotriva asupririi sociale şi a reprimării sângeroase a răscoalei din 1907. Această orientare democratică se resimte în operă artiştilor reprezentativi din primele decenii ale sec. al XX-lea, dintre care mulţi şi-au continuat activitatea şi după Eliberare. C. Ressu conturează, într-o viziune monumentală, imaginea demnă a ţăranului, iar Şt. Dimitrescu aduce, într-o pictură sobră, aspecte din lumea satului, lărgind totodată orizontul tematic cu scene din viaţa proletariatului. Iser a realizat, într-o sinteză personală a formei plastice, ca expresie a unui puternic dramatism, portrete şi figuri din mediul muncitoresc şi peisaje dobrogene. N. Tonitza, discipol al lui Luchian, s-a manifestat şi el ca un sever critic social în grafică şi ca un pictor cu paletă caldă şi cu un deosebit simţ decorativ atât în portretele de copii, peisaje şi flori, cât şi în scenele din viaţa celor umili. De asemenea, inspirat din viaţa oamenilor simpli, J. Al. Ste-riadi, desenator plin de vervă, folosind o cromatică luminoasă, a creat compoziţii care vădesc un ascuţit spirit de observaţie. Practicând o pictură a atmosferei intime, G. Petraşcu, autor de peisaje, interioare, naturi moarte şi portrete, se ridică la o plenitudine şi o preţiozitate a materiei cromatice excepţionale, Th. Pallady se ieriiarcă în peisaje, naturi moarte şi nuduri prin rafinament compoziţional şi coloristic, iar D. Ghiaţă, printr-un limbaj simplu şi o cromatică de tonuri calde şi surdinizate, realizează o artă cu profunde rădăcini în tradiţia populară, Fr. Şirato aduce noi experienţe în redarea atmosferei prin culoarea şi lumina compoziţiilor şi peisajelor sale. Rapsozi ai peisajului, N. Dărăscu şi Lucian Grigorescu se remarcă prin armoniile coloristice influenţate de impresionism. Ca şi ei, M. Bunescu utilizează construcţia coloristică şi compoziţională în peisajul urban; H. Catargi, delicat colorist şi cu un simţ real pentru armonia compoziţiilor, a abordat, într-o viziune lirică, mai ales peisajul şi portretul compoziţional; M. H. Maxy, a cărui operă este dominată de influenţa cubismului, se distinge prin forţa de caracterizare. Creaţia lui I. Ţuculescu, începută în perioada interbelică şi desăvârşita după Eliberare, vădeşte un temperament viguros şi frămîritat, a cărui viziune a evoluat de la un expresionism figurativ la unul de tendinţă abstractizantă, inspirată de motivele folclorice, în sculptură se impune creaţia lui D. Paciurea prin viziunea grandioasă de o mare valoare simbolică. Personalitate excepţională, C. Brâncuşi a lăsat o operă în care a tins continuu spre esenţializarea formei, pornind adesea de la interpretarea elementelor simbolice şi decorative ale artei noastre populare şi care a avut o puternică înrâurire asupra artei universale a secolului nostru. În aceeaşi epocă s-au afirmat sculptorii I. Jalea prin armonie şi echilibru, C. Medrea prin plasticitatea formelor robuste, O. Han prin stilizarea decorativă. Un mare avânt a cunoscut în această perioadă grafica lui Iser, Tonitza, Şt. Popescu, A. Jiquidi, V. Dobrian, J. Perahim, dominată de orientarea ei militantă. Diversitatea mijloacelor de expresie şi originalitatea gândirii plastice caracterizează această epocă, în arhitectură, Petre Antonescu, N. Ghica-Budeşti, Gr. Cerchez au continuat tradiţia lui I. Mincu, iar D. Marcu, H. Creangă, A. Damian, H. Maieu au introdus în oraşele româneşti formele arhitecturale moderne, caracteristice prin armonia, echilibrul, eleganţa şi ritmica lor decorativă. După eliberarea ţării, artele plastice se dezvoltă pe linia valorificării experienţelor de până atunci, în serviciul unor noi idealuri inspirate de umanismul socialist şi vădite în tematica majoră, pronunţat militantă, în tonalitatea optimistă şi vigoarea realistă a viziunii. Pe lângă numeroşi reprezentanţi ai generaţiei dintre cele două războaie care îşi continuă activitatea, se afirmă pictori ca: Al. Ciucurencu, rafinat colorist, maestru al peisajului şi naturii statice, care abordează frecvent subiecte din trecutul revoluţionar şi din mişcarea muncitorească; C. Babă, autor de portrete de remarcabilă acuitate psihologică şi pictor de compoziţii; A. Ciupe, remarcabil prin cromatică; Şt. Szonyi, dedicat compoziţiilor pe teme revoluţionare. Printre reprezentanţii mai tineri se numără pictorii B. Covaliu, Eugen Popa, I. Pacea, I. Gheorghiu. În sculptură s-au impus imaginile muncitorului interpretate de I. Irimescu şi de A. Szobotka, compoziţiile în lemn, robuste şi dinamice, ale lui Gheza Vida. Compoziţiile lui R. Ladea, Mac Constantinescu, C. Baraschir Boris Caragea, portretele de personalităţi ale vieţii culturale executate de C. Medrea într-o factură puternic concentrată, de G. Anghel într-una spiritualizată, ca şi factura expresivă a lui I. Vlad, au îmbogăţit patrimoniul sculpturii din ultimele două decenii, în generaţia tânără de sculptori talentaţi se numără: O. Maitec, Victor Roman, Oniţă Iulia, Gh. Apostu. Grafica, preocupată în mare măsură în tematica ei de ideea păcii între popoare, ca şi de luptă socială, cunoaşte o fructuoasă dezvoltare a tuturor genurilor, cultivate de o pleiadă de artişti talentaţi, ca: Florica Cordescu, remarcabilă în ilustraţia de carte, Ligia Macovei, cu desene pătrunse de lirism şi executate cu o linie delicată, şi Gy Szabo Bela, reprezentant al gravurii în lemn, V. Kazar, Gh. Ivancenco, O. Grigorescu ş.a. Printre caricaturişti se numără I. Ross, E.Taru, C. Damadian, B. Gănescu ş.a., care atacă o tematică antiimperialistă şi demască moravurile înapoiate. Arhitectură, urbanistica, arta monumentală s-au dezvoltat impetuos în ultimii ani, schimbând înfăţişarea oraşelor atât sub aspect funcţional, cât şi din punct de vedere estetic. Printre cele mai importante realizări se numără: Sala Palatului, cartierele noi din Bucureşti (Baltă Albă, Drumul Taberii, Berceni, Floreasca etc), Pavilionul Expoziţiei din Bucureşti, complexele de pe litoralul Mării Negre (Mamaia şi Eforie), noul cartier Ţiglină din Galaţi, ansamblul Pieţii Unirii din Iaşi, al Pieţii Gării din Constanţa sau din Braşov, cartierul Grigorescu din Cluj ş.a. Legate de arhitectură, au luat un avânt nemaiîntâlnit la noi, lucrările de artă monumentală şi de artă decorativă.

LITERATURĂ
Cea mai veche expresie a însuşirilor literare ale poporului român o constituie folclorul, care a anticipat apariţia literaturii scrise, coexistând apoi cu aceasta într-un raport de influenţă reciprocă. Valorificat prin intermediul tiparului începând cu secolul al XlX-lea (prima culegere de poezie populară românească a fost publicată de V. Alecsandri în 1852— 1853), el cuprinde o remarcabilă varietate de forme, de teme şi de motive, concretizate în diferite genuri şi specii. În poezie se relevă cântecele lirice, numite şi doine (de dragoste, de haiducie, de revoltă socială, de dor), şi cântecele epice (balade), numite în genere cântece bătrâneşti, tratând teme pastorale, istorice, eroice (cele mai cunoscute sunt: „Mioriţa”, expresie a înfrăţirii omului cu natura şi a seninătăţii lui în faţa morţii; „Meşterul Ma-nole”, proslăvire a creaţiei prin sacrificiu; „Toma Alimoş”, glorificare a luptătorului pentru dreptate socială). Caracteristic pentru poezia populară este faptul că e cântată. În proză, speciile cele mai cultivate sunt basmele (cu eroii lor: Făt-Frumos, simbol al tinereţii şi al vitejiei; Ileana Cosânzeana, simbol al frumuseţii, purităţii şi abnegaţiei feminine; Zmeul, întruchipare a ideii de rău), snoavele (avîndu-1 ca personaj pe Păcală, prototip al isteţimii populare), legendele şi povestirile cu conţinut istoric, eponi-mic, mitologic sau cotidian. Alături de aceste genuri şi specii trebuie menţionate textele paremiologice (proverbe, zicători), ghicitorile, strigăturile, poezia obiceiurilor sau cântecele de muncă şi rituale („Plu-guşorul”, colindele, oraţiile de nuntă, bocetele etc.) şi teatrul popular. Cele mai vechi manifestări literare româneşti (scrieri religioase, cronici, „învăţăturile lui Neagoie Basarab către fiul său Teodosie”) s-au produs în limba slavonă, multă vreme dominantă în biserică şi în administraţie, în 1508 a început să funcţioneze, scoţând cărţi tot în limba slavonă, prima tipografie din ţările române. Ca o consecinţă firească a progresului social-economic, a necesităţilor de ordin cultural, în condiţiile influenţei exercitate de ideile Reformei, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea se ivesc în nordul Transilvaniei primele texte de dimensiuni mai mari, redactate în limba, română (traduceri manuscrise de cărţi religioase), păstrate doar în copii. Cel mai vechi text laic românesc datat este din 1521 („Scrisoarea boierului Neacşu”), iar prima tipăritură în limba română, ne-pâstrată însă, este din 1544 („Catehismul luteran”, apărut la Sibiu). La mijlocul sec. al XVI-lea, paralel cu răspândirea textelor manuscrise, unele cu conţinut apocrif, la Braşov şi apoi la Târgovişte şi în alte localităţi se tipăresc, îndeosebi prin grija diaconului Coresi, cărţi biblice şi liturgice, care, răspândite în toate provinciile româneşti, au avut un - rol important în constituirea bazelor limbii literare româneşti unitare şi în promovarea limbii române ca limbă de cult. În sec. XVII-XVIII, paralel cu accelerarea activităţii de traducere şi de tipărire a cărţilor religioase, dintre care cea mai de seamă prin rolul pe care 1-a avut în dezvoltarea limbii literare este „Biblia de la Bucureşti” (1688), se scriu lucrări propriu-zis literare sau având contingenţe strânse cu literatură. Apar primele manifestări de poezie română cultă („Psaltirea în versuri” de mitropolitul Dosoftei, poemul filozofic „Viaţa lumii” de Mi-ron Costin), romanul alegoric („Istoria hieroglifică” de Dimitrie Cantemir). În acelaşi timp, o serie de romane populare de provenienţă străină („A1exandri a”, „Sindipa”, „V arlaam şi Ioasa f ş.a.), culegeri de fabule şi istorioare morale („E s op i a”, „AIbinuşa” ş.a.) sunt asimilate prin prelucrarea lor de către tălmăcitori. Circulând intens mai întâi prin manuscrise, apoi prin tipărituri, ele au exercitat o rodnică influenţă asupra folclorului. Un rol substanţial în dezvoltarea literaturii l-au avut cronicarii (moldovenii Gr. Ureche, M. Costin, I. Neculce, muntenii Radu Greceanu, Radu Popes-cu, stolnicul C. Cantacuzino ş.a.), prin poziţia lor patriotică, prin expresivitatea stilului, prin utilizarea, în scrierile lor cu caracter istonc-memorialistic, a unor forme artistice, ca naraţiunea, descrierea, portretul ş.a. Cronicarii şi DimitrieCantemir (personalitate complexă, de formaţie enciclopedică, umanistă), au susţinut ideea originii latine şi a unităţii poporului român. Această idee, întregită cu concepţii iluministe şi bazată pe argumente istorice şi filologice, a fost dezvoltată de mişcarea
Şcolii ardelene din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XlX-lea (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior ş.a.). În perioada aceasta apar specii literare noi: poemul eroicomic (I. Budai-Deleanu), povestirea alegorică şi snoava în versuri (I. Barac), cronica rimată (Pitarul Hristache), memorialul de călătorie (Dinicu Golescu), comedia satirică (Iordache Golescu), pamfletul (Ionică Tăutu). Poezia lirică, mai întâi predominant erotică şi tributară unor modele neoanacreontice, dar sensibilă şi la ecouri folclorice înnoitoare (poeţii Văcăreşti, Costache Conachi ş.a.), îşi îmbogăţeşte sfera tematică şi modalităţile artistice în sensul clasicismului şi preromantismului (B.P. Mumuleanu, Gh. Asachi). În prima jumătate a sec. al X IX-lea, literatura română cunoaşte un proces de creştere mai rapid, ca de altfel întreaga cultură română. Apar primele gazete („Fama Lipschn”, 1827; „Curierul românesc”, 1829; „Albina românească”, 1829),. se înmulţesc şcolile cu limbă de predare română, se pun bazele teatrului în limba naţională. În condiţiile pregătirii şi desfăşurării revoluţiei din 1848, idealurile de libertate socială şi naţională constituie mobilul activităţii creatorilor şi îndrumătorilor literari ai epocii: I. Heliade-Răduiescu, Gh. Asachi, Gh. Bariţiu, M. Kogălniceanu. Se editează culegeri de literatură populară, apar noi reviste literare şi culturale („Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, 1838 ş.a.), Ia care colaborează scriitori din toate provii. Cule româneşti, anticipîn-du-se astfel, pe plan literar, unirea politică. Revista „Dacia literară” (1840) defineşte programul literar al generaţiei de la 1848. Trăsăturile specifice acestei literaturi sunt demofilismul, patriotismul, inspiraţia din folclor şi din trecutul istoric, tendinţa vizionară, caracterul agitatoric-militant, cultul pentru eroic, paralel cu înclinaţia spre reverie şi sentimentalism, preocuparea ei activă de integrare în contextul literaturii artistice europene. Sensibil la tendinţele inova-toare ale culturii timpului, scriitorii asimilează într-un mod propriu influenţe ruseşti, germane, italiene şi în special franceze. Ca orientare estetică predomină romantismul militant, îmbinat, într-o sinteză originală, cu preromantismul şi clasicismul. Scriitorii, participanţi cu rol de frunte la revoluţia burghezo-democratică, se manifestă concomitent în diverse genuri, îşi aduc contribuţia la dezbaterea teoretică şi practică a problemelor limbii literare. Se produce un remarcabil proces de diversificare a literaturii: înfloresc meditaţia, imnul şi marşul patriotic (V. Cîrlova); apar primele forme de poezie civică şi de pastel (Iancu Văcărescu); sunt cultivate elegia şi poemul Cu implicaţii filozofice (I. Heliade-Rădulescu), poezia social-agitatoncă (C. Bolliac), istorioara morală (A. Pann), fabulă, satira şi epistola (Gr. Alexandrescu), teatrul satiric (C. Facca), poemul eroic, scrisorile în proză, „fiziologia”, nuvela istorică (C. Negruzzi); N. Bălcescu dă primul model de monografie istorică, întemeiată pe idei înaintate şi realizată cu mijloace literare; A. Russo creează poemul patriotic în proză, iar D. Bolintineanu legenda istorică; prin M. Ko-gălmceanu, D. Bolintineanu, G. Baronzi, A. Pelimon, V.A. Urechiă, Pantazi Ghica ş.a. se pun bazele romanului românesc; V. Alecsandri, personalitatea literară cea mai fecundă a epocii, cumulând atitudini clasiciste, romantice şi realiste, cultivă doina, pastelul, poemul, legenda, notele de călătorie, schiţa, vodevilul, comedia, drama istorică şi contribuie substanţial la consolidarea limbii literare. N. Filimon scrie primul roman realist românesc, B.P. Haşdeu se afirmă cu drama romantică în versuri, Al. Odobescu cu nuvela istorică şi cu eseul. Un rol important în stimularea creaţiei literare au, începând din 1863, societatea „Junimea” şi revista acesteia, „Convorbiri literare” (1867), dominate de personalitatea lui Titu Maio-rescu, cu merite în promovarea unor scriitori de valoare, în demascarea imposturii literare, în afirmarea necesităţii unor criterii de judecată estetică sigure şi în combaterea aberaţiilor lingvistice. Ca un reflex al răspîndirn socialismului, revista ieşeană „Contemporanul” (1881), în special prin C. Dobrogeanu-Gherea, pune bazele criticii literare materialiste româneşti, opuse autonomismului estetic promovat de „Junimea”, încurajând literatura realistă şi militantă. Paralel, în Transilvania, „Familia” (1865), condusă de Iosif Vulcan, sprijină dezvoltarea literaturii naţionale, „Tribuna” (1884), aflată sub direcţia lui I. Slavici, promovează realismul popular, iar la Bucureşti „Literatorul” (1880) preconizează, prin Al. Macedonski, la început, reînvierea tradiţiei paşoptiste şi, ulterior, fructificarea experienţei literare europene moderne, în ultimele decenii ale sec. al XlX-lea, literatura română cunoaşte o impetuoasă afirmare prin contribuţia unor creatori ca: Mihai Eminescu, poet naţional şi unul dintre marii romantici ai lumii; Ion Creangă, povestitor de adâncă substanţă epică şi de inegalabilă savoare; I.L. Caragiale, dramaturg şi prozator satiric, cel mai de seamă reprezentant al realismului critic românesc; I. Slavici, nuvelist şi romancier, preocupat de probleme etice; Al. Macedonski, romantic avântat, precursor al simbolismului. Din generaţia mai tânăra se afirmă George Coşbuc, poet al ţărănimii, al revoltei, sociale, al naturii şi al trecutului eroic; B. Şt. Delavrancea, prin nuvelele consacrate denunţării parazitismului -social; Al. Vlahuţă, prin poeme patetice şi prin nuvele inspirate din „durerile lumii”; Duiliu Zamfirescu, poet de orientare clasicizantă, autorul primului roman ciclic din literatură română. Literatura română a sec. al XX-lea oferă un peisaj complex, în care se înfruntă tendinţe diverse, reflectând starea de spirit a diferitelor clase şi pături sociale, în prima etapă, încheiată efectiv în anii celui dintâi război mondial, se remarcă activitatea revistei „Sămănătorul” (1901), sub direcţia lui N. Iorga, promovând o literatură tradiţională, dedicată satului şi străbătută de spirit popular, dar care alunecă adesea în idilism şi patriarhalism desuet, a revistei de orientare poporanistă „Viaţa românească” (1906), în frunte cu C. Stere şi G. Ibrăileanu, care contribuie la consolidarea poziţiilor realismului, şi a revistei „Viaţa nouă” (1905), condusă de O. Densusianu, care stăruie asupra necesităţii inovării în sensul adeziunii la simbolism. Sursele de inspiraţie predominante sunt în această etapă satul, peisajul şi istoria naţională. Poezia e reprezentată de Şt. O. Iosif, cântăreţ al dragostei, al naturii şi al trecutului eroic în spirit folcloric şi heinean; O. Goga, tribun al revoltei sociale şi al revendicărilor naţionale; Panait Cerna, autor de patetice poeme filozofice; D. Th. Neculuţă, interpret al aspiraţiilor proletariatului ş.a. Proza e ţlustrată de C. Hogaş, sensibil mai ales la măreţia peisajului carpatin, de I, Al. Brătescu-Voineşti, remarcabil prin nuvelele sale consacrate inadaptabililor, de G. Galactiori şi I. Agîrbiceanu, autori ai unei opere în proză care explorează drame morale şi sociale, de M. Sadoveanu, care îşi începe în această epocă îndelungata şi prodigioasa activitate creatoare cu povestiri şi romane din viaţa satului, a trecutului romantic şi a tîrguşparelor unde se ofilesc idealuri. În dramaturgie se impun B. Şt. Delavrancea şi AI. Dayila cu drame istorice, Victor Eftimiu cu lucrări de inspiraţie folclorică, M. Sorbul cu piese psihologice ş.a. D. Anghel, poet al florilor, Emil Isac, cu tentativele sale de restructurare prozodică a poeziei, G. Bacovia, cu poeme de atmosferă şi de notaţie, I. Minulescu, cu versuri încărcate de muzicalitate ş.a., adoptă, în modalităţi originale, atitudini şi mijloace de expresie simboliste, în aceeaşi perioadă se afirmă în critică literară Ilarie Chendi şi I. Trivale, iar în estetica literară M. Dragomirescu, discipol al lui T. Maio-rescu, de orientare dogmatic-estetizantă. În deceniile dintre cele două războaie mondiale se desăvârşeşte procesul încadrării literaturii române în contextul literaturii universale, precum şi al diversificării ei ca arii de cuprindere, specii, grupări literare sau orientări estetice. Principalele tendinţe literare ale acestei perioade sunt: tendinţa realistă, susţinută de scriitori grupaţi în jurul revistei „Viaţa românească” şi de publicaţiile conduse sau înrâurite de P.C.R. („Bluze albastre”, „Cuvântul liber”, „Reporter”, „Korunk” ş.a.); tendinţa modernistă, promovată de revista „Sburătorul” şi de E. Lovinescu, promotor al teoriei sincronismului; tendinţa avangardistă, teoretizată de revistele „Integral”, „unu”, „Contimporanul”, „75 HP”, susţinând dadaismul, suprarealismul, futurismul; tendinţa tradiţionalistă ortodoxistă, în ultima perioadă, profascistă, sprijinită de revista „Gândirea”. Este epoca în care critică, teoria şi istoria literară română cunosc un moment de notabilă eflorescentă şi de ramificare a problematicii prin G. Ibrăileanu (cercetător al specificului naţional), prin Paul Zarifopol (eseist şi polemist, editor al lui Caragiale), prin E. Lovinescu (analist, de pe poziţii impresioniste, al fenomenului beletristic contemporan), prin G. Călinescu (exeget al lui Eminescu şi autor al unei istorii a literaturii române studiate în contextul celei universale), prin Tudor Vianu (estetician de orientare raţionalistă şi fin interpret al stilurilor individuale), prin Pompiliu Constantinescu (spirit analitic cu profunde judecăţi de valoare asupra fenomenului literar contemporan), prin Perpessicius (cronicar subtil al actualităţii literare şi editor al operei eminesciene), prin Şerban Cioculescu (erudit comentator al operei lui Caragiale), prin VI. Streinu (cu investigaţiile sale privind clasicii şi istoria versificaţiei) ş.a. G. Bogdan-Duică, D. Popovici şi I. Breazu au adus contribuţii în istoriografia literară comparată, N. Iorga, S. Puşcariu şi N. Cartojan în cercetarea literaturii române vechi şi a cărţilor populare, iar D. Caracostea în valorificarea poeziei eminesciene şi a baladei populare. Epoca înregistrează o remarcabilă varietate de teme, probleme, modalităţi şi stiluri. Cu Mihail Sadoveanu, temperament structural romantic, viziunea epopeică, rapsodică a istoriei şi naturii patriei cunoaşte o expresie memorabilă. Cu Liviu Re-breanu, ctitorul romanului românesc modern, maestru al arhitecturii epice, realităţile rurale cu implicaţii tragice, dramele conştiinţei morale, atrocităţile primului război mondial sunt reflectate de pe poziţiile unui realism obiectivat. Prin Cămil Petrescu, proza se orientează spre surprinderea raporturilor antagonice dintre intelectualul cinstit şi societatea capitalistă şi spre analiză sufletului uman torturat de întrebări. Cu Hortensia Papadat-Bengescu, analistă mai ales a psihologiei feminine şi a cazurilor patologice, se realizează romanul destrămării vechilor familii. Prin Cezar Petrescu (care a cristalizat secvenţe dintr-o proiectată cronică a veacului), prin I.M. Sadoveanu, solicitat de problema condiţiei sociale a arivistului şi G. Călinescu, cunoscător al mediului citadin, sunt subliniate critic aspecte caracteristice vieţii burgheze şi se aclimatizează formula romanului balzacian. Matei I. Caragiale se arată preocupat de psihologia „crailor” de început de veac, Gib I. Mihăescu explorează cu precădere contrastul dintre teluric şi ideal în viaţa sentimentală, Anton Holban sondează printr-o analiză lucidă, uşor amară, zonele incertitudinilor sentimentale, G.M. Zamfirescu lumea mahalalei, Ionel Teodoreanu mirajul copilăriei, G.Ibrăileanu psihologia vârstelor, Panait Istrati avatarurile lumpen-proletarilor şi haiducilor, Pavel Dan, satul transilvan devorat de contradicţii. Ion Călugăru, atmosfera de marasm a târgurilor provinciale, Al. Sahia, lupta proletariatului român organizat. Cu T. Arghezi pamfletul, iar cu Geo Bogză reportajul câştiga virtuţi literare. I.A. Bassarabescu, D.D. Pătrăş-canu, Gh. Brăescu, Al. 0. Teodoreanu se impun prin nuvele, schiţe şi povestiri umoristice, iar Urmuz prin proza satirică suprarealistă. Poet al zbuciumului interior, al setei de puritate şi de certitudini, T. Arghezi dă cuvântului sensuri şi străluciri surprinzătoare. Cu L. Blaga, receptiv o vreme la sugestiile expresionismului şi apoi ale folclorului, lirismul se înscrie în zonele misterioase ale inefabilului. Prin Ion Barbu, tradiţiile antonpanneşti, pitorescul balcanic se asociază cu atitudinea parnasiană şi experimentul ermetic. Ion Pillat face să reînflorească pastelul şi reafirmă atitudinea lirică clasicizantă; Adrian Mamu cultivă decorativul, stilizând motive populare; Vasile Voiculescu dă o strălucire nouă alegoriei şi limbajului poetic dur, aspru, de sursă populară; poezia lui Al. Philippide se caracterizează printr-o viziune faustică; Ion Vinea se afirmă cu o poezie de notaţie, sensibilă şi cerebrală, Cămil Petrescu evocă atmosfera primului război mondial cu tonalităţi umanitare şi se manifestă ca remarcabil poet de idei; Demostene Botez dă glas unor atitudini elegiace; B. Fun-doianu se realizează că poet al roadelor pământului; G. To-pîrceanu îmbină umorul lucid cu duioşia; M.R. Paraschivescu se dezvăluie ca interpret al unei umanităţi înrobite şi al elementelor naturii, iar Mihai Beniuc şi Magda Isanos, ca poeţi protestatari şi vizionări ai unei epoci revoluţionare. În dramaturgie, V. Eftimiu abordează comedia satirică de moravuri, tragedia cu implicaţii mitologice sau drama cu subiect naţional, Cămil Petrescu înfăţişează setea de absolut, tragismul existenţial al intelectualului nonconformist, G.M. Zamfirescu e atras de culorile sumbre ale periferiei marelui oraş, Victor Ion Popa relevă forţa înnoitoare a dragostei şi a solidarităţii umane, Tudor Muşatescu supune ironiei mentalitatea mic-burgheză şi politicianismul, G. Ciprian oglindeşte cu compasiune soarta omului simplu, Al. Kiriţescu ridiculizează moravurile burgheziei provinciale, iar Mihail Sebastian sondează rezervele de puritate ale fiinţei umane şi demască abjecţiunea goanei după avere. După 23 August 1944, literatura română trece într-o nouă etapă, dominată de ideile umanismului socialist, dezvăluie noi siirse şi valori ale realismului, precumpănitor sociale şi etice. Revistele literare şi Uniunea scriitorilor sprijină noua orientare şi reunesc, într-un puternic front unitar, scriitori din toate generaţiile. Literatura cunoaşte o remarcabilă înflorire şi varietate. În proză, M. Sadoveanu, rememorând trecutul legendar, pune accentul pe ideea schimbului îm-prospătător de forţe dintre eroul popular şi mase, temă proprie şi lui Cămil Petrescu, care reconstituie în frescă momentul paşoptist. Zaharia Stancu evocă liric atmosfera întunecată a satului dunărean de la începutul veacului. George Căhnescu dezbate evoluţia intelectualului de la apolitism la atitudinea militantă. Geo Bogză se remarcă prin proză simbolică, reportaj şi note de drum. Marm Preda realizează monografia satului din anii premergători celui de-al doilea război mondial, relevând laturile dramatice ale existenţei sale, transformările intervenite în conştiinţa oamenilor în anii socialismului şi prospectează lumea noii intelectualităţi. Eugen Barbu, atras de faptul neobişnuit, scrie romanul mahalalei bucu-reştene de altădată, surprinde aspecte dure ale încleştărilor de clasă din ilegalitate şi prezintă, paralel, biografii contemporane, subliniind mutaţii sociale şi etice petrecute în mediul muncitoresc. Titus Popovici, în tradiţia prozei obiective transilvănene, înfăţişează chipul tânărului intelectual neconformist din anii dictaturii militare fasciste şi frământările ţărăneşti din timpul luptei pentru înfăptuirea reformei agrare postbelice. V. Em. Galan conturează fizionomii de comunişti angrenaţi în lupta de transformare socialistă a satului. Ion Lăncrănjan expune, în largi panouri epice, procesul de cooperativizare a agriculturii şi ecoul Iui în conştiinţa ţăranului român. În limba română, ca şi în limbile naţionalităţilor conlocuitoare, aceste teme sunt abordate în numeroase ipostaze inedite. Se scriu romane şi povestiri de evocare a trecutului eroic îndepărtat (O.W. Cisek, E. Cămilar), a luptei comuniştilor în ilegalitate (T. Mazilu, N. Jianu, Fr. Munteanu), a celui de-al doilea război mondial (L. Fulga, A. Mihale ş.a.), a unor momente ale transformării socialiste a ţării (R. Tudoran, Nagy Istvan, N. Breban) şi a prefacerilor survenite mai ales în conştiinţa ţărănimii (Fănuş Neagu, N. Velea, Szabo Gyula, D.R. Popescu, Şt. Bănui eseu, Vasile Rebreanu ş.a.). Se cultivă cronică, fresca (I. Pas), „Bildungsromanul (I.M. Sadoveanu), naraţiunea satirică şi umoristică, de aventuri, de anticipaţie, proza precumpănitor analitică, obiectivă, de acţiune, lirică, de atmosferă, simbolică, de evocare, povestirea cu inflexiuni romantice, romanul unei familii sau al unei colectivităţi, reportajul liric, eseistic, notele de drum. O dezvoltare necunoscută epocilor anterioare caracterizează proza pentru copii. O vreme se experimentează poezia militantă obiectivată, menită să descopere în realitatea înconjurătoare latura inedită, elocventă prin ea însăşi (Veronica Porumbacu, N. Tăutu, A. Toma), celebrându-se forţa omului descătuşat, biruitor al naturii (Mi-hu Dragomir), frumuseţea patriei (Victor Tulbure), semnificaţiile luminoase ale socialismului (M. Beniuc, Alfred Mar gul-Sperber, Al. Andriţoiu, I. Brad, Aurel Rău), lupta pentru pace (Măria Banuş, Radu Boureanu), gestul eroic (E. Jebeleanu, Dan Deşliu). Paralel, poezia câştiga valenţe noi şi devine progresiv mai personală. T. Arghezi, mereu altul cu fiecare volum, trăieşte sentimentul împlinirilor şi al mărilor descoperiri tulburătoare. L. Blaga laudă lumina, puterea vitală a dragostei. V. Voiculescu celebrează omul şi dragostea în spirit rinascentist, dezvă-luindu-şi totodată talentul de povestitor şi de creator de mituri. V. Eftimiu scrie sonete de factură parnasiană, închinate patriei şi limbii române, Demostene Botez compune poeme inspirate de luptă revoluţionară pentru socialism, G. Călinescu se relevă ca poet al materiei şi al setei de cunoaştere, M. Beniuc se impune prin poemele sale meditativetice şi mobilizatoare, izvorâte din colocviul purtat cu timpul, cu istoria şi cu semenii, E. Jebeieanu se distinge prin nota polemică, alegorică şi profetică, Szemler Ferenc prin ţinuta clasicizantă a versului, Măria Banuş prin senzualismul şi patetismul viziunii, Kiss Jeno prin tonul meditativ al liricii sale, R. Boureanu prin imagism, feeric şi graţios, Meliusz Jozsef prin revărsările sale maiakovskiene, M.R. Paraschi» vescu prin elogiul adus ţării, eroilor şi elementelor firii, Marcel Breslaşu prin virtuozitatea fabulei şi a versificaţiei, Horvâth Imre prin caracterul sentenţios al expresiei, iar Cicerone Theodorescu prin ascuţimea satirică a rondelurilor. O diversitate similară caracterizează şi creaţia poeţilor mai tineri. Lirica se diferenţiază, cunoscând nuanţări meritorii: se cultivă oda romantică şi confesiunea dominată de sentimentul cosmosului (Mihu Dragomir), explorarea zărilor luminoase ale existenţei (Letay Lajos), poezia de tonalitate optimistă (Victor Tulbure), frumosul cotidian şi universul copilăriei (Dan Deşliu), cântecul ostăşesc (N. Tăutu), pamfletul (E. Frunză), demitizarea (Geo Dumitrescu), împletirea pasionalului cu lucidul (Nina Cassian), gestul solemn, grav şi contemplativ (A E. Ba-consky), stampa expresivă (Aurel Rău), atitudinea clasicizantă (Şt. A. Doinaş), simţămintele suave şi gingaşe (T. Utan), tonalitatea vizionară alternând cu romanţa şi madrigalul (Al. Andriţoiu), viziunea agrestă (Ion Horea), cântecul pământului natal şi al istoriei contemporane (Ion Brad). Poezia lui N. Labiş, care vibrează pentru puritate, armonie, luciditate şi antnnerţie, a deschis drum unui impresionant şir de tineri poeţi, printre care se disting glasurile lui Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Ana Blandiana, Adrian Păunescu ş.a. 0 notabilă dezvoltare cunoaşte şi poezia pentru sau despre copii, scrisă fie de poeţi afirmaţi cu deosebire în alte planuri (Otilia Cazimir), fie de autori profilaţi pe un atare gen de literatură. Istoria, populată de eroi încleştaţi în ciocniri vitale menite a reliefa momente din trecutul eroic sau rolul unor personalităţi de frunte ale istoriei noastre, animă dramaturgia lui Cămil Petrescu (cu evocarea figurii lui Bălcescu sau a lui Caragiale), a Iui Mircea Ştefănescu (Matei Millo, Eminescu sau Cuza-Vodă), sau pe aceea a lui V. Eftimiu (atras de vremile haiduciei). Lupta comuniştilor pentru libertate, momentul insurecţiei armate inspiră pe Aurel Baranga, Al. Voitin, Horia Lovinescu, Titus Popovici ş.a. Majoritatea dramaturgilor abordează o tematică izvorâta direct din realităţi ale construcţiei socialismului, conturând tipuri inedite, fenomene, evenimente, situaţii sociale şi psihologice şi medii în ipostaze necunoscute anterior: lumea furnaliştilor şi minerilor (Mihail Davidoglu), a şantierelor şi a uzinelor socialiste (P. Everac, Dorel Dorian), a satelor cooperativizate (Lucia Demetrius, Siito Andrâs), procesul de destrămare a familiei burgheze (H. Lovinescu). Factorul motor al multor piese e lupta de clasă în formele ei violente. În altele se vădeşte o pronunţată tendinţă de abordare a problemelor de ordin etic (A. Baranga, L. Demetrius, P. Everac, H. Lovinescu, Al. Mirodan ş.a.). Se încearcă drama de acţiune, patetică, de preocupări şi investigaţie socială, fresca, piesa de idei, comedia de moravuri şi de situaţii, dezbaterea etică, teatrul narativ sau publicistic, simbolurile. În domeniul criticii şi istoriei literare are loc un impetuos proces de revalorificare şi de reconsiderare a moştenirii culturale şi, paralel, de sprijinire a orientării scriitorilor pe noile coordonate ale umanismului socialist. După o fază incipientă în care atenţia s-a îndreptat, uneori exclusiv, spre dezbaterea problemelor de conţinut, istoria literară şi critică la zi au cunoscut un notabil reviriment în sensul aprecierii literaturii prin specificul acesteia. În acest spirit s-au realizat studii consacrate clasicilor sau scriitorilor mai recenţi (G. Călinescu, T. Vianu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, G.C. Nicolescu, Al. Dima, Al. Piru, D. Micu, Ov. S. Crohmălniceanu, G. Ivaşcu, Savin Bratu, Paul Cornea, Adrian Marino, George Munteanu, Pompiliu Mareea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga ş.a.) ori a unor probleme de teorie literară (VI. Streinu, Silvian Iosifescu, Vera Călin, N. Tertu-lian ş.a.) şi s-au afirmat o serie de critici preocupaţi mai ales de fenomenul literar curent (I.D. Bălan, Al. Oprea, E. Simion, Paul Georgescu, Ion Lungu, Ion Oarcăsu, Victor Felea, Valeriu Rîpeanu, Matei Călinescu ş.a.).

MUZICA
Muzicalitatea poporului român s-a manifestat din cele mai vechi timpuri în varietatea de genuri vocale şi instrumentale ale folclorului. Apărut în procesul de formare a poporului şi a limbii române, folclorul muzical şi-a definit caracterul original în legătură cu limba şi cu sistemul de versificaţie. Studiul fenomenelor de sincretism din arta populară confirmă legătura structurală a muzicii cu poezia populară epică şi lirică, cu obiceiurile, cu jocurile şi cu teatrul nostru popular. Astfel, baladele (în special cântecul păstoresc, haiducesc, de protest social), cântate pe melodii proprii, sunt acompaniate de instrumente muzicale, iar cântarea alternează cu recitative şi interludii muzicale. Doino, specie caracteristică genului liric, se deosebeşte de alte cântece lirice prin melodia tărăgănată, contemplativă, duioasă. Muzica populară românească şi-a păstrat până astăzi originalitatea şi unele particularităţi arhaice şi în melodiile de joc, executate în ritmuri variate. Izvoare istorice, arheologice, muzicale atestă prezenţa muzicii în viaţa poporului. Cronicarii români şi străini au consemnat aspecte ale muzicii populare, cu caracter militar sau de curte, iar vechi scrieri de muzică religioasă dovedesc o puternică şi originală activitate în acest domeniu. „Codex Cajoni” (sec. al XVII-lea) şi o culegere de dansuri valahe cuprinsă în lucrarea „Istoria Daciei Transalpine” de Fr. J. Sulzer (sec. al XVIII-lea) sunt printre primele surse de notaţie privind muzica noastră populară şi de epocă. Valoroase mărturii despre muzica poporului nostru cuprinde lucrarea „Descrierea Moldovei”, realizată în sec. al XVIII-lea, de marele cărturar Dimitrie Cantemir, printre altele, teoretician şi culegător al muzicii orientale, începând cu şcoala de la Putna (sec. al XVI-lea), muzica psaltică a adus pe plan creator şi prin activitatea de tipar o contribuţie asemănătoare cu aceea din domeniul picturii sau arhitecturii. Un prim rol de sintetizator al valorilor folclorice muzicale 1-a împlinit, prin culegeri („Spitalul amorului”), creaţii, scrieri teoretice şi prin munca de popularizator, Anton P a n n (sec. al XlX-lea). Este de presupus că muzica de curte a claselor suprapuse nu se deosebea esenţial de muzica populară. În timpul domniilor fanariote, are loc, în Principate, un proces de orientalizare a muzicii orăşeneşti şi de curte, căruia îi ia locul, la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XlX-lea, unul rapid şi profund de occidentalizare. Cu formaţiile de operă străine care vin în Principate, îndeosebi în sec. al XlX-lea, se stabilesc aici primii muzicieni. Aceştia prelucrează cântecul popular în forme simple, vocale sau instrumentale. 0 seamă de compozitori care au activat în secolul trecut, L. Wiest, J.A. Wach-mann, C. Mikuli, AI. Flechtenmacher, Ed. Caudella, G. Stephănescu, C. Dimitrescu, au abordat genuri variate, de la cântecul şi romanţa epocii până la simfonie şi cvartet, acordând o deosebită atenţie genurilor scenice: vodevilul, operetă, opera. Puternică mişcare corală, reprezentată de G. Musicescu, G. Dima, I. Vidu, C. Porumbescu, D.G. Kiriac, G. Cucu, promovează o artă cu conţinut educativ-patriotic, bazată pe prelucrarea cântecului popular. Un rol deosebit de însemnat în dezvoltarea culturii noastre muzicale l-au avut înfiinţarea celor trei conservatoare, la Bucureşti, Cluj şi Iaşi, activitatea ansamblurilor corale din Lugoj, Iaşi, Sălişte, Poiana Sibiului ş.a., a fanfarelor militare şi civile, a Societăţii filarmonice, precum şi dezvoltarea criticii muzicale iniţiate de N. F i 1 i m o n. Prin prodigioasele sale calităţi de compozitor, violonist, pianist, dirijor, pedagog, George E n e s c u ridică viaţa muzicală românească de la începutul secolului nostru pe treapta afirmării sale moderne, universale, în genuri diferite: suită, sonată, simfonie, ansamblu de cameră, lied, operă. Sinteza dintre caracterul naţional şi cel universal înfăptuită de opera enesciană a constituit fundamentul pe care s-a clădit apoi şcoala muzicală românească modernă, în 1921 ia fiinţă Societatea compozitorilor români, care a urmărit concentrarea forţelor creatoare spre valorificarea personală a resurselor expresive ale cântecului popular. Un rol important în ridicarea noilor generaţii de compozitori 1-a avut A. Castaldi, primul profesor de compoziţie la Conservatorul din Bucureşti. El a cultivat la elevii săi interesul pentru formele simfonice şi programatice. Continuând drumul deschis de A. Castaldi, compozitorii I.N. Otescu, A. Alessandrescu şi Const. C. Nottara au afirmat, în muzică noastră, orientarea stilistică impresionistă, pe atunci inovatoare, dându-şi totodată şi aportul personalităţii lor. Ei au excelat în creaţia programatică, in-spirîndu-se din subiecte mitologice, iar în creaţia de operă, adresându-se unor subiecte naţionale, au tins spre un conţinut original. 0 altă direcţie care a realizat o sinteză între principiile lui Castaldi şi muzica franceză tradiţională este reprezentată în acea epocă prin D. Cuclin, autor al unor lucrări simfonice de anvergură, S. Golestan, Al. Zirra ş.a., după cum F. Lazăr, D. Lipatti, Th. Rogalski şi-au conturat personalitatea în contact cu influenţele moderne ale neoclasicismului şi post-roman-tjsmului, rămânând fideli surselor de inspiraţie populară. De o importanţă hotărâtoare în definirea trăsăturilor şcolii româneşti moderne este aportul creator dl unor compozitori ca M. Jora, S. Drăgoi, M. Andricu, M. Negrea, P. Constantinescu, Z. Vancea, I.D. Chirescu. Formaţi în contact cu curentele înnoitoare ale muzicii europene din primele decerni ale veacului nostru, aceşti muzicieni au pus bazele unei exprimări originale în muzică românească, investigând cu predilecţie valorile, îndeosebi de ordin modal şi ritmic, ale folclorului ţărănesc. Toate aceste direcţii stilistice au comună tendinţă spre o artă bazată pe principiile realiste. Lucrările de valoare ale perioadei interbelice deschid drumul operei, baletului, suitei şi poemului simfonic, liedului, muzicii de cameră şi creaţiei corale moderne. Deceniile 3 şi 4 contribuie în egală măsură la dezvoltarea activităţii critice, la intensificarea cercetării istorico-ştiinţifice, estetice, pedagogice, folclorice. Se remarcă studiile de bizantinologie ale lui I.D. Petrescu, cele de estetică muzicală ale lui D. Cuclin, cele istorice, pedagogice şi folclorice ale lui G. Breazul şi C. Brăiloiu. Ultimii doi sunt fondatorii folcloristicii româneşti pe baze moderne, sintetizând rezultatele obţinute de D.G. Kiriac, T. Brediceanu, S. Drăgoi şi pe cele ale lui B. Bartok, care s-a preocupat pe plan teoretic şi creator şi de folclorul românesc. Se fundează acum „Arhiva fonogramică” (1927) şi, pe lângă Societatea compozitorilor, „Arhiva de folclor” (1928), ambele constituind nucleul actualului Institut de etnografie şi folclor, între cele două războaie mondiale viaţa muzicală se intensifică prin înfiinţarea operelor române de la Bucureşti şi Cluj, prin reorganizarea vechii orchestre simfonice bucureştene, sub conducerea lui George Georgescu, având titlul de Filarmonică, prin crearea unei orchestre simfonice Ia Iaşi şi a orchestrei simfonice a Radiodifuziunii, prin activitatea coralelor „Carmen” şi „Cântarea României”. Dintre şefii de orchestră se impun: A. Ciolan, Ion Nona Otescu, E. Massini, Theodor Rogalski, Ionel Perlea, Alfred Alessandrescu. Prestigiul unor interpreţi cum sunt pianistul Dinu Lipatti, dirijorul George Georgescu a depăşit, alături de acela al lui George Enescu, hotarele ţării. Profundele transformări intervenite în viaţa socială, economică, politică şi culturală a ţării, după Eliberare, au avut ca urmare dezvoltarea impetuoasă a artei muzicale. Însufleţiţi de idealurile epocii noastre, de frământările şi înfăptuirile ei, compozitorii au realizat lucrări valoroase, simfonice şi de cameră, opere, cântece de masă, lucrări din celelalte genuri de creaţie muzicală, care au îmbogăţit patrimoniul culturii noastre şi au avut răsunet şi peste hotare. Sprijiniţi de Uniunea compozitorilor şi muzicologilor (întemeiată în 1949), ei desfăşoară o laborioasă şi susţinută activitate pentru îmbpgăţirea continuă a mijloacelor de exprimare, pentru însuşirea măiestriei artistice, prin valorificarea continuă a patrimoniului culturii muzicale naţionale şi universale, cât şi a experienţei pozitive în tehnica componistică contemporană. Aceasta contribuie la diversificarea genurilor şi stilurilor, stimulează afirmarea personalităţilor. O parte dintre compozitorii care au activat între cele două, războaie mondiale îşi continuă şi îşi desăvârşesc creaţia după Eliberare. Alţii, deşi debutează în anii premergători ultimului război, ajung la împlinirea operei lor în zilele noastre: T. Ciortea, Gh. Dumitrescu, I. Dumitrescu, L. Feldman, S. Toduţă, A. Mendelsohn, A. Stoia, V. Popovici, M. Socor, N. Buicliu, H. Jerea, C. Palade, 0. Vargă, M. Eisikovits. Dintre tinerii compozitori s-au remarcat, cu lucrări consacrate, unele distinse eu premii importante peste hotare: Z. Aladar, P. Bentoiu, W. Berger, Th. Bratu, D. Bughici, D. Capoianu, M. Chiriac, Gh. Costinescu, Ţh. Grigoriu, L. GW deanu, Al. Hrisanide, N. Istrate, E. Junger, Şt. Niculescu, T. Olah, D. Popovici, R. Paladi, Al. Paşcanu, L. Profeta, A. Porfetye, S. Sarchizov, A. Stroe, A. Vieru ş.a. Arta interpretativă românească, reprezentată în trecut prin personalităţi de faimă mondială că N. Leonard, H. Darclee, D.Popovici-Bayreuth, E. Teodorini, FI. Cristoforeanu, Gr. Gabrielescu, cunoaşte un remarcabil avânt; sunt cunoscuţi
În lumea întreagă cântăreţii N. Herlea, Z. Pally, D. Iordăchescu ş.a., pianistul V.Gheorghiu, violoniştii I. Voicu, Şt. Gheorghiu, Şt. Ruha, violoncelistul R. Aldulescu ş.a. Printre dirijorii care şi-au câştigat prestigiul în ţară şi peste hotare, după Eliberare, se numără: M. Basarab, N. Boboc, C. Bugeanu, I. Conta, M. Popa, M. Cristescu ş.a. Creaţii îndrăgite de public au fost realizate în domeniul muzicii uşoare, datorită contribuţiei unor compozitori ca: Ion Vasilescu, G. Dendrino, H. Mălineanu, N. Kirculescu, R. Şerban, E.Roman, V. Veselovschi ş.a. în domeniul criticii şi muzicologiei activează Z. Vancea, R. Ghircoiaşu, G. Sbârcea, G.Bălan, P. Brîncuş, A. Brumaru, L. O. Cosma, V. Cosma, A.Hoffman, L. Rusu, Şt. Lakatos, V. Tomescu, iar în domeniul folcloristicii, G. Ciobanu, E. Comişel, T. Alexandru, Tr. Mârza ş.a. Activitatea ştiinţifică muzicală se desfăşoară şi în cadrul Institutului de etnografie şi folclor (unul dintre cele mai mari din lume) şi al Institutului de cercetări de istoria artelor, ambele ale Academiei Republicii Socialiste România. Editura muzicală a Uniunii compozitorilor are drept scop tipărirea creaţiei româneşti şi universale, a publicaţiilor de muzicologie, a lucrărilor de popularizare etc, iar casa de discuri „Electrecord, imprimarea în tiraje de masă a muzicii universale şi româneşti. În anul 1958, a fost iniţiat Festivalul şi Concursul internaţional „George Enescu”, care are loc din trei în trei ani la Bucureşti. 0 vastă reţea de şcoli muzicale de nivel superior, elementar şi mediu, răspândite în toată ţara, întregesc profilul învăţământului muzical. Muzica devine un factor important în educarea maselor. Pentru îmbogăţirea lor spirituală, pentru formarea gustului lor, masele de iubitori ai muzicii sunt atrase pe de-o parte spre manifestările muzicale profesioniste, iar pe de altă parte sunt încadrate în numeroase formaţii de amatori, în repertoriul acestora, alături de creaţia clasică şi contemporană universală, un loc de frunte îl ocupă creaţia românească originală. Muzica corală cunoaşte un nou avânt prin activitatea desfăşurată de marile formaţii profesioniste: coralele filarmonicilor din Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Arad, formaţiile Radioteleviziu-nii, ansamblurile de cântece şi dansuri.

INSTITUŢII DE ÎNVĂ-ŢĂMÎNT, CULTURAL-ŞTIINŢIFICE ŞI ARTISTICE
În anul şcolar 1965-1966, în învăţământul de cultură generală au funcţionat 15 521 Şcoli cu 3 347 076 elevi, în învăţământul de artă 51 şcoli cu 20 380 elevi, în învăţământul profesional 441 şcoli cu 182 391 elevi, în învăţământul pedagogic 24 şcoli cu 12 703 elevi, în învăţământul tehnic şi tehnic de maiştri 349 şcoli cu 68 409 elevi, iar în învăţământul superior 183 facultăţi cu 130 614 studenţi în 15 centre universitare (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Craiova, Tîrgu-Mureş, Braşov, Baia Mare, Bacău, Constanţa, Galaţi, Oradea, Piteşti, Petroşeni, Suceava) şi 48 de instituţii de învăţământ superior, printre care 4 universităţi, la Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara. În 19,65 au funcţionat 78 teatre, 5 opere, 37 orchestre, 9 ansambluri de cântece şi dansuri, 6 244 cinematografe, 217 muzee, 24 395 biblioteci, precum şi 11 889 cămine culturale şi case de citit, 179 case de cultură, au activat 30 478 echipe (formaţii) artistice de amatori, s-au editat 8 422 titluri de cărţi şi broşuri cu un tiraj total de 78 024 mii exemplare. În 1965 au apărut 57 ziare de informare generală cu un tiraj anual total de 995 316 000 exemplare şi 432 alte publicaţii periodice cu un tiraj anual total de 140 300 mii exemplare; dintre acestea, cea mai mare răspândire au cotidianele „Scânteia”, „România liberă”, „Scânteia tineretului” şi revistele „Lupta de clasă”, ‘ „Contemporanul”, „Lumea”, „Flacăra”, „Gazeta literară”, „Luceafărul”. Au funcţionat 30 staţii de radioemisiune şi 26 staţii de televiziune (inclusiv staţiile de retransmisiune). Instituţii ştiinţifice. În prezent funcţionează în întreaga ţară 264 unităţi de cercetare ştiinţifică, dintre care 53 institute ale Academiei, 163 unităţi de cercetare departamentală şi 48 laboratoare uzinale mari în întreprinderile industriale moderne.

No comments »

română, limba ~-, limba vorbită de poporul român; lim­ba de stat a Republicii Socia­liste România. Face parte din familia limbilor romanice, fiind continuatoarea latinei vorbite în provincia romană Dacia şi în regiunile romanizate de pe malul drept al Dunării. Trans­formarea latinei orientale în l.r. a avut loc prin sec. VII –VIII. Structura gramaticală, sistemul fonetic şi cea mai mare parte a vocabularului de bază sînt, în l.r., de origine latină, ca şi în celelalte limbi romanice. Datorită condiţiilor istorice de dezvoltare, l.r. a suferit nume­roase influenţe, care nu i-au atins esenţa latină, limitîndu-se mai ales la vocabular şi la for­marea cuvintelor. Din limbile populaţiei autohtone tracoilire, l.r. nu a păstrat decît cîteva zeci de cuvinte. Dintre influen­ţele externe, cea mai veche şi de mai lungă durată este cea slavă, căreia i se datoresc şi cuvinte din vocabularul ei de bază. După o fază de dezvoltare unitară, l.r. (numită româna comună) s-a scindat, între sec. X şi XII, în patru dialecte: dacoromân, vorbit în nordul Dunării şi Dobrogea, aromân, vorbit în unele locuri din Grecia, Iugoslavia, Albania şi Bulgaria, megleno-român, vor­bit în unele locuri din sud-ves-tul Bulgariei şi nord-estul Gre­ciei, şi istroromân, vorbit în opt localităţi din Istria (Iugosla­via). Dialectul dacoromân este singurul care a devenit limbă naţională si literară; în vor­birea curentă, el este identifi­cat cu l.r. în dialectul daco­român au lăsat urme în voca­bular influenţele slavă, ma­ghiară, turcă, medio- şi neo­greacă; în ultimele două seco­le, influenţa puternică Iatino-romanică, mai ales cea fran­ceză, a întărit caracterul roma­nic al l.r. Primele texte scrise în l.r. (traducerile rotacizante maramureşene de cărţi reli­gioase) datează de la sfîrşitul sec. al XV-lea şi începutul sec. al XVI-lea. Cel mai vechi text care a putut să fie datat cu pre­cizie este scrisoarea lui Neacşu din Cîmpulung (1521). înain­te de această dată există ates­tări izolate de cuvinte româneşti în documente bizantine, latine, maghiare şi mai ales slave; asemenea atestări sînt frecvente în sec. XIII-XV. Bazele l.r. li­terare se pun la mijlocul sec. al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi. Formată pe baza graiu­lui muntenesc, l.r. literară s-a îmbogăţit ulterior cu elemente aparţinînd altor graiuri, în primul rînd celui moldovenesc. Scrierea actuală a l.r. foloseşte alfabetul latin, cu unele semne diacritice necesare pentru a reda sunete inexistente în la­tină. Pînă în 1860, scrierea ofi­cială în ţările române a folosit alfabetul chirilic; texte scrise cu litere latine există însă din sec. al XVI-lea

No comments »

romanţă 1. (LIT.) Poezie lirică sentimentală, de obicei de inspiraţie erotică. A fost cultivată mai întîi în Spania, unde termenul de r. (românce) desemna iniţial compoziţiile lirice-narative scrise în limba romanică (spre deosebire de cele din limba latină), iar ulterior poemele cavalereşti cu conţinut eroic sau legendar din ro mancero.In sec. al XV-lea,devenită specie a poeziei culte, cu reguli prozodice fixe (o formă metrică unică, octosilabică, versurile pereche asonanţate), r. primeşte o accepţie apropiată de cea modernă, putînd trata, prin accentuarea elementului liric sentimental, orice subiect. Prin conţinutul ei emoţional şi prin forma simplă, melodioasă a versului, înrudită cu liedul, r. a suscitat interesul compozitorilor, care au pus pe muzică numeroase texte de asemenea factură. în literatura română,romanţa a fost cultivată de Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Theodor Şerbănescu,Traian Demetrescu, MăriaCunţan, Cincinat Pavelescu,Arthur Enăşescu ş.a. 2. (MUZ.)Piesă vocală de formă strofică,cu acompaniament de diverse instrumente. Conţinutul său este, de regulă, liric, sentimental. Prin extindere, piesă instrumentală cu un caracter asemănător.

No comments »

romantism economici cu­rent utopic apărut în economia politică Ia sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. Reprezentanţii r.e.au con­statat unele contradicţii ale capitalismului, fără să înţeleagă insă cauzele lor. Astfel, ei au relevat urmările distrugătoare ale maşinismului şi ale diviziu­nii muncii în condiţiile capitalismului, consecinţele supra­producţiei şi ale crizelor, rui-narea micilor burghezi şi ţă­rani, mizeria proletariatului, anarhia în producţie, nedrep­tăţile în repartiţia bogăţiilor etc. Idealizind mica producţie Ce mărfuri, ei au criticat capi­talismul de pe poziţii mic-imrgheze. Analiza ştiinţifică a condiţiilor reale ale dezvoltării capitalismului a fost înlocuită «e aceştia prin declaraţii sen­timentale, condamnări nepu­tincioase şi dorinţe irealiza­bile. Principalul reprezentant al r.e.: J. Ch. Simonde de Sismondi,

No comments »

romantism, mişcare literară şi artistică, apărută în Europa la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, ca o expresie a ten­siunii spirituale provocate de prefacerile complexe caracteris­tice procesului de prăbuşire a ordinii feudale şi de instaurare a celei capitaliste; el reflectă în ultimă analiză fie rezistenţa faţă de procesul înnoitor, fie avîntul mersului înainte, fie decepţia ce a urmat după con­solidarea dominaţiei burgheziei. R. a influenţat nu numai arta şi literatura, ci şi filozofia, istoria, dreptul, lingvistica, eco­nomia politică etc. R. se con­turează în fiecare ţară ca o mişcare cu conţinut şi finali­tate specifică. Reprezentanţii lui se adresează cu precădere tradiţiei, istoriei, folclorului, considerate ca manifestări ale geniului naţional. Literatura romantică şi-a găsit izvoare şi expresii teoretice în cultul rousseauist al naturii, în socia­lismul utopic, în idealismul kan­tian, în idealismul subiectiv al lui Fichte, în dinamica dialecti­cii hegeliene, în idealismul obiectiv al lui Schelling. O înrîu-nre considerabilă a exercitat, îndeosebi asupra r. tîrziu, meta­fizica voluntaristă a lui Scho-penhauer şi individualismul nietzschean, ca şi misticismul existenţialist al lui Kierkegaard. Definit în genere ca o reacţie împinsă pînă la revoltă faţă de canoanele tematice şi for­male ale clasicismului r. a militat pentru abolirea dogmatismului estetic şi a aca­demismului, a domniei raţio­nalismului rece şi a ordinii stereotipizate, pentru ieşirea din convenţional şi abstract, pentru lărgirea nelimitată a univer­sului de probleme, de atitu­dini, de reprezentări şi de imagini ale omului şi artei; el a proclamat primatul subiec­tivităţii, ideea afirmării origi­nalităţii, spontaneităţii şi since­rităţii emoţionale, a liberei in­spiraţii personale; a promovat fantezia şi sentimentul, cultul eului, individual şi naţional, şi libertatea de expresie ca prin­cipii şi condiţii fundamentale ale artei autentice. Sub toate aceste aspecte, r. stă la originea întregii arte moderne. Pregătit şi anunţat de către p r e r o-m a n t i s m, r. s-a manifestat, în momente diferite ale evolu­ţiei fiecărei literaturi naţionale, în funcţie de împrejurările sociale, politice şi culturale interne, de tradiţie, de diferitele clase şi categorii sociale ale căror idealuri le exprima, de formaţia şi convingerile filozo­fice şi politice ale reprezentan­ţilor săi, de receptivitatea aces­tora la influenţele exercitate de fenomenul literar străin, ca şi de particularităţile lor tempe­ramentale. Cumulînd atitudini şi tendinţe antagonice, în strînsă conexiune cu factorii social-ideologici care îl condiţionează, t. este un fenomen complex şi neunitar. Se poate vorbi, astfel, despre un r. de colora­tură burgheză sau aristocratică, mic-burgheză sau proletară, şi ca atare, despre un r. progre­sist sau retrograd, revoluţionar sau reacţionar, activ sau pasiv, liberal sau conservator, despre unul catolic sau socialist utopic, mistic sau ateu, cu implicaţii clasiciste sau realiste etc. Ade­sea în operele unora şi aceloraşi personalităţi romantice s-au in­terferat tendinţele diferite şi contradictorii ale acestei miş­cări. Unii dintre artiştii roman­tici s-au declaTat categoric de partea mişcărilor progre­siste şi a revoluţiilor democra­tice eliberatoare care au zgu­duit Europa în prima jumătate a sec. al XlX-lea (Byron, Puş-kin, Lermontov, Hugo, Shel-ley, Petofi, Heine). Ei au culti­vat un spirit mesianic sau revo­luţionar, au încercat să perpe­tueze ideea geniului viguros, tipul titanului răzvrătit, al erou­lui supradimensionat de marile sale pasiuni nesatisfăcute şi neînţelese într-o lume mes­chină, prea strimtă şi absurdă prin contradicţiile ei nerezol­vate. Alţii, inadaptabili sau adversari ai realităţii istorice instaurate de burghezie, ori ai modului de gîndire şi viaţă, dominat de materialismul ei vul­gar, suferind de aşa-numitul „rău al secolului”, s-au situat pe poziţia unui idealism ezoteric, a evaziunii mistice (Chateau-briand), a evocării stărilor de spirit tenebroase, onirice şi ocul­te (Novalis, Nerval, Achim von Arnim ş.a.).în opoziţie cu clasi­cismul, r. deschide porţile lite­raturii pentru personajele din păturile sociale socotite altădată inferioare. Elintroduceînlitera-tură noi categorii estetice (urî-tul, grotescul, macabrul, pito­rescul, feericul, culoarea locală, bizarul, fantasticul, romanescul etc.) şi favorizează apariţia unor noi specii în cadrul genu­rilor tradiţionale, ca şi fuzio­narea sau transformarea unora dintre cele existente. R. a in­fuzat lirism genului epic şi dramatic, a încurajat amestecul de tragic şi comic, de sublim şi grotesc, a desfiinţat regula celor trei unităţi, s-a arătat deschis la inovaţiile prozodice. El a sugerat apropierea poeziei de muzică, a prozei de pictură şi a tuturor artelor între ele (sincretismul lui Wagner). în privinţa mijloacelor de expre­sie, a preferat comparaţiei me­tafora, vocabulei nobile cuvîntul comun, popular, încărcat de valori afective, aluzia, su­gestia, verbul energic şi eloc­vent. Subordonînd expresia ne­cesităţii de a comunica „stări sufleteşti”, romanticii au înles­nit diversificarea stilurilor in­dividuale în funcţie de natura mişcărilor psihice şi a emoţiilor trăite, cultivînd, potrivit tem­peramentului, stilul patetic, evocativ, colorat, muzical, fraza amplă’, încărcată de imagini şi antiteze. în proză, el mani­festă predilecţie pentru peisajul pitoresc, portretul fizic, acţiu­nea captivantă, iar în dramă pentru conflictele violente, erou antagonici, lovitura de teatru şi tirada retorică. Printre repre­zentanţii cei mai de seamă ai t„ în diferite literaturi, se re­marcă: fraţii Schlegel, Clemens Brentano, Achim von Arnim, Novalis, Tieck, Grimm, Hoff-mann, Uhland (Germania); Byron, Shelley, Keats, Scott (Anglia); Lamartine, Hugo, Vigny, Musset, Gerard de Nerval (Franţa); Manzoni, Leopardi (Italia); Puşkin, Ler­montov (Rusia), Mickiewicz, Slowacki (Polonia), Petofi (Un­garia), Espronceda (Spania) ş.a, în România r. cunoaşte trei etape principale: Prima, între 1830 şi 1840, caracte­rizată prin explorarea conco­mitentă a unor motive prero­mantice şi romantice (poezia ruinelor, a nopţii, a visului, a meditaţiei), cu influenţe la-martiniene (Heliade-Rădulescu, V. Cîrlova); a doua defineşte momentul paşoptist, cu predo­minanţa liricii militante, pa­triotice, vizionare, de evocare istorică, cu descoperirea filo­nului folcloric (Alecsandri, Ale-xandrescu, Bălcescu, Bolinti-neanu, Bolliac, Kogălniceanu, A. Mureşanu, Russo ş.a.); a treia, postpaşoptistă, cu in-fler.iuni elegiace, pesimiste, cu refugiu! în natură, mitologic, atracţia cosmosului, reacţia cri­tică pamfletară (Eminescu). Succesiv (fenomenul e carac­teristic şi altor literaturi), ati­tudinea romantică, în diferite ipostaze şi parţial, reapare şi în epocile ulterioare (Macedonski, D. Zamfirescu, Al. Vlahuţă, Delavrancea, Goga, M. Sa-doveanu, Arghezi, Beniuc). In artele plastice, r.este caracterizat de predilecţia pentru exprima­rea sentimentelor dramatice, prin intermediul subiectelor eroice şi patetice, al temelor istorice şi al legendelor medie­vale, al peisajului furtunos sau cu ruine evocatoare de frămîn-tare şi mister, ca şi prin colţurile de natură care stîrnesc emo­ţiile intime, duioşia, melanco­lia şi meditaţia solitară etc, prin cultivarea u r î t u 1 u i şi grotescului care modi­fică idealul clasic al frumuseţii echilibrate şi armonioase. Actul de naştere al r. în pictură pare să fie compoziţia „Ciumaţii din Jaf fa” (1804) a lui A.J Gros. Tendinţele acestui curent pot fi identificate în tablourile sale istorice în care mizeriile războiului sînt înfăţişate cu o crudă şi violentă veridici­tate, într-o cromatică vie şi expresivă. R. se defineşte ca un curent de sine stătător, prin lucrările lui Gericault („Pluta Meduzei”, -1813) şi D e 1 a c r o i x, Decamps, Fro-mentin, Gustave Dore, David Caspar Friedrich ş.a. în sculp­tură întîlnim aspecte romantice în opera lui Fr. Rude şi Aug. Preautt. Apropiat de curentul r., la noi, este C.D. Rosenthal şi, în unele aspecte ale operei sale din tinereţe, Nicolaie Grigo-rescu. In muzică, r. a fost pre­vestit de Şcoala de la Mann-heim (Stamic, Richter), de primii mari clasici vienezi (Haydn, Mozart), şi în special, de creaţia lui Beethoven. Ex­presia lirică se impune prin liedurile lui Schubert, Brahms şi piesele instrumentale ale lui Schumann şi Chopin, atingînd patetismul prin simfoniile lui Ceaikovski, prin operele lui Verdi şi Wagner şi prin lucrări programatice de vaste propor­ţii ca Simfonia Fantastică de Berlioz. Operele lui Shakespeare, Dante, Schillcr, Goethe, Byron, Puşkin, frumuseţile na­turii, inspiră pe compozitori, ie stimulează fantezia, măiestria transpunerilor sonore; armonia şi orchestraţia devin mai sub­tile şi mai nuanţate; se afirmă virtuozitatea solistică (Paga-nini, Liszt) şi dirijorală specta­culoasă. Datorită lui Liszt apare genul nou al poemului îirr.tonic. Este valorificat creator folclorul muzical, se cris­talizează şcolile muzicale na­ţionale, apar critica şi publi­cistica muzicală. Unii mili­tează pentru revoluţionarea lim­bajului muzical (Schumann, Berlioz, Liszt, Wagner) alţii preferă să rămînă credincioşi tradiţiilor (Brahms, Reger).P rin Franck, Saint-Saens, Fau-E ruckner, r. îşi trăieşte epi­logul (postromantism) care s-a prelungit pînă către mijlocul secolului al XX-lea (Mahler, Richard Strauss).

No comments »

Romanski, Stoian (1882— 1959), lingvist, filolog, etno­graf şi istoric bulgar. A fost profesor la Universitatea din Sofia, membru al Academiei bulgare de ştiinţe. S-a ocupat de relaţiile dintre bulgari şi popoarele vecine, printre care şi de probleme privitoare la limba română şi la istoria poporului român.

No comments »

Romanovski, Dmitri Leonidovici (1861 — 1921), medic rus. A fost profesor de medicină internă la Universitatea din Petrograd. S-a făcut cunoscut mai ales prin cercetările sale de parazitologie şi de histologie a sîngelui. El a elaborat şi a introdus în practica laboratorului clinic coloraţia mixtă cu eozină şi cu albastru de metilen, care-i poartă numele şi care a jucat un rol important în cunoaşterea histologiei sîngelui. Op. pr.: „Parazitologia şi terapia mala­riei”, „Metodica cercetărilor clinice-microscopice”.

No comments »

Romanov, dinastie de ţari şi împăraţi ai Rusiei, întemeiată de Mihail Fiodorovici R., ţar (1613—1645). A domnit pînă la revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917, cînd ultimul tar, Nicolaie al II-lea (1894-1917), a fost detronat.

No comments »

Romano, Giulio (zis şi Giulio Pippi) (1492 sau 1499-1540), pictor şi arhitect ita­lian, însemnat elev al lui R a f a e 1, cu care a colaborat Ia frescele Vaticanului şi pe care le-a terminat după moartea acestuia („Transfiguraţia”). Din 1527 s-a stabilit Ia Mantova, un­de a construit palatul „del Te”, pe care 1-a decorat cu fresce. Printre creaţiile sale arhitec­turale se numără şi vilele Ma­dama şi Lante din Roma.

No comments »

No comments »