română, limba ~-, limba vorbită de poporul român; lim­ba de stat a Republicii Socia­liste România. Face parte din familia limbilor romanice, fiind continuatoarea latinei vorbite în provincia romană Dacia şi în regiunile romanizate de pe malul drept al Dunării. Trans­formarea latinei orientale în l.r. a avut loc prin sec. VII –VIII. Structura gramaticală, sistemul fonetic şi cea mai mare parte a vocabularului de bază sînt, în l.r., de origine latină, ca şi în celelalte limbi romanice. Datorită condiţiilor istorice de dezvoltare, l.r. a suferit nume­roase influenţe, care nu i-au atins esenţa latină, limitîndu-se mai ales la vocabular şi la for­marea cuvintelor. Din limbile populaţiei autohtone tracoilire, l.r. nu a păstrat decît cîteva zeci de cuvinte. Dintre influen­ţele externe, cea mai veche şi de mai lungă durată este cea slavă, căreia i se datoresc şi cuvinte din vocabularul ei de bază. După o fază de dezvoltare unitară, l.r. (numită româna comună) s-a scindat, între sec. X şi XII, în patru dialecte: dacoromân, vorbit în nordul Dunării şi Dobrogea, aromân, vorbit în unele locuri din Grecia, Iugoslavia, Albania şi Bulgaria, megleno-român, vor­bit în unele locuri din sud-ves-tul Bulgariei şi nord-estul Gre­ciei, şi istroromân, vorbit în opt localităţi din Istria (Iugosla­via). Dialectul dacoromân este singurul care a devenit limbă naţională si literară; în vor­birea curentă, el este identifi­cat cu l.r. în dialectul daco­român au lăsat urme în voca­bular influenţele slavă, ma­ghiară, turcă, medio- şi neo­greacă; în ultimele două seco­le, influenţa puternică Iatino-romanică, mai ales cea fran­ceză, a întărit caracterul roma­nic al l.r. Primele texte scrise în l.r. (traducerile rotacizante maramureşene de cărţi reli­gioase) datează de la sfîrşitul sec. al XV-lea şi începutul sec. al XVI-lea. Cel mai vechi text care a putut să fie datat cu pre­cizie este scrisoarea lui Neacşu din Cîmpulung (1521). înain­te de această dată există ates­tări izolate de cuvinte româneşti în documente bizantine, latine, maghiare şi mai ales slave; asemenea atestări sînt frecvente în sec. XIII-XV. Bazele l.r. li­terare se pun la mijlocul sec. al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi. Formată pe baza graiu­lui muntenesc, l.r. literară s-a îmbogăţit ulterior cu elemente aparţinînd altor graiuri, în primul rînd celui moldovenesc. Scrierea actuală a l.r. foloseşte alfabetul latin, cu unele semne diacritice necesare pentru a reda sunete inexistente în la­tină. Pînă în 1860, scrierea ofi­cială în ţările române a folosit alfabetul chirilic; texte scrise cu litere latine există însă din sec. al XVI-lea