romantism
Tagged as: R
romantism, mişcare literară şi artistică, apărută în Europa la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, ca o expresie a tensiunii spirituale provocate de prefacerile complexe caracteristice procesului de prăbuşire a ordinii feudale şi de instaurare a celei capitaliste; el reflectă în ultimă analiză fie rezistenţa faţă de procesul înnoitor, fie avîntul mersului înainte, fie decepţia ce a urmat după consolidarea dominaţiei burgheziei. R. a influenţat nu numai arta şi literatura, ci şi filozofia, istoria, dreptul, lingvistica, economia politică etc. R. se conturează în fiecare ţară ca o mişcare cu conţinut şi finalitate specifică. Reprezentanţii lui se adresează cu precădere tradiţiei, istoriei, folclorului, considerate ca manifestări ale geniului naţional. Literatura romantică şi-a găsit izvoare şi expresii teoretice în cultul rousseauist al naturii, în socialismul utopic, în idealismul kantian, în idealismul subiectiv al lui Fichte, în dinamica dialecticii hegeliene, în idealismul obiectiv al lui Schelling. O înrîu-nre considerabilă a exercitat, îndeosebi asupra r. tîrziu, metafizica voluntaristă a lui Scho-penhauer şi individualismul nietzschean, ca şi misticismul existenţialist al lui Kierkegaard. Definit în genere ca o reacţie împinsă pînă la revoltă faţă de canoanele tematice şi formale ale clasicismului r. a militat pentru abolirea dogmatismului estetic şi a academismului, a domniei raţionalismului rece şi a ordinii stereotipizate, pentru ieşirea din convenţional şi abstract, pentru lărgirea nelimitată a universului de probleme, de atitudini, de reprezentări şi de imagini ale omului şi artei; el a proclamat primatul subiectivităţii, ideea afirmării originalităţii, spontaneităţii şi sincerităţii emoţionale, a liberei inspiraţii personale; a promovat fantezia şi sentimentul, cultul eului, individual şi naţional, şi libertatea de expresie ca principii şi condiţii fundamentale ale artei autentice. Sub toate aceste aspecte, r. stă la originea întregii arte moderne. Pregătit şi anunţat de către p r e r o-m a n t i s m, r. s-a manifestat, în momente diferite ale evoluţiei fiecărei literaturi naţionale, în funcţie de împrejurările sociale, politice şi culturale interne, de tradiţie, de diferitele clase şi categorii sociale ale căror idealuri le exprima, de formaţia şi convingerile filozofice şi politice ale reprezentanţilor săi, de receptivitatea acestora la influenţele exercitate de fenomenul literar străin, ca şi de particularităţile lor temperamentale. Cumulînd atitudini şi tendinţe antagonice, în strînsă conexiune cu factorii social-ideologici care îl condiţionează, t. este un fenomen complex şi neunitar. Se poate vorbi, astfel, despre un r. de coloratură burgheză sau aristocratică, mic-burgheză sau proletară, şi ca atare, despre un r. progresist sau retrograd, revoluţionar sau reacţionar, activ sau pasiv, liberal sau conservator, despre unul catolic sau socialist utopic, mistic sau ateu, cu implicaţii clasiciste sau realiste etc. Adesea în operele unora şi aceloraşi personalităţi romantice s-au interferat tendinţele diferite şi contradictorii ale acestei mişcări. Unii dintre artiştii romantici s-au declaTat categoric de partea mişcărilor progresiste şi a revoluţiilor democratice eliberatoare care au zguduit Europa în prima jumătate a sec. al XlX-lea (Byron, Puş-kin, Lermontov, Hugo, Shel-ley, Petofi, Heine). Ei au cultivat un spirit mesianic sau revoluţionar, au încercat să perpetueze ideea geniului viguros, tipul titanului răzvrătit, al eroului supradimensionat de marile sale pasiuni nesatisfăcute şi neînţelese într-o lume meschină, prea strimtă şi absurdă prin contradicţiile ei nerezolvate. Alţii, inadaptabili sau adversari ai realităţii istorice instaurate de burghezie, ori ai modului de gîndire şi viaţă, dominat de materialismul ei vulgar, suferind de aşa-numitul „rău al secolului”, s-au situat pe poziţia unui idealism ezoteric, a evaziunii mistice (Chateau-briand), a evocării stărilor de spirit tenebroase, onirice şi oculte (Novalis, Nerval, Achim von Arnim ş.a.).în opoziţie cu clasicismul, r. deschide porţile literaturii pentru personajele din păturile sociale socotite altădată inferioare. Elintroduceînlitera-tură noi categorii estetice (urî-tul, grotescul, macabrul, pitorescul, feericul, culoarea locală, bizarul, fantasticul, romanescul etc.) şi favorizează apariţia unor noi specii în cadrul genurilor tradiţionale, ca şi fuzionarea sau transformarea unora dintre cele existente. R. a infuzat lirism genului epic şi dramatic, a încurajat amestecul de tragic şi comic, de sublim şi grotesc, a desfiinţat regula celor trei unităţi, s-a arătat deschis la inovaţiile prozodice. El a sugerat apropierea poeziei de muzică, a prozei de pictură şi a tuturor artelor între ele (sincretismul lui Wagner). în privinţa mijloacelor de expresie, a preferat comparaţiei metafora, vocabulei nobile cuvîntul comun, popular, încărcat de valori afective, aluzia, sugestia, verbul energic şi elocvent. Subordonînd expresia necesităţii de a comunica „stări sufleteşti”, romanticii au înlesnit diversificarea stilurilor individuale în funcţie de natura mişcărilor psihice şi a emoţiilor trăite, cultivînd, potrivit temperamentului, stilul patetic, evocativ, colorat, muzical, fraza amplă’, încărcată de imagini şi antiteze. în proză, el manifestă predilecţie pentru peisajul pitoresc, portretul fizic, acţiunea captivantă, iar în dramă pentru conflictele violente, erou antagonici, lovitura de teatru şi tirada retorică. Printre reprezentanţii cei mai de seamă ai t„ în diferite literaturi, se remarcă: fraţii Schlegel, Clemens Brentano, Achim von Arnim, Novalis, Tieck, Grimm, Hoff-mann, Uhland (Germania); Byron, Shelley, Keats, Scott (Anglia); Lamartine, Hugo, Vigny, Musset, Gerard de Nerval (Franţa); Manzoni, Leopardi (Italia); Puşkin, Lermontov (Rusia), Mickiewicz, Slowacki (Polonia), Petofi (Ungaria), Espronceda (Spania) ş.a, în România r. cunoaşte trei etape principale: Prima, între 1830 şi 1840, caracterizată prin explorarea concomitentă a unor motive preromantice şi romantice (poezia ruinelor, a nopţii, a visului, a meditaţiei), cu influenţe la-martiniene (Heliade-Rădulescu, V. Cîrlova); a doua defineşte momentul paşoptist, cu predominanţa liricii militante, patriotice, vizionare, de evocare istorică, cu descoperirea filonului folcloric (Alecsandri, Ale-xandrescu, Bălcescu, Bolinti-neanu, Bolliac, Kogălniceanu, A. Mureşanu, Russo ş.a.); a treia, postpaşoptistă, cu in-fler.iuni elegiace, pesimiste, cu refugiu! în natură, mitologic, atracţia cosmosului, reacţia critică pamfletară (Eminescu). Succesiv (fenomenul e caracteristic şi altor literaturi), atitudinea romantică, în diferite ipostaze şi parţial, reapare şi în epocile ulterioare (Macedonski, D. Zamfirescu, Al. Vlahuţă, Delavrancea, Goga, M. Sa-doveanu, Arghezi, Beniuc). In artele plastice, r.este caracterizat de predilecţia pentru exprimarea sentimentelor dramatice, prin intermediul subiectelor eroice şi patetice, al temelor istorice şi al legendelor medievale, al peisajului furtunos sau cu ruine evocatoare de frămîn-tare şi mister, ca şi prin colţurile de natură care stîrnesc emoţiile intime, duioşia, melancolia şi meditaţia solitară etc, prin cultivarea u r î t u 1 u i şi grotescului care modifică idealul clasic al frumuseţii echilibrate şi armonioase. Actul de naştere al r. în pictură pare să fie compoziţia „Ciumaţii din Jaf fa” (1804) a lui A.J Gros. Tendinţele acestui curent pot fi identificate în tablourile sale istorice în care mizeriile războiului sînt înfăţişate cu o crudă şi violentă veridicitate, într-o cromatică vie şi expresivă. R. se defineşte ca un curent de sine stătător, prin lucrările lui Gericault („Pluta Meduzei”, -1813) şi D e 1 a c r o i x, Decamps, Fro-mentin, Gustave Dore, David Caspar Friedrich ş.a. în sculptură întîlnim aspecte romantice în opera lui Fr. Rude şi Aug. Preautt. Apropiat de curentul r., la noi, este C.D. Rosenthal şi, în unele aspecte ale operei sale din tinereţe, Nicolaie Grigo-rescu. In muzică, r. a fost prevestit de Şcoala de la Mann-heim (Stamic, Richter), de primii mari clasici vienezi (Haydn, Mozart), şi în special, de creaţia lui Beethoven. Expresia lirică se impune prin liedurile lui Schubert, Brahms şi piesele instrumentale ale lui Schumann şi Chopin, atingînd patetismul prin simfoniile lui Ceaikovski, prin operele lui Verdi şi Wagner şi prin lucrări programatice de vaste proporţii ca Simfonia Fantastică de Berlioz. Operele lui Shakespeare, Dante, Schillcr, Goethe, Byron, Puşkin, frumuseţile naturii, inspiră pe compozitori, ie stimulează fantezia, măiestria transpunerilor sonore; armonia şi orchestraţia devin mai subtile şi mai nuanţate; se afirmă virtuozitatea solistică (Paga-nini, Liszt) şi dirijorală spectaculoasă. Datorită lui Liszt apare genul nou al poemului îirr.tonic. Este valorificat creator folclorul muzical, se cristalizează şcolile muzicale naţionale, apar critica şi publicistica muzicală. Unii militează pentru revoluţionarea limbajului muzical (Schumann, Berlioz, Liszt, Wagner) alţii preferă să rămînă credincioşi tradiţiilor (Brahms, Reger).P rin Franck, Saint-Saens, Fau-E ruckner, r. îşi trăieşte epilogul (postromantism) care s-a prelungit pînă către mijlocul secolului al XX-lea (Mahler, Richard Strauss).