romantism, mişcare literară şi artistică, apărută în Europa la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, ca o expresie a ten­siunii spirituale provocate de prefacerile complexe caracteris­tice procesului de prăbuşire a ordinii feudale şi de instaurare a celei capitaliste; el reflectă în ultimă analiză fie rezistenţa faţă de procesul înnoitor, fie avîntul mersului înainte, fie decepţia ce a urmat după con­solidarea dominaţiei burgheziei. R. a influenţat nu numai arta şi literatura, ci şi filozofia, istoria, dreptul, lingvistica, eco­nomia politică etc. R. se con­turează în fiecare ţară ca o mişcare cu conţinut şi finali­tate specifică. Reprezentanţii lui se adresează cu precădere tradiţiei, istoriei, folclorului, considerate ca manifestări ale geniului naţional. Literatura romantică şi-a găsit izvoare şi expresii teoretice în cultul rousseauist al naturii, în socia­lismul utopic, în idealismul kan­tian, în idealismul subiectiv al lui Fichte, în dinamica dialecti­cii hegeliene, în idealismul obiectiv al lui Schelling. O înrîu-nre considerabilă a exercitat, îndeosebi asupra r. tîrziu, meta­fizica voluntaristă a lui Scho-penhauer şi individualismul nietzschean, ca şi misticismul existenţialist al lui Kierkegaard. Definit în genere ca o reacţie împinsă pînă la revoltă faţă de canoanele tematice şi for­male ale clasicismului r. a militat pentru abolirea dogmatismului estetic şi a aca­demismului, a domniei raţio­nalismului rece şi a ordinii stereotipizate, pentru ieşirea din convenţional şi abstract, pentru lărgirea nelimitată a univer­sului de probleme, de atitu­dini, de reprezentări şi de imagini ale omului şi artei; el a proclamat primatul subiec­tivităţii, ideea afirmării origi­nalităţii, spontaneităţii şi since­rităţii emoţionale, a liberei in­spiraţii personale; a promovat fantezia şi sentimentul, cultul eului, individual şi naţional, şi libertatea de expresie ca prin­cipii şi condiţii fundamentale ale artei autentice. Sub toate aceste aspecte, r. stă la originea întregii arte moderne. Pregătit şi anunţat de către p r e r o-m a n t i s m, r. s-a manifestat, în momente diferite ale evolu­ţiei fiecărei literaturi naţionale, în funcţie de împrejurările sociale, politice şi culturale interne, de tradiţie, de diferitele clase şi categorii sociale ale căror idealuri le exprima, de formaţia şi convingerile filozo­fice şi politice ale reprezentan­ţilor săi, de receptivitatea aces­tora la influenţele exercitate de fenomenul literar străin, ca şi de particularităţile lor tempe­ramentale. Cumulînd atitudini şi tendinţe antagonice, în strînsă conexiune cu factorii social-ideologici care îl condiţionează, t. este un fenomen complex şi neunitar. Se poate vorbi, astfel, despre un r. de colora­tură burgheză sau aristocratică, mic-burgheză sau proletară, şi ca atare, despre un r. progre­sist sau retrograd, revoluţionar sau reacţionar, activ sau pasiv, liberal sau conservator, despre unul catolic sau socialist utopic, mistic sau ateu, cu implicaţii clasiciste sau realiste etc. Ade­sea în operele unora şi aceloraşi personalităţi romantice s-au in­terferat tendinţele diferite şi contradictorii ale acestei miş­cări. Unii dintre artiştii roman­tici s-au declaTat categoric de partea mişcărilor progre­siste şi a revoluţiilor democra­tice eliberatoare care au zgu­duit Europa în prima jumătate a sec. al XlX-lea (Byron, Puş-kin, Lermontov, Hugo, Shel-ley, Petofi, Heine). Ei au culti­vat un spirit mesianic sau revo­luţionar, au încercat să perpe­tueze ideea geniului viguros, tipul titanului răzvrătit, al erou­lui supradimensionat de marile sale pasiuni nesatisfăcute şi neînţelese într-o lume mes­chină, prea strimtă şi absurdă prin contradicţiile ei nerezol­vate. Alţii, inadaptabili sau adversari ai realităţii istorice instaurate de burghezie, ori ai modului de gîndire şi viaţă, dominat de materialismul ei vul­gar, suferind de aşa-numitul „rău al secolului”, s-au situat pe poziţia unui idealism ezoteric, a evaziunii mistice (Chateau-briand), a evocării stărilor de spirit tenebroase, onirice şi ocul­te (Novalis, Nerval, Achim von Arnim ş.a.).în opoziţie cu clasi­cismul, r. deschide porţile lite­raturii pentru personajele din păturile sociale socotite altădată inferioare. Elintroduceînlitera-tură noi categorii estetice (urî-tul, grotescul, macabrul, pito­rescul, feericul, culoarea locală, bizarul, fantasticul, romanescul etc.) şi favorizează apariţia unor noi specii în cadrul genu­rilor tradiţionale, ca şi fuzio­narea sau transformarea unora dintre cele existente. R. a in­fuzat lirism genului epic şi dramatic, a încurajat amestecul de tragic şi comic, de sublim şi grotesc, a desfiinţat regula celor trei unităţi, s-a arătat deschis la inovaţiile prozodice. El a sugerat apropierea poeziei de muzică, a prozei de pictură şi a tuturor artelor între ele (sincretismul lui Wagner). în privinţa mijloacelor de expre­sie, a preferat comparaţiei me­tafora, vocabulei nobile cuvîntul comun, popular, încărcat de valori afective, aluzia, su­gestia, verbul energic şi eloc­vent. Subordonînd expresia ne­cesităţii de a comunica „stări sufleteşti”, romanticii au înles­nit diversificarea stilurilor in­dividuale în funcţie de natura mişcărilor psihice şi a emoţiilor trăite, cultivînd, potrivit tem­peramentului, stilul patetic, evocativ, colorat, muzical, fraza amplă’, încărcată de imagini şi antiteze. în proză, el mani­festă predilecţie pentru peisajul pitoresc, portretul fizic, acţiu­nea captivantă, iar în dramă pentru conflictele violente, erou antagonici, lovitura de teatru şi tirada retorică. Printre repre­zentanţii cei mai de seamă ai t„ în diferite literaturi, se re­marcă: fraţii Schlegel, Clemens Brentano, Achim von Arnim, Novalis, Tieck, Grimm, Hoff-mann, Uhland (Germania); Byron, Shelley, Keats, Scott (Anglia); Lamartine, Hugo, Vigny, Musset, Gerard de Nerval (Franţa); Manzoni, Leopardi (Italia); Puşkin, Ler­montov (Rusia), Mickiewicz, Slowacki (Polonia), Petofi (Un­garia), Espronceda (Spania) ş.a, în România r. cunoaşte trei etape principale: Prima, între 1830 şi 1840, caracte­rizată prin explorarea conco­mitentă a unor motive prero­mantice şi romantice (poezia ruinelor, a nopţii, a visului, a meditaţiei), cu influenţe la-martiniene (Heliade-Rădulescu, V. Cîrlova); a doua defineşte momentul paşoptist, cu predo­minanţa liricii militante, pa­triotice, vizionare, de evocare istorică, cu descoperirea filo­nului folcloric (Alecsandri, Ale-xandrescu, Bălcescu, Bolinti-neanu, Bolliac, Kogălniceanu, A. Mureşanu, Russo ş.a.); a treia, postpaşoptistă, cu in-fler.iuni elegiace, pesimiste, cu refugiu! în natură, mitologic, atracţia cosmosului, reacţia cri­tică pamfletară (Eminescu). Succesiv (fenomenul e carac­teristic şi altor literaturi), ati­tudinea romantică, în diferite ipostaze şi parţial, reapare şi în epocile ulterioare (Macedonski, D. Zamfirescu, Al. Vlahuţă, Delavrancea, Goga, M. Sa-doveanu, Arghezi, Beniuc). In artele plastice, r.este caracterizat de predilecţia pentru exprima­rea sentimentelor dramatice, prin intermediul subiectelor eroice şi patetice, al temelor istorice şi al legendelor medie­vale, al peisajului furtunos sau cu ruine evocatoare de frămîn-tare şi mister, ca şi prin colţurile de natură care stîrnesc emo­ţiile intime, duioşia, melanco­lia şi meditaţia solitară etc, prin cultivarea u r î t u 1 u i şi grotescului care modi­fică idealul clasic al frumuseţii echilibrate şi armonioase. Actul de naştere al r. în pictură pare să fie compoziţia „Ciumaţii din Jaf fa” (1804) a lui A.J Gros. Tendinţele acestui curent pot fi identificate în tablourile sale istorice în care mizeriile războiului sînt înfăţişate cu o crudă şi violentă veridici­tate, într-o cromatică vie şi expresivă. R. se defineşte ca un curent de sine stătător, prin lucrările lui Gericault („Pluta Meduzei”, -1813) şi D e 1 a c r o i x, Decamps, Fro-mentin, Gustave Dore, David Caspar Friedrich ş.a. în sculp­tură întîlnim aspecte romantice în opera lui Fr. Rude şi Aug. Preautt. Apropiat de curentul r., la noi, este C.D. Rosenthal şi, în unele aspecte ale operei sale din tinereţe, Nicolaie Grigo-rescu. In muzică, r. a fost pre­vestit de Şcoala de la Mann-heim (Stamic, Richter), de primii mari clasici vienezi (Haydn, Mozart), şi în special, de creaţia lui Beethoven. Ex­presia lirică se impune prin liedurile lui Schubert, Brahms şi piesele instrumentale ale lui Schumann şi Chopin, atingînd patetismul prin simfoniile lui Ceaikovski, prin operele lui Verdi şi Wagner şi prin lucrări programatice de vaste propor­ţii ca Simfonia Fantastică de Berlioz. Operele lui Shakespeare, Dante, Schillcr, Goethe, Byron, Puşkin, frumuseţile na­turii, inspiră pe compozitori, ie stimulează fantezia, măiestria transpunerilor sonore; armonia şi orchestraţia devin mai sub­tile şi mai nuanţate; se afirmă virtuozitatea solistică (Paga-nini, Liszt) şi dirijorală specta­culoasă. Datorită lui Liszt apare genul nou al poemului îirr.tonic. Este valorificat creator folclorul muzical, se cris­talizează şcolile muzicale na­ţionale, apar critica şi publi­cistica muzicală. Unii mili­tează pentru revoluţionarea lim­bajului muzical (Schumann, Berlioz, Liszt, Wagner) alţii preferă să rămînă credincioşi tradiţiilor (Brahms, Reger).P rin Franck, Saint-Saens, Fau-E ruckner, r. îşi trăieşte epi­logul (postromantism) care s-a prelungit pînă către mijlocul secolului al XX-lea (Mahler, Richard Strauss).