revoluţia din 1905—1907 din Rusia, prima revoluţie burghezo -democratică din epoca imperialismului. A izbucnit ca urmare a ascuţirii tuturor contradicţnlor sociale şi politice ale capitalismului rus, intrat in faza sa imperialistă, contra­dicţii agravate de existenţa mior puternice rămăşiţe feu­dale în economia şi în orîn­duirea politică, de asuprirea naţională, de criza economică din 1900-1903 şi de războiul ruso-japonez din 1904—1905. Revoluţia a început prin mani­festaţia paşnică din 9 ianuarie 1905, înăbuşită în sînge („Du­minica sîngeroasă), căreia i-au urmat, în primă­vara şi vara anului 1905, mari greve politice în principalele centre industriale (Petersburg, Moscova, Varşovia, Ivanovo-Voznesensk, Lodz, Riga, Ba­tumi ş.a.) şi puternice răscoale ţărăneşti în regiunea Volgăi, în Ucraina, în Gruzia, în ţările baltice ş.a.; în acelaşi timp au avut loc frămîntări şi în rîndurile armatei (care au culminat cu răscoala din iunie 1905 a marinarilor de pe crucişătorul „Potiomkin” din flota Mării Negre). Sarcina imediată a re­voluţiei era răsturnarea ţaris­mului, confiscarea pămînturi-lor moşiereşti, cucerirea zilei de muncă de 8 ore şi a dreptu­rilor democratice pentru popor. O mare importanţă în funda­mentarea teoretică multilate­rală a strategiei şi tacticii parti­dului în perioada revoluţiei burghezo-democratice şi a trans­formării ei în revoluţie socia­listă în condiţiile imperialis­mului a avut cartea lui V.I. Lenin „Două tactici ale socia l-d emocraţiei în revoluţia demo­cratic ă”, apărută în iulie 1905. în toamna anului 1905, mişcarea revoluţionară a cu­prins întreaga ţară. împotriva proletariatului revoluţionar, gu­vernul ţarist a folosit organiza­ţia teroristă pogromistă numită „sutele negre”. Mişcarea revo­luţionară a continuat însă să se dezvolte; au fost create de­taşamente de muncitori înar­maţi, în octombrie a avut loc o grevă generală, care a para­lizat forţele guvernului. Spe­riat de proporţiile pe care le lua revoluţia, ţarul Nicolae al II-lea a dat, la 17 octombrie 1905, un manifest în care făgă­duia satisfacerea unor reven­dicări general-democratice şi convocarea Dumei de Stat; acest manifest a dat satisfacţie burgheziei, înclinată spre realizarea unui compromis cu ţarismul. Proletariatul şi ţărănimea au continuat însă revoluţia, care a culminat cu insurecţia armată din decem­brie 1905, începută cu o grevă generală; după înfrîngerea insu­recţiei de la Moscova, revoluţia a intrat în declin, fiind, pînă în 1907, definitiv înăbuşită. Principalele cauze ale infrîn-gerii revoluţiei au fost: lipsa unei trainice alianţe dintre clasa muncitoare şi ţărănime (care-şi punea speranţe în Du­ma de stat ţaristă), ceea ce a avut repercusiuni asupra ati­tudinii maselor de soldaţi (în majoritate ţărani), rămaşi, în general, credincioşi ţarismu­lui, precum şi lipsa unui centru unic de conducere a insurecţiei şi lipsa de unitate care se mani­festa în conducereaP.M.S.D.R. Deşi înfrîntă, revoluţia rusă din 1905-1907 a avut o deo­sebită importanţă istorică; ea a zdruncinat regimul absolutist ţarist, a exercitat o mare influ­enţă asupra mişcării revoluţio­nare din Rusia şi asupra celei internaţionale, a generat forme politice de conducere a prole­tariatului, Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, organe ale dic­taturii poporului. Revoluţia din 1905-1907 a avut un rol im­portant in pregătirea Marii Revoluţii Socialiste din Octom­brie, fiind, după cum a definit-o Lenin, „repetiţia generală” a acesteia.