revolutia din 1905—1907
Tagged as: R
revoluţia din 1905—1907 din Rusia, prima revoluţie burghezo -democratică din epoca imperialismului. A izbucnit ca urmare a ascuţirii tuturor contradicţnlor sociale şi politice ale capitalismului rus, intrat in faza sa imperialistă, contradicţii agravate de existenţa mior puternice rămăşiţe feudale în economia şi în orînduirea politică, de asuprirea naţională, de criza economică din 1900-1903 şi de războiul ruso-japonez din 1904—1905. Revoluţia a început prin manifestaţia paşnică din 9 ianuarie 1905, înăbuşită în sînge („Duminica sîngeroasă), căreia i-au urmat, în primăvara şi vara anului 1905, mari greve politice în principalele centre industriale (Petersburg, Moscova, Varşovia, Ivanovo-Voznesensk, Lodz, Riga, Batumi ş.a.) şi puternice răscoale ţărăneşti în regiunea Volgăi, în Ucraina, în Gruzia, în ţările baltice ş.a.; în acelaşi timp au avut loc frămîntări şi în rîndurile armatei (care au culminat cu răscoala din iunie 1905 a marinarilor de pe crucişătorul „Potiomkin” din flota Mării Negre). Sarcina imediată a revoluţiei era răsturnarea ţarismului, confiscarea pămînturi-lor moşiereşti, cucerirea zilei de muncă de 8 ore şi a drepturilor democratice pentru popor. O mare importanţă în fundamentarea teoretică multilaterală a strategiei şi tacticii partidului în perioada revoluţiei burghezo-democratice şi a transformării ei în revoluţie socialistă în condiţiile imperialismului a avut cartea lui V.I. Lenin „Două tactici ale socia l-d emocraţiei în revoluţia democratic ă”, apărută în iulie 1905. în toamna anului 1905, mişcarea revoluţionară a cuprins întreaga ţară. împotriva proletariatului revoluţionar, guvernul ţarist a folosit organizaţia teroristă pogromistă numită „sutele negre”. Mişcarea revoluţionară a continuat însă să se dezvolte; au fost create detaşamente de muncitori înarmaţi, în octombrie a avut loc o grevă generală, care a paralizat forţele guvernului. Speriat de proporţiile pe care le lua revoluţia, ţarul Nicolae al II-lea a dat, la 17 octombrie 1905, un manifest în care făgăduia satisfacerea unor revendicări general-democratice şi convocarea Dumei de Stat; acest manifest a dat satisfacţie burgheziei, înclinată spre realizarea unui compromis cu ţarismul. Proletariatul şi ţărănimea au continuat însă revoluţia, care a culminat cu insurecţia armată din decembrie 1905, începută cu o grevă generală; după înfrîngerea insurecţiei de la Moscova, revoluţia a intrat în declin, fiind, pînă în 1907, definitiv înăbuşită. Principalele cauze ale infrîn-gerii revoluţiei au fost: lipsa unei trainice alianţe dintre clasa muncitoare şi ţărănime (care-şi punea speranţe în Duma de stat ţaristă), ceea ce a avut repercusiuni asupra atitudinii maselor de soldaţi (în majoritate ţărani), rămaşi, în general, credincioşi ţarismului, precum şi lipsa unui centru unic de conducere a insurecţiei şi lipsa de unitate care se manifesta în conducereaP.M.S.D.R. Deşi înfrîntă, revoluţia rusă din 1905-1907 a avut o deosebită importanţă istorică; ea a zdruncinat regimul absolutist ţarist, a exercitat o mare influenţă asupra mişcării revoluţionare din Rusia şi asupra celei internaţionale, a generat forme politice de conducere a proletariatului, Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, organe ale dictaturii poporului. Revoluţia din 1905-1907 a avut un rol important in pregătirea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, fiind, după cum a definit-o Lenin, „repetiţia generală” a acesteia.