revoluţia burgheză din Franţa (1789-1794), revolu­ţie care a lichidat orînduirea feudal-absolutistă în Franţa. Revoluţia a fost pregătită pe plan economic de marile trans­formări din sec. XVII–XVIII (dezvoltarea comerţului, a capi­talului cămătăresc, a industriei), care au dus la dominaţia eco­nomică a burgheziei, iar pe plan spiritual de mişcarea ilu­ministă, reprezentată de marii gînditori din sec. al XVIII-lea: Morelly, Mably, Voltaire, Mon-tesquieu, Rousseau, Diderot, Holbach, Helvetius, La Met-tne. Precedată de o serie de mişcări ţărăneşti şi orăşeneşti, revoluţia a izbucnit în 1789, în condiţiile agravării situaţiei economice a maselor, ale pro­gresului ideii de naţiune, ale necesităţii acute de creare a unei pieţe naţionale. Forţa con­ducătoare în revoluţie, la care a luat parte întreaga „stare a treia” (care cuprindea majo­ritatea covîrşitoare a naţiunii, adică burghezia, masele popu­lare orăşeneşti şi ţărănimea), a fost burghezia, iar forţa so­cială principală a constituit-o larga mişcare populară. Depu­taţii stării a treia din Adunarea stărilor generale, întrunită în mai 1789, s-au declarat consti­tuiţi în Adunarea Naţională, apoi, în vederea elaborării unei constituţii, în Adunarea Constituantă (9 iulie 1789-30 septembrie 1791). Ca răspuns la măsurile represive pe care le pregăteau nobilimea şi regele, masele populare ale Parisului au luat cu asalt Bastilia, simbol al absolutismului şi al arbitrarului său (14 iulie 1789, dată devenită sărbătoare naţională a poporului fran­cez). Adunarea Constituantă a hotărît desfiinţarea privilegii­lor feudale (4 august 1789), a . adoptat „D e c 1 a r a ţ i a drepturilor omului şi ale cetăţeanului” (26 august 1789) şi prima Con­stituţie burgheză a Franţei (14 septembrie 1791), a reali­zat reforme administrative, ju­decătoreşti, fiscale, bisericeşti, deschizînd drum dezvoltării ra­pide a relaţiilor de produc­ţie capitaliste. Sub presiunea insurecţiei naţionale de la 10 august 1792, Adunarea Legislativă (1 octombrie 1791-20 septembrie 1792) a suspendat monarhia şi a aprobat instituirea comunei insurecţio­nale (Comuna din P ar i s), o adevărată putere de stat populară, care a preluat cele mai grele dintre sarcinile re­voluţiei. Perioada august-septembrie 1792 este cunoscută în istoria revoluţiei sub numele de prima teroare; masele, sub conducerea comunei insu­recţionale, au impus instaura­rea democraţiei politice. în faţa primejdiei provocate de inva­darea Franţei de către armatele prusiene şi austriece, precum şi de trădarea generalilor monar-hişti, comuna insurecţională a declarat „patria în primejdie”; voluntarii sanculoţi au înfrînt la 20 septembrie 1792, la Valmy, armatele invadatoare, în ziua victoriei de la Valmy, la Paris, Convenţia Na­ţională (20 septembrie 1792 —26 octombrie 1795) a luat locul Adunării Legislative şi la 21 septembrie 1792 a pro­clamat republica. în cadrul Convenţiei Naţionale s-au re­liefat cele două tendinţe prin­cipale ale burgheziei franceze, leprezentate de partidul mode­rat al girondinilor şi de cel radical al m o n t a gn a r z i 1 o r, conduşi de i acobini; între ele se afla masa deputaţilor indepen­denţi, porecliţi „cîmpia” sau „mlaştina”. Lupta dintre aceste două tendinţe a atins punc­tul culminant în timpul pro­cesului regelui Ludovic al XVI-Iea, care, cu toată opozi­ţia girondinilor, a fost condam­nat la moarte şi executat (21 ia­nuarie 1793). întreaga Europă; cu excepţia cîtorva state, s-a coalizat împotriva Franţei re­publicane, înfrîngerile pe front, trădarea generalului Dumou-riez, scumpirea vieţii şi izbuc­nirea răscoalei contrarevoluţio­nare din Vandeea au provocat sfîrşitul guvernării girondine, în urma insurecţiei din 31 mai — 2 iunie 1793 a fost instaurată dictatura revoluţionar-democratică a iacobinilor; girondinii au fost excluşi din Convenţie, iar mulţi dintre con­ducătorii lor arestaţi şi ghilo­tinaţi. Perioada dictaturii iacobine (iunie 1793—iulie 1794), cunoscută în istorie şi sub nu­mele de teroarea iacobină, a constituit punctul culminant în dezvoltarea revoluţiei. în timpul dictaturii iacobine au fost desfiinţate, fără răscumpă­rare, toate servitutile feudale, au fost stabilite preţuri maxi­male, frînîndu-se astfel spe­cula, a fost introdus învăţămîn-tul elementar gratuit, şcolile fiind scoase de sub jurisdicţia bisericii. Iacobinii au înfrînt răscoala contrarevoluţionară din Vandeea şi cea a federaţilor-regalişti, au creat o armată na­ţională revoluţionară de peste 600 000 de oameni, care a alun­gat din ţară armatele interven-ţioniste. In lunile septembrie-octombrie 1793, dictatura iacobină s-a consolidat, prin vota­rea în Convenţie a legii maxi­mului general privind preţul mărfurilor şi salariile şi prin lichidarea „turbaţilor”, purtă­torii de cuvînt ai sanculoţilor. C o m i t e t u l Salvării Publice, creat în aprilie 1793, a concentrat în mîinile sale întreaga putere executivă. Teroarea a impus pentru o vre­me economia dirijată în direcţia sprijinirii efortului de război şi salvării republicii. în lunile ur­mătoare au fost înlăturaţi atît moderaţii, în frunte cu D an to n şi D e s m o u ll n s, cît şi extre­miştii de stînga, în frunte cu H e b e r t, ceea ce a slăbit con­siderabil baza socială a dicta­turii îacobine şi a uşurat sarcina marii burghezii, care a organizat lovitura de stat de la 9 termidor (27 iulie) 1794. Robespierre, Samt-Just, Couthon şi alţi partizani ai lor au fost ghilo­tinaţi a doua zi. Guvernul re­voluţionar primea astfel o foar­te grea lovitură. Prin venirea la putere a marii burghezii, re­voluţia era, de fapt, terminată. Lupta dramatică pe care a dus-o timp de 10 luni după lovitura termidorienilor (iulie 1794—mai 1795) mişcarea populară, cea mai înaintată forţă motrice a revoluţiei, s-a sfîrşit cu înfrîngerea ei şi cu spulberarea speranţelor popu­lare într-o democraţie socială consecventă. Dar revoluţia în­vinsese. Desfiinţînd feudalis­mul şi instaurînd definitiv ra­porturile sociale burgheze, uni-ficînd piaţa naţională şi făurind un stat modern, corespunză­tor intereselor economice şi sociale ale burgheziei, ea a accelerat dezvoltarea istorică a Franţei. Prin amploarea şi semnificaţiile ei, r.b. din F. a avut şi o mare însemnătate internaţională, grăbind prin exemplul şi prin difuzarea idei­lor ei (datorate, în parte, răz­boaielor şi cuceririlor napoleoneene) destrămarea orînduirii feudale în întreaga Eu­ropă şi deschizînd cîmp larg de dezvoltare capitalismului european.