revolutia burgheza din Franta
Tagged as: R
revoluţia burgheză din Franţa (1789-1794), revoluţie care a lichidat orînduirea feudal-absolutistă în Franţa. Revoluţia a fost pregătită pe plan economic de marile transformări din sec. XVII–XVIII (dezvoltarea comerţului, a capitalului cămătăresc, a industriei), care au dus la dominaţia economică a burgheziei, iar pe plan spiritual de mişcarea iluministă, reprezentată de marii gînditori din sec. al XVIII-lea: Morelly, Mably, Voltaire, Mon-tesquieu, Rousseau, Diderot, Holbach, Helvetius, La Met-tne. Precedată de o serie de mişcări ţărăneşti şi orăşeneşti, revoluţia a izbucnit în 1789, în condiţiile agravării situaţiei economice a maselor, ale progresului ideii de naţiune, ale necesităţii acute de creare a unei pieţe naţionale. Forţa conducătoare în revoluţie, la care a luat parte întreaga „stare a treia” (care cuprindea majoritatea covîrşitoare a naţiunii, adică burghezia, masele populare orăşeneşti şi ţărănimea), a fost burghezia, iar forţa socială principală a constituit-o larga mişcare populară. Deputaţii stării a treia din Adunarea stărilor generale, întrunită în mai 1789, s-au declarat constituiţi în Adunarea Naţională, apoi, în vederea elaborării unei constituţii, în Adunarea Constituantă (9 iulie 1789-30 septembrie 1791). Ca răspuns la măsurile represive pe care le pregăteau nobilimea şi regele, masele populare ale Parisului au luat cu asalt Bastilia, simbol al absolutismului şi al arbitrarului său (14 iulie 1789, dată devenită sărbătoare naţională a poporului francez). Adunarea Constituantă a hotărît desfiinţarea privilegiilor feudale (4 august 1789), a . adoptat „D e c 1 a r a ţ i a drepturilor omului şi ale cetăţeanului” (26 august 1789) şi prima Constituţie burgheză a Franţei (14 septembrie 1791), a realizat reforme administrative, judecătoreşti, fiscale, bisericeşti, deschizînd drum dezvoltării rapide a relaţiilor de producţie capitaliste. Sub presiunea insurecţiei naţionale de la 10 august 1792, Adunarea Legislativă (1 octombrie 1791-20 septembrie 1792) a suspendat monarhia şi a aprobat instituirea comunei insurecţionale (Comuna din P ar i s), o adevărată putere de stat populară, care a preluat cele mai grele dintre sarcinile revoluţiei. Perioada august-septembrie 1792 este cunoscută în istoria revoluţiei sub numele de prima teroare; masele, sub conducerea comunei insurecţionale, au impus instaurarea democraţiei politice. în faţa primejdiei provocate de invadarea Franţei de către armatele prusiene şi austriece, precum şi de trădarea generalilor monar-hişti, comuna insurecţională a declarat „patria în primejdie”; voluntarii sanculoţi au înfrînt la 20 septembrie 1792, la Valmy, armatele invadatoare, în ziua victoriei de la Valmy, la Paris, Convenţia Naţională (20 septembrie 1792 —26 octombrie 1795) a luat locul Adunării Legislative şi la 21 septembrie 1792 a proclamat republica. în cadrul Convenţiei Naţionale s-au reliefat cele două tendinţe principale ale burgheziei franceze, leprezentate de partidul moderat al girondinilor şi de cel radical al m o n t a gn a r z i 1 o r, conduşi de i acobini; între ele se afla masa deputaţilor independenţi, porecliţi „cîmpia” sau „mlaştina”. Lupta dintre aceste două tendinţe a atins punctul culminant în timpul procesului regelui Ludovic al XVI-Iea, care, cu toată opoziţia girondinilor, a fost condamnat la moarte şi executat (21 ianuarie 1793). întreaga Europă; cu excepţia cîtorva state, s-a coalizat împotriva Franţei republicane, înfrîngerile pe front, trădarea generalului Dumou-riez, scumpirea vieţii şi izbucnirea răscoalei contrarevoluţionare din Vandeea au provocat sfîrşitul guvernării girondine, în urma insurecţiei din 31 mai — 2 iunie 1793 a fost instaurată dictatura revoluţionar-democratică a iacobinilor; girondinii au fost excluşi din Convenţie, iar mulţi dintre conducătorii lor arestaţi şi ghilotinaţi. Perioada dictaturii iacobine (iunie 1793—iulie 1794), cunoscută în istorie şi sub numele de teroarea iacobină, a constituit punctul culminant în dezvoltarea revoluţiei. în timpul dictaturii iacobine au fost desfiinţate, fără răscumpărare, toate servitutile feudale, au fost stabilite preţuri maximale, frînîndu-se astfel specula, a fost introdus învăţămîn-tul elementar gratuit, şcolile fiind scoase de sub jurisdicţia bisericii. Iacobinii au înfrînt răscoala contrarevoluţionară din Vandeea şi cea a federaţilor-regalişti, au creat o armată naţională revoluţionară de peste 600 000 de oameni, care a alungat din ţară armatele interven-ţioniste. In lunile septembrie-octombrie 1793, dictatura iacobină s-a consolidat, prin votarea în Convenţie a legii maximului general privind preţul mărfurilor şi salariile şi prin lichidarea „turbaţilor”, purtătorii de cuvînt ai sanculoţilor. C o m i t e t u l Salvării Publice, creat în aprilie 1793, a concentrat în mîinile sale întreaga putere executivă. Teroarea a impus pentru o vreme economia dirijată în direcţia sprijinirii efortului de război şi salvării republicii. în lunile următoare au fost înlăturaţi atît moderaţii, în frunte cu D an to n şi D e s m o u ll n s, cît şi extremiştii de stînga, în frunte cu H e b e r t, ceea ce a slăbit considerabil baza socială a dictaturii îacobine şi a uşurat sarcina marii burghezii, care a organizat lovitura de stat de la 9 termidor (27 iulie) 1794. Robespierre, Samt-Just, Couthon şi alţi partizani ai lor au fost ghilotinaţi a doua zi. Guvernul revoluţionar primea astfel o foarte grea lovitură. Prin venirea la putere a marii burghezii, revoluţia era, de fapt, terminată. Lupta dramatică pe care a dus-o timp de 10 luni după lovitura termidorienilor (iulie 1794—mai 1795) mişcarea populară, cea mai înaintată forţă motrice a revoluţiei, s-a sfîrşit cu înfrîngerea ei şi cu spulberarea speranţelor populare într-o democraţie socială consecventă. Dar revoluţia învinsese. Desfiinţînd feudalismul şi instaurînd definitiv raporturile sociale burgheze, uni-ficînd piaţa naţională şi făurind un stat modern, corespunzător intereselor economice şi sociale ale burgheziei, ea a accelerat dezvoltarea istorică a Franţei. Prin amploarea şi semnificaţiile ei, r.b. din F. a avut şi o mare însemnătate internaţională, grăbind prin exemplul şi prin difuzarea ideilor ei (datorate, în parte, războaielor şi cuceririlor napoleoneene) destrămarea orînduirii feudale în întreaga Europă şi deschizînd cîmp larg de dezvoltare capitalismului european.