reţea1 1. (MAT.) a) Reţea de drepte în plan, sistem format din două familii de drepte, ::ecare familie depinzînd de un parametru, b) Reţea de cercuri (sau de conice, sfere, cuadrice), mulţimea cercurilor (a conice­lor, sferelor, cuadricelor) depinzand liniar de doi parametri, adică avînd ecuaţia: λ1C1+ λ 2C 2+ λ3C3=0, unde C1=0, C2=0, C3=0 sînt ecuaţiile celor trei cercuri (co­nice, sfere, cuadrice) de bază, nare nu fac parte din acelaşi fascicul, iar λ1, λ 2, λ3 trei parametri variabili, c) Reţea de curbe pe suprafaţă, sistem format din două familii de curbe aflate re o suprafaţă, fiecare familie depinzînd de un parametru, d) Reţea dreptunghiulară, mul­ţimea de puncte (numite şi moduri) din planul xOy, avînd coordonatele x=mh şi y=nk, unde m şi n sînt numere întregi, iar h şi k. sînt paşii r. Se utilizează şi alte r. poligonale B r. pătratice, r. hexagonale etc). în rezolvarea ecuaţiilor direrenţiale intervin r. unidi­mensionale, iar în rezolvarea ecuaţiilor cu derivate parţiale r. multidimensionale (ex. r. plane, r. în spaţiu). — Metoda reţelelor, metodă numerică de rezolvare aproximativă a ecua­ţiilor diferenţiale, a ecuaţiilor cu derivate parţiale etc, care constă în aproximarea deri­vatelor prin cituri de diferenţe finite. în acest fel, rezolvarea problemelor puse pentru ecua­ţiile diferenţiale sau cele cu deri­vate parţiale se reduce la rezol­varea unui sistem de ecuaţii algebrice, în care necunoscu­tele sînt valorile aproximative, discrete ale soluţiei căutate în nodurile r. alese. Se numeşte şi metoda diferenţelor finite. 2. (TOPOGR.) R. trigonometrică, ansamblul punctelor dintr-o triangulaţie locală sau dintr-o reţea geodezică de ordin infe- rior. — R. de nivelment, totalitatea punctelor de nivelment geometric clasificate pe ordine de precizie, luate în ansamblul unui teritoriu. 3. (FIZ., TEHN.) a) Ansamblu plan sau spaţial format din
două sau din mai multe sisteme de linii care se întretaie între ele în puncte prin care trececîte o linie din fiecare sistemşi care se numesc nodurile (sau virfurile) reţelei, b) An-samblu de obiecte aflate în nodurile unei astfel de reţele (ex.r. de sonde, r. hidrometeorologică etc). c) R. cristalină,
reţea spaţială alcătuită din atomi (r. atomică), din ioni (r. ionică) sau din molecule(r. moleculară), dispuse înpunctele de intersecţie a treifamilii de drepte paralele şiechidistante (în cadrul aceleiaşifamilii). R.c. constituie formaţia structurală caracteristicăstării de agregare solidă asubstanţei. Pentru determinarea unei r.c. este suficient săse cunoască natura şi distribuţia particulelor constitutive dintr-o porţiune limitată, numită celulă elementară, cu ajutorul căreia, prin translaţiisuccesive, se poate realiza întreaga r.c. Prezenţaunor elemente desimetrie în celula elementară şi repetarea lor conferă r.c.anumite proprietăţide simetrie şi deperiodicitate. Mărimea laturilor acestei celule şi deci pe­rioadele r.c. pot varia de la cîţiva ângstromi, pentru compuşii ele­mentari, la cîteva sute de ang­stromi, pentru compuşii com­plecşi (ex. albumina). Din punctul de vedere al mărimii relative a laturilor celulei ele­mentare, precum şi al orientă­rii acestor laturi, r.c. pot fi grupate în 14 tipuri (numite reţele Bravais). Dintre acestea, unele au particule numai în colţuri (r. primitive), iar cele­lalte mai conţin particule şi în interiorul lor (r. cu volum centrat) sau în mijlocul unora dintre feţe (r. cu feţe centrate). în total există 230 de posibili­tăţi de aranjare a particulelor într-o r.c.; acestea pot fi gru­pate în 32 de clase de simetrie, care, la rîndul lor, pot fi gru­pate în 7 sisteme cristalografice. Structura r.c, pe de o parte, forma şi proprietăţile cristalului macroscopic, pe de altă parte, sînt reciproc condi­ţionate. Punerea directă în evidenţă a distribuţiei peri­odice a substanţei în cristale şi aflarea tipului de r. c. se fac îndeosebi prin difracţie cu raze X sau cu electroni ori neutroni (v. şi difracţie, reţea de —). în natură, din cauza acţiunii mai multor fac­tori (agitaţia termică, impurită­ţile etc), r.c. nu sînt perfecte şi stabile în timp, cele mai caracteristice defecte fund: dis-locaţiile, atomii străini, ato­mii interstiţiali, vacanţele ş.a. 4. (TEHN.) Ansamblu de con­ducte legate la noduri între ele (ex. r. de alimentare cu gaze, r. de distribuţie a apei, r. de iriga­ţie, r. de canalizare etc). — R. electrică, ansamblu de ele­mente de circuit (rezistoare, bobine, condensatoare, surse de energie electrică etc.) le­gate electric (prin conductoare filiforme) sau cuplate inductiv ori capacitiv între ele. Din punctul de vedere al structurii geometrice, elementele princi- pale ale unei r.e. sînt: laturile (porţiunile neramificate şi cu­prinse între două noduri), nodurile (punctele de ramifica­ţie) şi ochiurile (succesiunile de laturi care formează o curbă închisă). După cum parametrii elementelor de circuit sînt con­stanţi, variabili în timp sau dependenţi de valorile curenţi­lor sau ale tensiunilor, r.e. pot fi: liniare, parametrice sau neli­niare, iar după natura tensiu­nilor de alimentare există r.e. de curent continuu sau de curent alternativ (monofazate sau poli-fazate, cel mai adesea trifazate). După cum r.e. conţin sau nu surse de energie electromagne­tică, ele pot fi active sau pasive. Studiul r.e. se face cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff sau al teoremelor şi metodelor deri­vate din acestea. — R. electrică de energie, ansamblul instalaţiilor electrice folosite pentru trans­miterea, transformarea şi dis­tribuţia (la consumatori) a energiei electromagnetice. Prin­cipalele elemente constitutive ale r.e.dee. sînt: liniile electrice de energie, staţiunile electrice de transformare şi de distribu­ţie şi posturile de transformare. In prezent se dezvoltă din ce în ce mai mult r.e. de e. inter­conectate, care constituie sis­teme de transmisiune de la un ansamblu de centrale electrice la consumatorii de pe un anu­mit teritoriu, tinzîndu-se astfel să se acopere prin r. de înaltă tensiune întregul teritoriu al unei ţări şi chiar să se realizeze interconectări internaţionale. Uneori termenul r.e. de e. este utilizat într-o accepţie mai largă, avînd aproximativ acelaşi conţinut cu al noţiunii de sistem energetic. 5. (TEHN., AV.) Reţea de profiluri, ansam­blu de profiluri aerodina­mice, (ex. palete de turbine) identice. în practică se întîl-nesc reţele rectilinii, a căror linie frontală (care uneşte bor­durile de atac ale profilurilor) este o dreaptă (ex. în con­strucţii hidrotehnice), şi reţele circulare, a căror linie frontală este un cerc (ex. în construcţia turbomaşinilor). 6. (TOPOGR.) Reţea geodezică, ansamblu de puncte geodezice marcate pe teren prin borne de beton, a căror poziţie în planul de pro­iecţie este precis determinată prin coordonate şi care, unite prin linii imaginare, formează o reţea de triunghiuri pe cît posibil echilaterale. R.g. pot fi de diferite ordine (de la I la V), după funcţia pe care punctele respective o au în geodezia generală, după dis­tanţa medie dintre puncte şi după precizia cu care acestea sînt determinate. 7. (GEOGR.) R. hidrografică, totalitatea văilor (de la ogaşe şi ravene pînă la văile cele mai mari) prin care are Ioc scurgerea apelor de supra­faţă de pe un anumit terito­riu. Cuprinde r.h. temporară, care are apă numai în timpul ploilor sau topirii zăpezilor; r.h. semipermanentă, care seacă în perioadele secetoase, şi r.h. permanentă, care are apă în tot timpul anului. După aspectul r.h., în funcţie de modul de asociere a afluenţilor, se deo­sebesc o sene de sisteme de r.h. (ex. dentntice, radiare, convergente etc). 8. R. meteo­rologică, totalitatea staţiilor şi posturilor meteorologice care efectuează observaţii asupra ele­mentelor meteorologice de pe un anumit teritoriu. In funcţie de observaţiile care se fac, există r.m. de ordinul I (aero-logice), unde observaţiile se fac din oră în oră şi se transmit imediat la un centru sinoptic; de ordinul II (climatice), unde se fac observaţii de patru ori în 24 de ore şi datele sînt tri­mise la un centru meteorologic la sfîrşitul lunii; de ordinul III (posturi pluviometrice), unde se înregistrează numai precipi­taţiile căzute. Toate staţiile meteorologice efectuează ob­servaţii după un program unic, stabilit de Organizaţia meteoro­logică mondială. 9. (FOTO­GRAMMETRIE) Placă de sticlă pe care este trasat prin gra­vare un caroiaj rectangular foarte precis, folosită ca test în operaţiile de verificare şi reglare a aparatelor de exploa­tare fotogrammetrică.