receptor (lat. receptum, de la recipere „a primi”) 1. (TEHN.) Sistem tehnic destinat să primească şi, eventual, să dirijeze un anumit material. 2. (ELT., TELEC.) Aparat, instalaţie sau maşină destinate să primească energie de o anumită formă şi s-o transforme în forma în în care aceasta trebuie folosită (ex. motoarele electrice, radio-receptoarele, receptoarele telefonice etc). — R. telefonic, dispozitiv care transformă oscilaţiile electromagnetice în oscilaţii acustice similare mesajului sonor transmis. Cele mai frecvente sînt r. t. electromagnetice, alcătuite dintr-un magnet permanent (pentru polarizare) pe care este fixat un electromagnet, a cărui înfăşurare este parcursă de curentul electric modulat, şi o diafragmă (membrană) feromagnetică. Acest ansamblu este introdus într-un locaş din material plastic, servind ca suport şi ca pavilion acustic. Curentul electric variabil din înfăşurarea electro-magnetului face să varieze forţa de atracţie exercitată asupra diafragmei, care vibrează şi produce astfel unde sonore ce reproduc sunetele transmise. V. şi telefon. 3. (ELT.) Element de circuit electric care absoarbe energie în scop util. 4. (FIZIOLOGIE) Organ care transformă energia stimulilor externi în excitaţie nervoasă. Receptorul este constituit dintr-una sau din mai multe celule sau prelungiri celulare specializate, sensibile la o anumită categorie de stimuli (optici, acustici, mecanici, termici, chimici etc). R. fac parte integrantă din aparatul anatomofuncţional al analizatorilor, avînd o proiecţie corticală la nivelul căreia se realizează analiza şi sinteza superioară.