Sculptură, ramură a artelor plastice, expnmînd imagini artistice realizate tridimensional, prin volume şi suprafeţe orga nizate în spaţiu. S. se mai numeşte şi o operă individuală aparţinând acestei ramuri. Poate fi în relief aderent la o suprafaţă (v. relief) sau rotundă (ronde-basse) corp tridimensional independent în spaţiu. Pe lângă procedeele vizuale comune artelor plastice în general (linia de contur şi contrastele obţinute prin lumini şi umbre), sculptura trezeşte, prin volume, asociaţii de întindere în spaţiu, masă, greutate etc. După rolul şi locul sculpturii în viaţa societăţii se disting: s. statuară (în pieţe şi parcuri), de mari dimensiuni, spre a fi vizibilă de departe; s. de postament (echivalentul picturii de şevalet), de dimensiuni variate, mergând până la statueta de vitrină; s. monumental-decorativă, subordonată arhitecturii (de capitel, cornişă sau acoperind mari suprafeţe ale edificiului). După materialul şi tehnică folosită, s. poate fi modelată în lut, ceară etc, turnată în metal după un tipar modelat sau cioplită în piatră, lemn, os, fildeş etc. În ultimii ani s-a experimentat prelucrarea unor noi materiale (metale sau materiale din categoria produselor de mase plastice). Ca şi pictura, s. a evoluat din comună primitivă până în zilele noastre în funcţie de viziunile specifice diferitelor trepte ale istoriei sociale şi culturale, ea cunoscând o largă dezvoltare în cadrul artei popoarelor antice, în arta precolumbiană, în arta popoarelor afroasiatice ca şi în arta elenistică, bizantină, medievală şi a Renaşterii europene. În epoca formării naţiunilor, s. s-a dezvoltat în cadrul şcolilor naţionale respective, fiind puternic influenţată de curentele artistice predominante în întreaga Europă. S. românească s-a dezvoltat ca parte integrantă a sculpturii universale, manifestând totodată trăsături proprii, legate de tradiţia naţională. V. şi pictură; România.