Rakoczi [ racoţi], familie nobiliară din Transilvania, din rîndurile căreia mai cunoscuţi au fost Sigismund R., principe al Transilvaniei (1606-1608); Gheorghe R. I, principe al Transilvaniei (1630—1648), care a dus o politică de întărire a puterii centrale monarhice şi a sprijinit calvinismul, încercînd să-l răspîndească printre români (în acest scop a permis folosirea limbii române în biserică şi în tipărituri religioase). A participat la războiul de 30 de am de partea Suediei şi Franţei, cu care a încheiat în 1643 o alianţă împotriva Habsburgilor. După ce a înfrînt pe Habsburgi, a încheipt pacea de la Linz (1645), obţinînd libertatea religioasă, iar prin pacea din Westfalia (1648) recunoaşterea Transilvaniei ca stat suveran. A dus o politică antiotomană, înfrîngînd la Salonta (1636) pe turci, care urmăreau să-l înlocuiască, a aderat la Liga statelor creştine, iniţiată de Polonia, şi s-a aliat cu Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, şi cu Vasile Lupu, domnul Moldovei. Gheorghe R. al II-lea, principe al Transilvaniei (1648—1657, 1658 şi 1659-1660). Pe plan intern, a dus o politică de întărire a puterii centrale, iar pe plan extern, o activă politică antiotomană, în care scop a urmărit realizarea unui sistem de alianţe cu Moldova şi Ţara Românească, sprijinind pe Gheorghe Ştefan să ocupe scaunul Moldovei (1653) şi pe Constantin Şerban, domnul Ţării Româneşti, să înăbuşe mişcarea populară din 1655, A organizat în 1657 o expediţie urmărind ocuparea tronului Poloniei, dar a fost înfrînt. Mazilit de turci, a început lupta direct cu aceştia, împreună cu Constantin Şerban, apoi l-a ajutat pe M i hnea al III- ea împotriva turcilor, dar a fost înfrînt şi a murit în urma rănilor primite în luptă. Francisc R. al II-lea, principe al Transilvaniei (1704 — 1711). A fost conducătorul răscoalei din Ungaria şi Transilvania, izbucnită în 1703 împotriva Habsburgilor, care ocupaseră aceste ţări. în 1704, nobilimea transilvăneană l-a ales principe. La răscoală au participat şi numeroşi ţărani români, cărora li s-au făcut promisiuni de scutire de dări şi de slujbele îobăgeşti; dintre ei s-au remarcat căpitanii Balica Cîmpeanu, Ciunlă, Sudriceanu şi haiducul Pintea Viteazul. Părăsit de ţărani, cărora nu le satisfăcuse promisiunile, şi de nobilime, care s-a împăcat cu Habsburgii prin pacea de la Satu-Mare (1711), a pribegit prin Rusia, Franţa şi în Imperiul otoman, unde a şi murit (1735). A avut legături cu Ţara Românească şi mai ales cu Moldova şi a încheiat o alianţă cu Petru I, ţarul Rusiei. A scris „Confesiuni” şi „Memorii” interesante documente de epocă.