refracţie (lat. refractum, de la refringere „a rupe, a frînge”) 1. (FIZ.) a) Modificare a direcţiei de propagare a unei unde atunci cînd traversează suprafaţa de separare a două medii. Pot suferi r. radiaţia electromagnetică (în particular lumina), sunetul (în general undele elastice) etc. în cazul r, unei raze de lumină, raportul sinusurilor unghiurilor de incidenţă şi de refracţie defineşte indicele de r. al mediului în care pătrunde lumina faţă de mediul din care vine aceasta; indicele de r. este egal cu raportul dintre viteza luminii în mediul din care vine raza şi viteza luminii în mediul în care raza se refractă. Funcţionarea lentilelor, a prismelor optice etc. se bazează pe fenomenul de r. — Dublă r., termen folosit uneori pentru b i r e fringenţă. b) Schimbare bruscă a direcţiei liniilor unui cîmp vectorial la trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate. 2. (ASTR.) Refracţie astronomică, fenomen astronomic care modifică direcţia aparentă a aştrilor, caracterizat prin unghiul dintre direcţia aparentă în care se vede un astru şi direcţia în care s-ar vedea acesta în ipoteza în care nu ar exista atmosfera terestră. R.a. ridică aştrii deasupra orizontului; ea este maximă la orizont şi egală cu zero la zenitul locului de observaţie.