Semiotică (gr. semeiotike, de la semeion „semn”) 1. (LOG,) Ramură a logicii simbolice (matematice) care se ocupă cu studiul general al semne1or. A fost iniţiată de logicianul american Ch. W. Morris prin lucrarea „Fundamentul teoriei semnelor” (1938). S. are două părţi: 1) pragmatică, studiul modului în care omul înţelege şi foloseşte semnele; 2) sintactica, cercetarea construcţiilor formale, adică a modului în care semnele se leagă între ele. S. defineşte semnele după trei dimensiuni: a) pragmatică (relaţia semn-om); b) semantică (relaţia semn-semnificat); c) sintactică (relaţia semn-semn). Cercetările de S. au influenţat puternic dezvoltarea semanticii. În cadrul pozitivismului logic contemporan, rezultatele acestor cercetări au primit” o interpretare idealist-subiectivă. 2. (LINGV.) V. semiologie (2).