Sfeclă de zahăr (Beta Vulgaris - saccharifera), plantă bienală din familia chenopodia-ceelor, cultivată în antichitate pentru frunze, iar din sec. al XVIII-lea pentru zahărul din rădăcini. Rădăcina este partea cea mai voluminoasă din corpul s. de z., de formă cilindrică sau conică-alungită. Frunzele sunt mari, cărnoase, oval-alungite sau cordiforme, cu suprafaţa netedă sau încreţită. S. de z. găseşte condiţii optime de cultură în zonele cu climat temperat, cu veri calde şi suficient de umede, în cuprinsul paralelelor 47° şi 54° lat. nordică. Se cultivă pe terenuri profunde, lutoase, bogate în humus şi în elemente ferti-lizante. Posibilitatea folosirii ei ca materie primă în fabricarea zahărului a fost dovedită de chimistul german Marggraî în 1747. Sfecla de zahăr conţine 14-22″, zahăr şi serveşte în primul rând ca materie primă pentru industria zahărului, dar poate fi folosită şi la fabricarea alcoolului. Coletele şi frunzele s. de z. sunt întrebuinţate ca furaje pentru animale. Printre ţările mari producătoare de s. de z. sunt: U.R.S.S., S.U.A., Franţa, R. F. Germană şi R.P. Polonă. Pe întreg globul, s. de z. ocupă o suprafaţă de circa 6,6 milioane ha. În ţara noastră, s. de z. este cultivată din 1877; în 1965 s-a cultivat pe 189,9 mu ha, obţinându-se o producţie de 3 275,2 mii t, din care cea mai mare parte în regiunile Banat, Bucureşti, Suceava, Oltenia şi Mureş-Autonomă Maghiară. Sunt răs-pîndite soiurile Lovrin 532, Câmpia Turzii 34 şi Bod 165. Producţii mari sunt obţinute din noile soiuri poliploide R. PoIy 1, R. PoIy 3 şi R. PoIy 7, create în ţara noastră.