Laovorba.ro

regularizare 1. (FIN.) Regularizare bugetară, operaţie de redistribuire planificată a resurselor bugetare între diferitele verigi ale bugetului de stat pentru a se asigura echilibrarea bugetelor tuturor unităţilor teritorial-administrative ale unei ţări socialiste (mijloacele necesare bugetelor inferioare se alocă din resursele bugetelor superioare sau din surplusul unor bugete locale). In România, sursele şi mărimea cotelor destinate r.b. se stabilesc anual, pe fiecare regiune, de către Marea Adunare Naţională, prin legea pentru aprobarea bugetului de stat. 2. (CONT.) Regularizarea conturilor a) Operaţie prin care, în urma unei inventarieri, se pun în concordanţă soldurile conturilor şi constatările de fapt, concretizate în datele inventarierii, b) Operaţie de punere în ordine a unor erori de înregistrare prin stornări, virări etc. 3. (HIDROTEHN.) a) Regularizarea cursurilor de apă, ansamblul lucrărilor executate în albia unui curs de apă în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de curgere a apelor şi al creării posibilităţilor de utilizare a lor, pentru obţinerea de energie electrică, pentru navigaţie, alimentări cu apă, hidroamelioraţii etc. b) Regularizarea debitului, ansamblul lucrărilor de transformare a regimului natural al debitelor unui curs de apă în scopul utilizării în mai bune condiţii a debitelor şi al reducerii acţiunii distructive a cursului de apă. R.d. se poate face, in general, prin construirea de baraje şi crearea lacurilor de acumulare (ex. barajul şi lacul de acumulare de la Bicaz asigură r.d. Bistriţei).

No comments »

Simboluri matematice (MAT.), semne convenţionale folosite pentru desemnarea noţiunilor, obiectelor, operaţiilor, relaţiilor matematice sau pentru indicarea caracterului de generalitate ori de particularitate a unor propoziţii matematice, a ordi nii operaţiilor matematice etc. Primele s.m. au fost cifrele folosite pentru scrierea numerelor. Se numesc şi semne matematice.

Comments Off

Simbolul credinţei, expunere concentrată a bazelor religiei creştine, a principalelor sale dogme, «elaborată, în urma luptelor dintre diferite tendinţe religioase, de sinodul I ecumenic de Ia Niceea (325) şi desăvârşită de sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381). Biserica romano-cato-lică a revizuit şi a redactat din nou s.C. Ia conciliul de la Trident (Trento, 1545-1563). Se mai numeşte crez, credo.

Comments Off

Simbolism fonetic, capacitatea structurii fonetice a unui cuvânt de a sugera sau de a întări noţiunea pe care o desemnează sau o anumită atitudine faţă de ea, legătura dintre un sunet sau un grup de sunete şi o anumită idee. S.f. este mai evident Ia interjecţiile de orice fel şi în special la onomatopee (ex. Deosebirea dintre puf şi buf sau dintre fis şi vij); şi la cuvinte obişnuite se poate găsi s.f., datorită valoni expresive a unor sunete (ex., pentru limba română, se vor! Şte de valoarea expresivă a grupurilor alcătuite din consoană labială + lsau din r + l)

Comments Off

Simbolism, curent în literatura mondială, programatic constituit între anii 1885 şi 1900, a cărui denumire derivă dintr-un manifest al poeţilor francezi supranumiţi „decadenţi”, publicat de către Jean Moreas în „Le Figaro” (1886). Printre înaintaşii s. se numără: Novalis, Tieck, E.A. Poe, Gerard de Nerval ş.a. Dintre precursorii s. se detaşează însă ca figură predominantă Baudelaire. În sonetul „Corespondenţe”, acesta a iniţiat aşa-zisa „simbolică universală”, potrivit căreia fiecare obiect din lumea reală ar fi apanajul sau mesagerul unei idei. Conform acestei viziuni idealiste, poetul este interpretul semnificaţiilor ascunse ale lumii prin intermediul obiectelor şi fenomenelor înconjurătoare, ale căror valori le descifrează cu intuiţia unui iniţiat. Pentru simbolişti, valori simbolice pot prezenta limbajul, cuvintele înseşi că denumiri ale obiectelor, încărcate de sensurile acumulate de-a lungul timpurilor, de corelaţiile şi analogiile pe care le deşteaptă în memoria noastră afectivă, de sonorităţile şi armoniile lor specifice, de asocierea lor după anumite afinităţi discrete, care le conferă excepţionale calităţi de graţie, incantaţie şi sugestie, socotite de unii simbolişti ca virtuţi magice. După S., cuvintele au darul de a cumula calităţi senzoriale dintre cele mai diverse, astfel încât, prin ele, „culorile, miresmele şi sunetele îşi corespund, întruchipând laolaltă unităţi semnificative care oglindesc latent unitatea ideală şi secretă a universului. Virtualităţile sintetice ale cuvintelor care formează obiectul căutărilor lor poetice î-au atras pe simbolişti spre cultivarea nu numai a sinesteziilor, dar şi a sincretismului ca ideal al unei arte absolute. Construirea propriu-zisă a curentului a fost precedată de apariţia aşa-zişilor „poeţi blestemaţi”: Rimbaud, Corbiere, Mallarme, Ve rlaine. Unii simbolişti s-au simţit atraşi de reprezentarea lumii în ceea ce are ea morbid, grotesc sau diform, trist şi crepuscular, au cultivat evaziunea în vis şi contemplaţia platonică, „iluminată”, a unei lumi transcendente ideale. Proveniţi în special din rândurile intelectualităţii mic-burgheze, simboliştii s-au încadrat în spiritul general antiburghez, anticonformist, antinaturalist şi antiacademic, dar dezorientat, iluzoriu şi individualist, care a însufleţit întreaga „artă de avangardă” din ultimele două decenii ale secolului trecut, începând chiar după înăbuşirea Comunei din Paris. Coborând din romantism printr-o atenţie sporită acordată stărilor fluente de reverie, prin reflectarea fluxului conştiinţei, proprie în special muzicii, unii simbolişti au cultivat formele sintactice deschise, versul liber, mai adecvat acestor stări, şi o ritmică mai simplă, adaptabilă la mobilitatea mesajului lăuntric. Alţii au valorificat filonul intelectualist prin tehnica parnasiană a versificaţiei clasice, ducând această artă cerebrală până la perfecţiune (St. Mallar-me, P. Valery). S. a lărgit tematica poeziei prin investigarea unor zone de viaţă neexplorate (melancolia parcurilor autumnale, tavernele sordide, oraşul tentacular, spleenul şi nevrozele, nostalgia plecărilor), ca şi prin reconsiderarea celor cunoscute sub aspectul semnificaţiilor lor simbolice, nedescoperite până la el. Ostil, pe de altă parte, retorismului romantic, ca şi viziunii statice a parnasienilor, s „în toate variantele sale, a lărgit considerabil aria posibilităţilor artei literare, valorificând la maximum nuanţele, aluzia şi forţa evocatoare a cuvintelor, virtualităţile lor muzicale, rezervele de subtilă şi rafinată expresivitate ale limbajului, practicând uneori o orchestraţie savantă a versificaţiei, o dată cu năzuinţa spre o „artă totală ‘ atotcuprinzătoare. Prin supralicitarea stărilor subiective şi elaborsrea excesivă a expresiei, unii simbolişti au deschis drum suprarealismului, iar alţii ermetismului. Neuniform prin tendinţele sale, curentul s. a cunoscut poziţii ideologice contradictorii, uneori diametral opuse, de la misticismul creştin până la poziţii militant-revoluţionare. De asemenea, s. a cunoscut trăsături specifice de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile social-istorice date şi de tradiţiile literaturii naţionale respective. Promotorii s. în poezia franceză au fost: J. Moreas, Viele Griffin, H. de Regnier, Rene Ghil, A. Samain, Stuart Merill, G. Kahn, F. Jammes. În proză, el este reprezentat prin: Villiers de L’Isle Adam; în teatru, prin Maeterlinck, P. Claudel ş.a.; în critică şi eseu, prin R. de Gourmont. Literatura mondială este îndatorată s. prin belgienii Verhaeren, Rodenbach, irlandezul Yeats, englezii Swinburne, T.S. Eliot, poeţii de limbă germană Ştefan Georg, R.M. Rilke, H. von Hofmannsthal, G. Trakl, iar la începutul activităţii lor prin ruşii Blok, Esenin, Bnusov, prin poeţii de limbă spaniolă Ruben Dario, Machado, italienii Pascoli, Ungaretti, Montale ş.a. în România, s. a apărut pe fondul aceloraşi condiţii obiective şi subiective care au generat starea de spirit favorabilă emines-cianisrr. Ului, precum şi decepţionismului posteminescian şi ca o reacţie faţă de idilismul rural, sămănătorist. Stimulat de influenţa s. francez, el a avut trăsături specifice, originale, determinate de caracterul ascendent al dezvoltării culturale româneşti din acea vreme şi const.’ns la cultivarea meditaţiei m-Jancolice, elegiace, fără o înclirare pronunţată spre transcendenţă şi misticism, uneori cu preocupări sociale protestatare şi reţinând din influenţa s. francez muzicalitatea, adesea exterioară, şi simbolurile, mai ales cu funcţii alegorice. Iniţiat sub auspiciile „Literatorului” şi ale romantismului cu implicaţii presimboliste al lui Macedonski, care, anticipând asupra s. francez, s-a manifestat mai ales ca teoretician al acestui curent, conturat mai întâi prin Tr. Demetrescu, Şt. Petică, I.C. Săvescu şi D. Anghel, s. s-a afirmat prin Minulescu, Bacovia, Arghezi (în debut), Al. Stamatiad, E. Farago, Emil Isac ş.a. El a fost cultivat şi teoretizat în variantă optimistă, dinamică şi citadină, dar interzisă preocupărilor sociale şi politice, de revista „Viaţa nouă” şi de conducătorul ei, O. Densusianu. S. şi-a prelungit parţial existenţa în creaţia generaţiei de poeţi interbelici, şi în primul rând în aceea a lui Arghezi, I. Pillat, A. Mamu, D. Botez, B. Fundoianu, N. Davidescu ş.a. În artele plastice, s. nu s-a manifestat ca un curent definit. Totuşi, în atmosfera epocii, stimulaţi şi de ecourile prerafaeliţismu1ui (deseori considerat ca un curent simbolist), o serie de artişti francezi au încercat să practice o artă ideistă şi sintetistă în spiritul s. literar. În 1891 Albert Auriera publicat manifestul S., prezentîndu-1 pe Gauguin ca reprezentant ideal al şcolii. Au mai fost consideraţi ca exponenţi ai s. pictorii Gustave Moreau, Puvis de Chavannes, Odilon Redon, James Ensor ş.a.

Comments Off

Simbolică 1. Exprimare prin simboluri convenţionale ori prin analogie a unor idei sau a unor sentimente. 2. Teorie generală a simbolurilor. 3. Ramură a teologiei consacrată studiului comparativ al simbolurilor de credinţă ale diferitelor confesiuni.

Comments Off

Simbol (gr. symbolon „semn de recunoaştere”), semn, obiect sau imagine concretă (a unui obiect, a unei fiinţe), care reprezintă sau evocă altceva decât ceea ce este. Unele s. au o corespondenţă analogă cu obiectul simbolizat sau sunt într-un raport natural oarecare cu acesta (ex. Crinul ca s. al purităţii, sceptrul ca s. al regalităţii, statuetele de femei din artă primitivă care semnifică fecunditatea). Prin încadrarea repetată. În complexul unui sistem iconografic tradiţional, s. capătă o valoare de emblemă. S. poate exprima, prin asociaţie de idei, un ansamblu întreg de gânduri sau de sentimente, o stare de spirit etc. (ex. „Coloana infinită” a lui Brâncuşi simbolizează aspiraţia spre infinit), cărora le conferă mai multă generalitate, forţă şi adâncime. De aici marea forţă expresivă a s. şi largă lor utilizare, din cele mai vechi timpuri, în religie, artă şi literatură. Ca expresie concretă a unei corespondenţe intuite de artist între elementele de limbaj plastic (culoare, linie, lumină) şi universul psihic uman, s. capătă caracterul unui semn specific artistic, vehicul purtător al unei experienţe de viaţă. O înclinaţie pronunţată spre folosirea acestor s. se constată îndeosebi în unele curente ale artei şi literaturii moderne, ca simbolismul, expresionismul, suprarealismul şi abstracţionismul. Alte s. au un caracter convenţional şi sunt lipsite de orice conţinut evocativ. Aceste s., care sunt de fapt semne, sunt folosite pe scară largă în ştiinţă şi tehnică. De exemplu, cifrele sunt s. grafice ale numerelor; literele sunt s. grafice ale sunetelor articulate; semnele +, —, × etc. Sunt s. ale operaţiilor matematice; Ag, C etc. Sunt s. chimice; m, kg, W etc. Sunt s. ale unor unităţi de măsură etc. S. grafice ale obiectelor pot păstra anumite trăsături generale ale acestora (ex. S. —||— reprezintă un condensator electric). — S. chimic, mod convenţional de notare a atomilor elementelor chimice. Sc. se folosesc în scrierea formulelor şi a ecuaţiilor chimice; ex. H (hidrogen), He (heliu), Li (litiu) etc. — Simbolul lui Kronecker (MAT,), sistem de numere, notat δij, sau δij, egale cu 1 dacă i = j şi cu 0 dacă i≠j. A fost introdus de matematicianul german Leopold Kronecker (1823-1891); δij; constituie un tensor de-al doilea ordin mixt în orice sistem de coordonate.

Comments Off

Simbioză (gr. syn „împreună, cu” şi bios „viaţă”; BIOL.), formă de convieţuire reciproc avantajoasă între două specii diferite de organisme, elaborată sub acţiunea selecţiei naturale. În s. pot fi: două plante (ex. O algă şi o ciupercă, în cazul lichenilor), o plantă şi un animal (ex. În ţesuturile unui vierme turbelariat trăieşte o algă) sau între două animale (ex. Între crustaceele paguri şi actinii).

Comments Off

Sima (GEOL.), înveliş intern al Pământului, care, în concepţia lui Suess, se întinde de la adâncimea de 100 km până la 1 200 km şi care se presupune că este constituit în cea mai mare parte din compuşi ai siliciului şi magneziului. S. ar avea o densitate medie de 3,4. În concepţia actuală, s. ar corespunde mantalei superioare. Sân. Perisferă.

Comments Off

Comments Off

Silvoamelioraţii (SILV.), ansamblu de procedee şi de lucrări pentru îmbunătăţirea regimului hidrologic, prevenirea şi combaterea proceselor de degradare a terenului din patrimoniul forestier. S. stabileşte normativele tehnice după care se execută împăduriri şi lucrări ajutătoare, ca: terasări, consolidarea versanţilor şi a reţelei hidrografice torenţiale etc.

Comments Off

Silvină (MINER.), clorură naturală de potasiu (KCl), cristalizată în sistemul cubic, asemănătoare cu sarea gemă, cu care se găseşte de altfel împreună şi de care se deosebeşte uneori prin culoarea să roz-roşie, precum şi prin gustul său sărat-amar astnngent. Împreună cu alte cloruri şi sulfaţi de potasiu şi de magneziu formează zăcăminte prin evaporarea apelor în lagune marine. Se utilizează la fabricarea îngrăşămintelor potasice, la extragerea potasiului ş.a. În Republica Socialistă România au fost recent descoperite zăcăminte de săruri de potasiu cu s. în împrejurimile oraşului Tîrgu-Ocna (reg. Bacău).

Comments Off

Silvicultură 1. Ramură a economiei forestiere care cuprinde crearea, îngrijirea, regenerarea şi amenajarea patrimoniului forestier, tehnica plantaţiilor forestiere, a pepinierelor silvice şi a protecţiei pădurilor. Asigură materia primă pentru industria forestieră şi pentru alte ramuri industriale. V. şi pădure; economie forestieră. 2. Disciplină ştiinţifică pe care se bazează cultivarea şi conducerea arboretelor. Are ca obiectiv principal elaborarea metodelor şi procedeelor tehnice de sporire a producţiei forestiere şi tehnică plantării şi regenerării arboretului. Elaborează metodele de selecţie forestieră, de silvoame-lioraţii, de protecţie a pădurilor şi de cultivare a speciilor forestiere. Studiază creşterea şi dezvoltarea speciilor forestiere, adaptate diferitelor condiţii pedoclimatice.

Comments Off

Silvestru, numele a doi papi şi a doi contrapapi, dintre care cel mai cunoscut a fost papa S. al Il-lea (Gerbert d’Aurillac) (999—1003), filozof şi matematician, unul dintre marii învăţaţi ai timpului său, profesor şi colaborator apropiat al împăratului german Otto al III-lea, cu sprijinul căruia a ajuns papă. S-a preocupat de organizarea biserica catolice în Polonia şi în Ungaria.

Comments Off

Silvanus (lat. silva „pădure”), veche divinitate italică, zeu al pădurilor şi al ogoarelor, confundat uneori cu Pan.

Comments Off