Shelley [şeli], Percy Bysshe (1792—1822), poet romantic englez. De origine nobilă, a studiat la Eton, apoi la Oxford, de unde a fost exmatriculat (i811) pentru publicarea unui pamflet intitulat „Necesitatea ateismului”. După ce a vizitat de două ori Elveţia, unde s-a împrietenit cu Byron, s-a stabilit în Italia (1818) şi a murit într-un accident de navigaţie în golful Spezia. S. aparţine celei mai revoluţionare aripi a romantismului englez. Fidel ideilor sale, S. a încercat să le pună în practică, participând la viaţa politică, di-fuzînd pamflete şi cfiemînd Ia revoltă. Opera să include o avântată lirică politică („Cântec pentru fiii Angliei”, 1819; „Mascarada anarhiei”, 1819; „Odă libertăţii”, 1820 ş.a.), în care, într-o formă alegorică sau directă, înfierează violent racilele sociale şi cere artei să arate drumul viitorului. Despre el, Marx a spus că „era un revoluţionar prin excelenţă şi ar fi făcut întotdeauna parte din avangarda socialismului”. Poezia lui îmbină pasiunea arzătoare cu o gândire filozofică omniprezentă, deşi vag utopică. Dintre eseurile lui, cel mai valoros este „Apărarea poeziei” (1821), în care pledează pentru frumuseţea desăvârşita legată de înalte idealuri sociale şi umane. Primele poeme sunt viziuni romantice transfigurate ale unui viitor fericit al omenirii („Zâna Mab”, 1813), ale veşniciei frumosului („Imn frumuseţii intelectuale”, 1816), ale eroului pur, tragic şi solitar („Alastor”, 1816), ale războiului iubirii şi adevărului împotriva tiraniei („Revolta Islamului”, 1817). Panteismul şi ateismul iluminist al lui W. Godwin îşi dau mâna în „Prometeu descătuşat” (1819;, poem dramatic plin de un liiism înaripat, prevestind calea contradictorie a regenerării omenirii. Unica încercare teatrală a lui S., „Cenci” (1819), este o tragedie plină de patosul sumbru al luptei inocenţei cil despotismul. Optimismul unanim al lui S. se desfăşoară din plin în lirica naturii şi cea erotică, în care o metaforică generoasă, mituri atotcuprinzătoare şi emoţii angelice slujesc zugrăvirii şi slăvirii spiritului etern al vieţii şi al creaţiei („Odă ciocârliei”, 1820), mişcării perpetue („Norul”, 1820), dialecticii durere-fericire („Odă vântului din Apus”, 1819) armoniei zilei („Imnul lui Apo-lo”, 1820) şi nopţii („Imnul lui Pan”, 1820) şi, în general, bucuriei luminoase a comunităţii omului cu natura, cu întreaga lume. Dacă simbolistica ideilor lui rămâne uneori vagă, versificaţia să, inspirată de această comuniune cosmică, atinge, prin accentele şi prin tonul ei înaripat, puterea incantaţiei. Influenţa lui S. asupra romantismului englez şi european din sec. al XlX-lea a fost covârşitoare. O bună parte a operei lui s-a tradus în limba română.