Silogism (LOG.), raţionament deductiv prin care dintr-o judecată universală se derivă o nouă judecată prin intermediul unei a treia (ex. „Toate mamiferele acvatice sunt cetacee; toţi delfinii sunt mamifere acvatice; deci toţi delfinii sunt cetacee”). S. a fost descoperit de Aristotel, care a elaborat şi teoria lui completă. S. se mai numeşte silogism categoric, deoarece se compune numai din Judecăţi de predicaţie; el reprezintă, ca atare, tipul fundamental de inferenţă deductivă, fiindcă întruchipează deplin caracteristicile esenţiale ale deducţiei: a) operaţia logică este înfăptuită exclusiv în planul conceptelor şi b) concluzia derivă cu necesitate, pe această bază, din premise. Caracterul necesar al derivării în s. îşi găseşte fundamentul formal în axioma silogismului. S. se compune din trei judecăţi şi din trei termeni, fiecare îndeplinind funcţii diferite în raţionament. Ultima judecată, cu care se încheie operaţia logică, se numeşte concluzie, iar primele două, premise. Termenul care este predicatul concluziei („cetacee”) se numeşte termen major (notat P), iar cel care îndeplineşte funcţia de subiect în concluzie („delfinii”), termen minor (notat S). Al treilea termen („mamifere acvatice”), care apare în ambele premise, dar nu şi în concluzie, mediază legătura dintre termenul major şi cel minor (termenii extremi) şi se numeşte termen mediu (notat M). Actul de mediere prin tranzitivitate, efectuat de termenul mediu, datorită naturii sale universale, constituie operaţia logică fundamentală caracteristică s. Premisă care conţine termenul major („toate mamiferele acvatice sunt cetacee”) se numeşte premisă majoră, iar cea care conţine termenul minor („toţi delfinii sunt mamifere acvatice”) premisa minoră. Premisele fiind adevărate, concluzia derivă din acestea cu necesitate că adevărată numai dacă forma pe care o îmbracă s. este corectă. Corectitudinea formelor s. este consecinţa întemeierii lor în şi prin legile generale ale silogismului Ca manifestare, la nivelul acestui tip de raţionament, a cerinţelor principiilor (legilor) generale ale gândirii. Legile generale ale s. se împart în legi privitoare la termeni şi legi care trebuie respectate în formularea şi înlănţuirea judecăţilor componente. Legile termenilor sunt: 1) orice s. corect are trei şi numai trei termeni; 2) într-un s. corect, termenul mediu este distribuit cel puţin într-una din premise; 3) nici un termen nu este distribuit în concluzie dacă nu a fost distribuit în premise. Legile privitoare Ia judecăţi sunt: 1) orice s. corect are trei şi numai trei judecăţi; 2) într-un s. corect, o premisă este totdeauna afirmativă; 3) una dintre premise este totdeauna universală; 4) din două premise afirmative rezultă în mod necesar o concluzie afirmativă; 5) dacă o premisă este negativă, concluzia este în mod necesar negativă, iar dacă o premisă este particulară, concluzia este în mod necesar o judecată particulară. În funcţie de poziţia termenilor s. în premise, se deosebesc patru figuri silogistice, corectitudinea lor fiind garantată de legile speciale ale fiecărei figuri. Încălcarea legilor s. duce în mod necesar la paralogisme sau la sofisme. Forma concretă pe care o ia fiecare figură silogistică în funcţie de calitatea şi de cantitatea premiselor se numeşte mod silogistic. Se deosebesc 19 moduri corecte, pentru denumirea cărora sunt folosite cuvinte mnemotehnice. Întru-cît numai modurile primei figuri silogistice sunt evident valide prin aceea că întruchipează nemijlocit axioma silogismului, validitatea celorlalte moduri se probează prin r educere. Diversitatea formelor pe care le ia acest tip de raţionament deductiv, şi în primul rând caracterul necesar al derivării concluziei din premise şi evidenţa imediată a derivării pentru raţiune, conferă s. maximă importanţă în demonstraţie. El constituie fundamentul prin care demonstraţia devine strictă, evidentă.