Siliciu (CHIM.), Şi. Element cu nr. at. 14; gr. at. 28,09; gr. sp. 2,33; duritatea 7; p.t. 1 410°C; p.f.2 630°C. Este un metaloid din grupa carbonului. Se găseşte în natură sub formă de combinaţii cu oxigenul (bioxid de siliciu şi silicaţi). Este elementul cel mai răspândit după oxigen, alcătuind o pătrime din greutatea scoarţei Pământului. Se obţine prin reducerea bioxidului sau a halogenurilor de s. cu magneziu, aluminiu sau cărbune. S. se prezintă cristalizat în sistemul cubic, având structură analogă cu a diamantului, şi amorf (o stare mai fin dispersată a siliciului cristalin obişnuit). Nu se dizolvă în nici un dizolvant, cu excepţia unor metale topite. Din punct de vedere chimic este foarte puţin reactiv. La rece nu reacţionează cu apa şi nici cu acizii; reacţionează însă uşor cu hidroxizii alcalini, formând silicaţi. În combinaţii are valenţa 4. S. de mare puritate se întrebuinţează la fabricarea dispozitivelor semiconductoare şi, sub formă de ferosiliciu, în metalurgie.