Siguranţă (TEHN.) 1. Organ de maşină, dispozitiv sau aparat care, intercalat în circuitul unui sistem tehnic, îl protejează împotriva acţiunii dăunătoare a suprasolicitărilor sau îl împiedică să se desfacă ori să se deplaseze în timpul funcţionării (ex. Şplinturi, inele de sârmă, şaibe, contra-piuliţe, valve etc). — S. electrică, aparat de protecţie a echipamentelor şi instalaţiilor electrice contra supracurenţi-lor, în special contra curenţilor de scurtcircuit, cu rolul de a întrerupe automat circuitul electric în care este instalat când curentul din circuit depăşeşte într-o anumită măsură valoarea sa nominală. Se folosesc s.e. fuzibile, care întrerup circuitul prin topirea unui conductor metalic, şi s. e automate, care întrerup circuitul printr-un sistem de contacte acţionate electromagnetic. 2. Siguranţă de funcţionare, capacitate a unui sistem tehnic sau a unui element component al acestuia de a fi utilizat, un timp cât mai îndelungat, în scopul pentru care a fost construit, determinată de un ansamblu de calităţi care condiţionează comportarea să la eventuala apariţie a unor defecţiuni ale sistemului în exploatare. Problema măririi s. de f. a sistemelort ehnice prezintă o importanţă crescândă, în special datorită răspândirii mecanizării complexe şi a automatizării în diferitele ramuri ale activităţii umane. Importanţa ei este determinată de faptul că o s. de f. nesatisfăcătoare duce la dese întreruperi ale funcţionării instalaţiilor, la avarii şi cheltuieli mari de întreţinere pentru piesele de rezervă şi reparaţii (se poate ajunge că uneori cheltuielile anuale de exploatare să depăşească valoarea investiţiilor, ceea ce este foarte dăunător pentru economia naţională). În legătură cu aceasta, se conturează în prezent o nouă disciplină ştiinţifică, numită teoria fiabilităţii sau a reliabilităţii, care se ocupă cu studiul măsurilor generale ce trebuie respectate la proiectarea, încercarea, fabricarea, recepţia şi exploatarea sistemelor tehnice pentru a se asigura eficienţa maximă a utilizării lor.