Shaw [şo:], George Bernard (1856-1950), mare dramaturg englez, de origine irlandeză, în 1876 a părăsit oraşul natal Dublin, plecând la Londra, unde şi-a publicat primele încercări literare. Între 1888 şi 1898 a desfăşurat o susţinută activitate de critic dramatic şi de artă, străduindu-se să reînvie interesul contemporanilor săi faţă de teatrul lui Ibsen şi muzica lui Wagner (eseurile „Chintesenţa îbsenismului “, 1891; „Wagnerianul perfect”, 1898). A fost membru al Societăţii fabiemlor şi a studiat operele lui Marx şi Engels. De-a lungul întregii sale vieţi, S. s-a ridicat împotriva imperialismului şi politicii războinice a guvernelor europene. A salutat Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie ca un decisiv act istoric eliberator şi a militat pentru apărarea ei. Între 1898 şi 1939 S. a scris în total 47 de piese. În primul ciclu, intitulat „Piese neplăcute” („Casele văduvilor”, 1892; „Profesiunea doamnei Warren”, 1894, trad. Rom.; „Craiul”, 1893), S. atacă bazele economice ale societăţii burgheze şi dezvăluie faptul că bogăţia claselor dominante se întemeiază pe exploatarea celor mulţi. Următorul ciclu, „Piese plăcute” („Armele şi omul”, 1894; „Candida’V 1894; „Nu se ştie niciodată”, 1899; „0mul destinului”, 1896), sfî-şie vălul iluziilor romantice asupra eroilor şi faptelor de arme, înfierând militarismul şi liberalismul burghez. Culegerea „Trei piese pentru puritani” (, Discipolul diavolului”, 1897, trad. Rom.; „Convertirea căpitanului Brassbound”, 1897; „Cezar şi Cleopatra”, 1898, trad. Rom.), ca şi celelalte piese remarcabile ale sale: „Om şi supraom” (1903), „Maiorul Barbara” (1905, trad. Rom.), „Medicul în dilemă” (1906), „Pygmalion” (1912, trad. Rom.), „Casă inimilor sfărâmate” (1917, trad. Rom. K „înapoi Ia Matusalem” (1921), „Căruţa cu mere” (1929, trad rom.), „Sfânta Ioana” (1924, trad. Rom.), „Prea adevărat ca să fie frumos” (1932), constituie un necruţător rechizitoriu împotriva făţărniciei puritane a protipendadei. Critic de o remarcabilă fineţe a contradicţiilor unei lumi crepusculare, S. a dovedit inconsecvenţă, şi limitare în privinţa rezolvării acestora. Continuator al celor mai bune tradiţii ale literaturii realist-critice engleze, S. a fost un adversar al artei facile, înlocuind aşa-zisa „piesă bine scrisă” cu drama de idei şi făcând din teatru o tribună a concepţiilor înaintate. A îmbrăţişat o gamă tematică de mare varietate, dezvăluind conflicte şi situaţii care uimesc şi conving prin realismul şi originalitatea lor. S. a fost un maestru al dialogului scenic, caracterizat prin replici vii, neaşteptate, de o ironie sclipitoare, prin umorul cuceritor, uneori duios, al butadei şi prin virtuozitatea subtilă, dar spontană, a paradoxului. Luciditatea discuţiilor (nu lipsite de accente sceptice), care aproape înlocuiesc acţiunea în piesele lui S. face adeseori loc, în momentele de tensiune, unui intens flux de lirism şi de poezie. Personalitate multilaterală, de o deosebită inteligenţă, pasionat polemist, de o redutabilă supleţe spirituală (devenită, de altfel, proverbială), S. şi-a închinat întregul său talent unei arte umaniste, bogată în conţinut social, dominând timp de trei sferturi de veac viaţa teatrală a Angliei şi exercitând o influenţă activă asupra întregii literaturi contemporane. Laureat al premiului Nobel pentru 1 tevatură (1925).