Scolastică (din gr. shole „şcoală”), învăţământul şi filozofia oficială predată în şcolile din ţările Europei medievale dominate de catolicism. Se disting trei etape ale S.: timpurie (sec. IX—XII); culminantă (sec. al XIII-lea) şi târzie (sec. XIV - XVII). Scopul fundamental urmărit de s. a fost utilizarea filozofiei în vederea argumentării, apărării şi sistematizării dogmelor religioase ale catolicismului. Filozofia devenea astfel o „slujnică a teologiei”. În faza timpurie a s. s-a manifestat puternic influenţa filozofiei platonice şi neoplatonice. O dată cu sec al XIII-lea, s. a făcut apel la gândirea aristotelică, denaturând-o şi adaptând-o dogmelor teologice (Albertus Magnus, Toma d Aqumo). S. s-a caracterizat prin dogmatism; pentru ea adevărul este dat o dată pentru totdeauna, fiind cuprins în dogmele „revelate” ale bisericii şi în cărţile autorităţilor recunoscute de ea. De aici metoda livresca şi formalistă a s., dispreţuirea studiului direct al realităţii, utilizarea sterilă a argumentării silogistice. S. a frânat dezvoltarea ştiinţelor naturii, silite să se plece în faţa prejudecăţilor tradiţionale, în special biblice. S. n-a avut însă un caracter unitar. În cadrul ei au existat curente sau tendinţe opoziţioniste: nominalismul (Roscelin de Compiegne, W. Occam), care s-a opus realismului, doctrină dominantă în s. (An-selm din Canterbury, Toma d’Aquino); promovarea unui anumit raţionalism (Berenger din Tours, P. Abelard); tendinţa de separare a filozofiei de teologie (Duns Scot), promovarea experienţei (R. Bacon). Unii logicieni scolastici au contribuit la dezvoltarea logicii formalei.