Schumann [suman], Robert (1810—1856), compozitor german, reprezentant de seamă al romantismului muzical. S-a născut la Zwickau. A studiat dreptul Ia Leipzig, unde 1-a cunoscut pe Fnedrich Wieck, al cărui elev a fost. S. s-a dedicat mai întâi pianisticii, apoi publicisticii muzicale, înfiin-ţînd „Neue Zeitschrift fiir Musik” (1834), revistă care urmărea să exprime noile idealuri estetice, opuse conservatorismului (în paginile acestei publicaţii, S. a semnalat valoarea lui Chopin, Brahms ş.a.). Concomitent, scopul principal al existenţei sale a devenit creaţia muzicală. Dotat cu o vastă cultură şi receptiv la cele mai variate impresii, S. a compus în toate genurile. Opera „Genoveva” (1850) şi muzica de scenă la „Manfred” de Byron (1851) constituie contribuţia sa la genul dramatic. Cele patru simfonii sunt expresia unui temperament liric pasionat. Din muzica vocal-simfonică, mai cunoscute sunt oratoriul „Paradis şi Peri” (1843), „Recviemul” (1852). „Concertul pentru pian” (1845), unul dintre cele mai importante concerte romantice din literatură pianului şi culme a creaţiei schumanniene, este o sinteză între stilul său de maturitate şi avântul juvenil, o alternare de acut dramatism şi poezie. S- a mai compus concerte pentru violoncel, vioară, uverturi, sonate, trioun, cvartete, celebrul „Cvintet cu pian” (1842), un mare număr de coruri. O contribuţie importantă a lui S. Ia literatura romantică o reprezintă liedul. Majoritatea grupate în cicluri (dintre care „Dragoste şi viaţă de femeie”, 1840; „Dragoste de poet”, 1840, sunt cele mai cunoscute), liedurile schumanniene prezintă o pătrundere psihologică remarcabilă şi o ilustrare muzicală fidelă a imaginii poetice. Muzica pentru pian ocupă un loc deosebit în creaţia lui S., influenţând şi celelalte genuri. Scriitura pianistică, de la cea simplă a pieselor pentru tineret până la cea complexă a sonatelor, şi paleta expresivă sunt de o mare varietate şi subtilitate. Sonate, fantezii, novelete, piese, vanaţiuni, intermezzouri atrag prin fineţea cu care redau o simţire delicată, dar năvalnică, o fantezie bogată, înclinată spre visare, spre improvizaţia de esenţă lirică. Scrierile despre muzică ale Iui S. întregesc imaginea unui căutător care a deschis noi orizonturi artei muzicale.