Schopenhauer [şopznhaudr], Arthur (1788-1860), filozof idealist german. Gândirea lui S. exprimă aspiraţiile păturilor burgheziei germane care se adaptau intereselor aristocraţiei, încurajând, pe plan ideologic, evaziunea romantică. În o-pera sa principală, „Lumea că voinţă şi reprezentare” (1819), a formulat o concepţie idealistă voluntaristă, care uneşte eclectic teze ale idealismului subiectiv (în special teza „lumea este reprezentarea mea”, care implică considerarea realităţii, în spiritul budismului, ca o aparenţă, o iluzie), cu teze ale idealismului obiectiv (în special teza că lumea este un „lucru în sine”, care se afirmă în experienţa internă ca „voinţă de a trăi”). Forţele naturii întruchipează, după S., obiectivări particulare ale acestei voinţe oarbe, care evoluează de la formele elementare spontane la cele conştiente. Unitatea naturii e determinată de unicitatea voinţei care se manifestă în ea, diversitatea provenind dm tendinţa aceleiaşi voinţe de a-şi depăşi propriile forme. Viaţa omului, presupunând un efort necontenit de afirmare şi de conservare individuală, urmat mereu de deziluzie, devine o permanentă sursă de suferinţe, de sub a căror tiranie el se poate sustrage, temporar, cu ajutorul contemplaţiei estetice, îndeosebi cu ajutorul muzicii, dar nu reuşeşte să se elibereze definitiv decât prin nirvana (înăbuşirea voinţei de a trăi şi, implicit, stingerea suferinţei). Concepţiile social-politice ale lui S. se caracterizează prin conservatism şi spirit contrarevoluţionar. Estetismul lui S., care a stimulat estetica şi arta formalistă ulterioară, ca şi pesimismul său, care a constituit un izvor al concepţiilor iraţionaliste, şi-au exercitat influenţa şi asupra filozofiei şi literaturii române din a doua jumătate a secolului trecut, mai ales prin intermediul „Junimii”.