Scepticism (gr. skeptomai „a examina”; FILOZ.), concepţie care pune Ia îndoială posibilitatea cunoaşterii realităţii obiective sau, în genere, a oricărei cunoştinţe certe. S. este o formă a agnosticismului. El a apărut în filozofia greacă în perioada crizei societăţii sclavagiste, fiind întemeiat de Pyrrhon şi reprezentat de Carneade, Aenesidemus, Sextus Empincus ş.a. Scepticii antici au susţinut că nici cunoaşterea senzorială, nici cea raţională nu poate da cunoştinţe certe, că oricărei păreri îi poate fi opusă cu tot atâta temei o părere contrară tot atât de verosimilă. De aici concluzia necesităţii de a „suspenda judecata”, această suspendare fiind, conform s. antic, singurul mijloc de dobândire a „netul-burării”, a seninătăţii (aiaraxiei). În perioada Renaşterii şi în sec. al XVII-lea, s. a fost îndreptat adeseori împotriva dogmelor religioase şi a scolasticii (Montaigne, Charron) sau a idealismului dogmatic (Bayle), îndeplinind astfel un rol progresist, în sec. al XVIII-lea, s. şi agnosticismul au câştigat teren ca expresie a intereselor burgheziei de a asigura progresul ştiinţelor împotriva dogmelor religioase, evitând totuşi implicaţiile ateiste şi materialiste ale ştiinţei (Hume, Kant). În filozofia burgheză contemporană, aceste tendinţe sunt continuate în special de pozitivism. Dezminţirea s., ca şi a agnosticismului, o constituie verificarea practică a cunoştinţelor noastre.