Scenografie, arta organizării spaţiului de emisie (scena) şi de recepţie (sala) a spectacolului. Parte integrantă a pregătirii unui spectacol, s. are ca scop crearea cadrului, ambianţei, atmosferei în care se desfăşoară acţiunea dramatică şi cuprinde: crearea decorurilor, a costumelor, iluminatul scenic etc. Conform caracterului specific al spectacolului, există scenografie de operă, de teatru dramatic, de teatru de păpuşi, de cinematograf, de circ etc. S. s-a dezvoltat încă din perioada teatrului antic şi, în timp, a suferit influenţa diferitelor concepţii dominante ale epocilor respective. Influenţată de artele plastice, ca şi de dezvoltarea mijloacelor tehnice (maşini scenice, de iluminat etc), s. a folosit diferite elemente uzuale (picturale, de construcţie scenică, jocuri de lumini, proiecţii fixe sau cinematografice etc). Printre precursorii s. moderne se numără Brunelleschi, descoperitorul legilor perspectivei liniare, fundamentală pentru s. modernă, şi primul care a conceput maşinile scenice, S. Serlio, autor al unui tratat de s, Girola-mo Genga, Leone dei Somnii, Antonio Ingegneri ş.a. în sec. XVIII-XIX s. a devenit prevalent picturală şi, o dată cu clasicismul, a frânat fantezia barocă, înclinată spre căutarea efectelor spaţiale. Romantismul influenţează S., preocupată de culoarea locală. În Italia şi Franţa apare o pictură scenică anonimă şi cosmopolită cu caracter sentimental şi literar, care tindea să devină stereotipă. Reprezentantul acestei tendinţe a fost Carlo Ferrario (1833 — 1907), scenograf al principalelor opere verdiene. S. modernă, legată de tradiţia realistă, depă” şeşte decorativismul, pentru a deveni parte integrantă a spectacolului. Printre cei mai de seamă teoreticieni ai s. moderne se numără Gordon Craig şi Stanislavski. S. de film ţine seama de condiţiile specifice ale artei filmului (se construiesc doar fragmente de decor, atât cât este necesar imaginii înregistrate de camera de filmat, se recurge la trucaje, machete, filmări prin transparenţă etc). Totodată, cinematograful a înrâurit s. de teatru contemporană în sensul desfăşurării mai rapide a spectacolului, prin eliminarea pauzelor dintre tablouri, prin efectuarea de proiecţii fixe şi continue etc. În teatrul românesc, preocupările pentru s, au apărut de timpuriu şi s-au dezvoltat mai ales prin creaţiile unor artişti ca: Traian Cornescu, Victor Ion Popa, Th. Kiriacoff-Suruceanu, A. Jiquidi şi mai ales prin Ion Sava. După Eliberare, s. românească a cunoscut un nou avânt prin creaţiile lui Alex. Brătăşanu, Liviu Ciulei, Paul Bortnovski, Jules Pera-him, Mircea Marosin etc. S. cinematografică s-a remarcat prin creaţiile lui I. Oroveanu, G. Tncu, M. Bcgos, L. Popa etc.