Russo, Alecu (1819-1859), scriitor român. Şi-a făcut studiile (1829-1835) în Elveţia şi la Viena. Reîntors în ţară, se angajează activ în lupta antifeudală, alături de M. Kogălniceanu, V. Alecsandri şi C. Negri, considerând valorificarea trecutului (şi literatură în genere) drept mijloc eficient de răspîn-dire a ideilor înaintate. Acuzat că „tulbură orânduiala” prin mesajul cuprins în piesele „Băcălia ambiţioasă” şi „Jignicerul Vadră” (ambele pierdute), e surghiunit în 1846 la mănăstirea Soveja, unde descoperă, printre altele, „Mioriţa”. După înăbuşirea revoluţiei de la 1848 din Moldova, pleacă în exil. Participă la adunarea de pe Câmpia Libertăţii din Blaj, semnează la Braşov programul revoluţionarilor moldoveni, iar la Paris se alătură luptei politice a emigraţiei româneşti, conduse de N. Bălcescu. Revenind la Iaşi (1851), colaborează la „Zimbrul”, „România literară”, „Steaua Dunării” şi se afirmă că militant intransigent pentru Unire. Primele sale scrieri, redactate în limba franceză, probabil în 1840 (publicate postum, în traducerea lui V. Alecsandri, A.I. Odobescu, M. Sadoveanu ş.a.), au caracter memorialistic. Ele conţin note de călătorie, romantice prin atmosferă, vădind un remarcabil sentiment al naturii („Piatra teiului”, „Piatra corbului”), sau descrieri în spirit realist ale capitalei Moldovei („Iaşii şi locuitorii lui în 1840″). „Soveja”, scrisă în franţuzeşte, cuprinde „ziarul unui exilat politic în 1846″. Suita de „Amintiri”, publicată în „România literară” (1855), evocă anii copilăriei şi ai adolescenţei, în pagini remarcabile prin duioşia şi umorul comentariului. Dintre scrierile sale cel mai mare ecou în epocă 1-a avut, datorită semnificaţiei sale patriotice şi revoluţionare, poemul în proză, Cântarea României”, atribuit de unii lui N. Bălcescu şi apărut mai întâi la Paris, în „România viitoare” (1850), apoi în versiunea lui R. în „România literară” (1855). Evocare a istoriei patriei, văzută (sub influenţa concepţiilor lui Vico şi ale lui J. Michelet) ca o succesiune ciclică a epocilor de robie şi de libertate, poemul afirmă ideea demnităţii naţionale, protestează violent împotriva asupririi feudale şi a trădării boiereşti, subliniază inevitabilitatea victoriei finale a forţelor progresiste. Scris în versete cu încărcătură adesea folclorică, într-un stil retoric cu puternice accente profetice, poemul se impune prin calităţile lui melodice, prin arta folosirii antitezelor romantice, prin frază scurtă, vibrantă şi ironia muşcătoaTe, prin accentele solemne ale odei, sugestiile doinei şi ale baladei. Scrierile teoretice ale lui R. sintetizează, în spiritul „Daciei literare” şi al „Propăşirii”, ideile generaţiei sale despre necesitatea unei literaturi inspirate din realităţile naţionale („Critica criticii”, 1846), despre valoarea estetică şi documentară a folclorului văzut romantic ca „arhivă a popoarelor”, expresie a specificului naţional şi modele-exemplar, inepuizabil al literaturii culte („Poezia poporală”, publicat postum 1868). R. combate cu vervă polemică tendinţele latiniste, italienizante şi galomane („Studie moldovană”, 1851; „Cugetări”, 1855), recomandând limba poporului ca bază a limbii literare. A fost unul dintre pionierii criticii literare române şi unul dintre primii culegători de poezie populară, o parte din materialul folcloric publicat de V. Alecsandri, inclusiv „Mioriţa”, datorîndu-i-se lui.