Rousseau [ruso], Jean Jacques (1712-1778), filozof iluminist, pedagog, scriitor şi compozitor francez. Fiu al unui candidă şi orgolioasă, sensibilă şi pasionată, temperament original şi independent, a intrat de timpuriu în conflict cu prejudecăţile şi principiile conservatoare ale epocii. Urmărit pentru concepţiile sale, în 1762 se refugiază în Elveţia, apoi în Anglia, pentru a se întoarce în Franţa în 1770. În lucrările „Discurs asupra ştiinţelor şi artelor” (1749), scriere premiată Ia un concurs iniţiat de Academia din Dijon, „Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni”, (1755), „Contractul social” (1762) ş.a., Rousseau dezvoltă concepţiile sale privind influenţa nocivă a civilizaţiei asupra omului, originea societăţii, inegalitatea dintre oameni. Criticând societatea contemporană şi idealizând „starea naturală”, în care oamenii ar fi fost liberi şi egali, R. susţine că omul este „bun de la natură”, dar că societatea îl corupe. El vede originea inegalităţii sociale în apariţia proprietăţii private, care a dus la formarea statului şi, mai târziu, la despotism. Întrucât inegalitatea încalcă aşa-numitul contract social încheiat între oameni în perioada trecerii de la starea naturală la cea „civilă”, ea trebuie înlăturată. Analiza dialectică făcută de R. apariţiei şi dezvoltării inegalităţii sociale a fost apreciată de Engels ca genială. R. privea că legitimă insurecţia poporului îndreptată împotriva despotismului. El era un adept al ideii suveranităţii poporului şi preconiza, ca ideal de stat, republica patriarhală, în care cetăţenii pot aproba în mod direct legile. Critică rousseaueană a civilizaţiei şi teoria contractualistă au avut, în condiţiile epocii, un rol progresist. R. a criticat religia şi biserica oficială, intoleranţa religioasă, dar a rămas un adept al d e-î s m u 1 u i, pe care-1 interpreta ca o religie bazată pe sentiment. Concepţia pedagogică a lui R.s expusă în operă „Emil, sau despre educaţie” (1762, trad. Rom.), preconizează conformitatea educaţiei cu natura proprie a copilului. Descoperind copilăria ca atare, subliniind farmecul ei genuin şi ireversibil, R. a considerat-o ca o perioadă specifică extrem de importantă în formarea personalităţii umane. El a pus bazele unei concepţii a educaţiei pe vârste şi a metodelor acestei educaţii. R. a întemeiat instrucţiunea pe autoactivitatea copilului, reducând în mare măsură rolul educatorului la protejarea celui educat de influenţe dăunătoare (educaţia negativă). Totodată, R. a accentuat importanţa educativă a muncii, arătând că eroul romanului său, Emil, trebuie să-şi însuşească o profesiune, menită să-i asigure independenţa în viaţă. Limitele principale ale concepţiei pedagogice ale lui R. constau în individualismul ei şi în izolarea de societate a procesului educativ. Concepţia să, explicabilă în contextul vremii, a fost exagerată şi denaturată mai târziu de pedagogia burgheză. Ideile dezvoltate de R. au contribuit la pregătirea ideologică a revoluţiei burghezo-democratice de la 1789 din Franţa; ele au stat la baza concepţiei iacobinilor şi au exercitat o mare influenţă asupra constituirii ideologiei democrat-burgheze în genere. Ideile lui R. au exercitat în ţările române o înrâurire fecundă asupra ideologiei prepaşoptiste şi paşoptiste. Principiul revenirii la natură şi ideea primordialităţii sentimentelor omeneşti în raport cu raţiunea, care străbat principalele sale scrieri (romanul epistolar „Iulia, sau nouă Eloiză”, 1761, trad. Rom., şi lucrarea autobiografică „Confesiuni”, 1 781 -1 788), au făcut din R. un precursor al romantismului în literatura franceză şi au exercitat o mare influenţă asupra întregului romantism european. Stilul său, caracterizat prin fraza amplă, armonioasă şi fluidă, care se opunea stilului sec al multor contemporani ai săi din secolul luminilor, a stat la baza întregii proze romantice. Autor al unui sistem de notare muzicală, R. a compus muzică de operă („Vrăjitorul satului”, 1752), cântece, şi a abordat în mai multe lucrări probleme de estetică şi teorie a muzicii.