retorică, arta de a convinge un auditoriu printr-o argu­mentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales şi o limbă strălucitoare. R, a apărut în Grecia antică, fiind strîns .legată de activităţile pu­blice şi cunoscînd o înflo­rire deosebită în sec. al V-lea î.e.n., datorită sofiştilor. P 1 a t o n şi mai ales A r 1 st o t e 1 (care l-a dedicat lucra­rea „Retorica”) au fundamen­tat-o din punct de vedere filo­zofic, iar D e m o s t e n e, cel mai de seamă reprezentant al r. în sec. al IV-lea î.e.n, i-a dat o utilizare practică în acti­vitatea politică. Incepînd din perioada elenistică, r. a intrat în procesul de învăţămînt. Ea s-a bucurat de o deosebită preţuire în Roma antică. Cei mai cunoscuţi retori romani şi teoreticieni ai genului au fost Marcus Fabius Quintilia-nus („De institutione ora­toria”) şi Marcus Tullius Cicero („De oratore”, „Brutus”). R. antică s-a dezvoltat în trei direcţii: curentul asiatic (şcoala din Pergam, Asia Mică), caracterizat printr-un stil amplu şi înflorat, curentul neoaticist (şcoala din Atena), caracterizat prin sobrietate şi echilibru, şi curentul rodian (şcoala din in­sula’Rodos), în evul mediu, r. a fost cultivată în cadrul celor „şapte arte libere” („t r i v î-u m” şi ,,q u a d r i v i u m”), ea devenind o ştiinţă rigidă, ale cărei reguli şi precepte erau asimilate mecanic, dogmatic. Epoca modernă a subordonat retorica altor domenii (ştiinţele juridice etc.).