respiraţie (fiziol.), tota­litate a proceselor legate de schimbul de gaze dintre orga­nisme şi mediu (absorbirea oxi­genului şi eliminarea bioxidu­lui de carbon), care asigură oxi-darea substanţelor organice şi constituie principala sursă de energie pentru organismele vii. In majoritatea cazurilor, fiinţele vii utilizează oxigenul molecular (r. aerobă), care se realizează la nivelul celulelor graţie enzi-melor de oxidaţie (compuşi feroporfirinici), pe cînd la unele organisme r. se produce în lipsa oxigenului, energia amd furnizată de reacţii exoterme care se desfăşoară fără inter­venţia acestuia (r. anaerobă); acest tip de r. este propriu unor microorganisme care pro­duc fermentaţii. La fi­inţele umcelulare şi la plantele inferioare, r. se realizează prin difuziunea gazelor prin toată suprafaţa celulei. La plantele superioare, schimbul de gaze se efectuează mai ales prin frunze şi este condiţionat de numeroasele spaţii intercelulare din corpul lor. La animalele metazoare, schimbul de gaze are loc prin toată suprafaţa corpului (la spongieri, la celenterate) sau prin organe specia­lizate, care alcătuiesc aparatul respirator; transportul oxige­nului la celule şi la ţesuturi, precum ş i eliminarea bioxidu­lui de carbon care se formează în procesele de respiraţie tisu­lară se realizează prin circu­laţia sîngelui. Cu ajutorul pigmenţilor respiratori fhemocianina, hemoglobina), sîngele fi­xează oxigenul la nivelul apara­tului respirator şi îl cedează la organe, de unde fixează bi­oxidul de carbon, pe care îl eli­berează la exterior. La verte­bratele superioare şi la om, r. se desfăşoară în două etape: în prima etapă (r. pulmonară) se produce amestecul aerului inspirat, bogat în oxigen, cu aerul alveolar, sărac în oxigen şi bogat în bioxid de carbon, apoi oxigenul trece în sînge şi bioxidul de carbon se eli­mină; în această etapă au loc fenomene mecanice (inspiraţie, expiraţie, ventilaţie pulmona­ră) şi fenomene fizico-chimice (difuziunea gazelor la nivelul alveolei pulmonare datorită di­ferenţelor de tensiune parţială între cele două gaze). în a doua etapă (r. tisulară), sîn­gele bogat în oxigen, irigînd toate ţesuturile, cedează oxi­genul necesar oxidănlor celu­lare şi se încarcă cu bioxidul de carbon, pe care îl cedează în plămîn. în alveolele pulmo­nare hemoglobina se combină cu oxigenul, transformîndu-se în oxihemoglobmă, iar în ţe­suturi, oxigenul fiind cedat, de­vine hemoglobina redusă. Nu­mărul mişcărilor respiratorii variază la om după sex şi vîrstă (circa 16 inspiraţii pe minut la bărbat, 18 la femeie, 18—20 la copil) şi după starea organismului (în cazul unui efort fizic prelungit 30 — 40 de inspiraţii). Funcţiunea respira­torie este coordonată şi reglată atît pe cale umorală, cît şi pe cale nervoasă (autoreglare re­flexă şi adaptare reflexă a mişcărilor respiratorii). Auto­reglarea, atît cea reflexă, cît şi cea umorală, este controlată de centru respiratori din siste­mul nervos central (bulb, pro­tuberantă, scoarţă), iar lezarea acestora duce la tulburări respiratorii grave, mergînd pînă la moartea individului.— (MED.) R. artificială, mijloc de reani­mare care constă în introduce­rea şi scoaterea alternativă şi ritmică a aerului din plămîm. Este indicată în cazurile de opri­re a respiraţiei normale (înec, asfixie, paralizie a muşchilor respiratori). în practica medi­cală se folosesc diferite metode de r.a., de ex. manuală, meca­nică (plămîni de oţel, pat bas­culant) etc.