reflex (FIZIOL.), reacţie adecvată a organismului animal sau uman la o modificare a mediului extern sau intern; act fundamental al sistemului nervos, prin care se reglează relaţiile dintre organism şi mediu, precum şi cele dintre diferitele părţi ale organismului. Mecanismul unui r. se realizează pe calea arcului reflex. R.se pot manifesta prin reacţii motorii (mişcări musculare) sau prin reacţii vegetative (vasculare, secretorii etc). R. a fost conceput de Descartes, denumit de Th. Willis (1682) şi experimentat iniţial de R. Whytt (1782). Noţiunea de r. a fost extinsă şi la activitatea etajului celui mai înalt al sistemului nervos central de I.M. Secenov (1863). Toate r. se împart în două mari categorii: r. necondiţionate şi I. condiţionate. — R. necondiţionale, reflexe înnăscute, care se manifestă la toţi indivizii normali ai unei specii date, re-prezentînd reacţii adecvate şi constante la acţiunea unor anumiţi excitanţi, a unor anumite condiţii de mediu. Ele pot fi r.de apărare, alimentare, sexuale etc. Instinctele constituie complexe de r.n. — R. condiţionate, reflexe dobîndite în cursul dezvoltării ontogenetice în urma asocierii, de obicei repetate, a unui excitant oarecare cu un excitant care provoacă un reflex înnăscut. De exemplu, dacă hrănirea unui cîine este asociată de repetate ori cu sunetul unui clopoţel, r. salivar, care se produce ca r. necondiţionat numai la acţiunea hranei, se va produce după un timp şi la auzul clopoţelului. Acesta este un r.c. elaborat în condiţii experimentale; r.c. se formează însă în mod similar şi în condi¬ţii naturale. R.c. au fost descoperite (1904) şi studiate sistematic de I. P. P a v l o v. Deoarece r.c. se formează sub influenţa condiţiilor de mediu, pe baza experienţei individuale, ele diferă în cadrul aceleiaşi specii de la un individ la altul. Totodată, r.c. sînt r.temporare; dacă stimulul condiţional nu mai este întărit un anumit timp, acţionînd fără a mai fi asociat cu stimulul necondiţional, reacţia condiţionată începe să diminueze şi, în cele din urmă, dispare (stingerea r.c). Prin r.c. se realizează un tip superior de adaptare Ia condiţiile complexe şi în continuă transformare ale mediului înconjurător, întrucît un număr nelimitat de stimuli, indiferenţi pentru anumite reacţii ale organismului, pot deveni prin condiţionare semnale ale acestor reacţii, determinînd răspunsuri adecvate (de apărare, alimentare etc). Totodată, caracterul temporar al r.c, posibilitatea stingerii lor, asigură o adaptare mobilă, elastică la schimbările mediului. La animalele inferioare predomină r. necondiţionate, în timp ce la animalele superioare şi la om capătă un rol tot mai mare r. condiţionate, în timp ce r. necondiţionate reprezintă funcţii ale etajelor inferioare ale sistemului nervos (măduva spinării, bulbul etc), r.c. sînt legate mai ales de activitatea emisferelor cerebrale. în cazul omului se elaborează r.c. nu numai la stimulii direcţi, ci şi la cei verbali, cuvintele constituind semnale ale semnalelor directe (cel de-al doilea sistem de semnalizare). — R. de orientare, reflex care se produce la acţiunea unui stimul nou sau la schimbarea unui stimul existent, avînd rolul biologic de a mobiliza organismul la modificările condiţiilor de mediu. Se manifestă, pe plan psihologic, prin atenţia involuntară. —R. antidromic, propagare a influxului nervos de-a lungul unei căi nervoase senzitive în sens invers celui obişnuit, adică de la centru spre periferie.