reflectare (FILOZ.), categorie fundamentală a filozofiei materialiste care exprimă esenţa relaţiei dintre obiect şi subiect, dintre materie şi conştiinţă, privită sub raport gnoseologic. Senzaţiile, reprezentările, noţiunile şi celelalte forme ale cunoaşterii sînt reflectări ale realităţii obiective. Ele apar ca rezultat al acţiunii obiectelor exterioare asupra organelor de simţ şi al prelucrării rezultatelor acestor acţiuni în creier, fiind imagini ale realităţii obiective. Imaginile nu reprezintă o reproducere identică, fotografică a obiectelor exterioare, ci sînt doar izomorfe (prezintă o asemănare de structură) cu ele. Potrivit materialismul dialectic, r., la nivelul cel mai înalt, nu este ceva instantaneu şi pasiv, ci un proces care include reconstruirea activă, cu ajutorul abstracţiilor, a trăsăturilor esenţiale ale obiectului. Premisa apariţiei r. propriu-zise, psihice, este însuşirea generală a sistemelor materiale de a se reflecta unele în altele, adică însuşirea lor de a interacţiona, lăsînd modificări, urme izomorfe cu acţiunile exercitate. R. psihică este rezultatul unei dezvoltări îndelungate a acestei însuşiri generale a materiei, ale cărei trepte sînt: r. proprie materiei anorganice; excitabilitatea sau reactivitatea nediferenţiată faţă de stimuhi exteriori, proprie materiei vii în genere; sensibilitatea (facultatea de a avea senzaţii) proprie organismelor înzestrate cu un sistem nervos şi, în sfîrşit, r. conştientă, proprie psihicului uman şi condiţionată de existenţa omului în societate. Din punctul de vedere al ciberneticii, r. poate fi privită ca un proces de codificare, transmitere, prelucrare şi decodificare a informaţiei în fiinţele vii şi în sistemele automate. V. şi cunoaştere; teoria cunoaşterii.