recoacere (METAL.), operaţie de tratament termic aplicată materialelor şi pieselor metalice în special din oţel, care constă în încălzire, menţinere la o anumită temperatură şi apoi răcire (de obicei înceată), în funcţie de scop şi de regimul de lucru, r. poate fi: r. completă, pentru micşorarea durităţii unui aliaj feros şi pentru obţinerea unei structuri de echilibru; r. incompletă, pentru detensionarea oţelurilor forjate cu mai puţin de 0,8% C sau pentru înmuierea oţelurilor cu peste 0,8% C (înmuierea uşurează prelucrarea mecanică ulterioară a acestor oţeluri); r. de normalizare, pentru obţinerea unei structuri fine (grăunţi fini) la oţeluri; r. de omogenizare, în scopul uniformizării compoziţiei chimice a cristalelor şi al eliminării segregaţiilor (zone de concentrare a elementelor componente sau a impurităţilor) intercristaline; r. de globulizare, care se aplică oţelurilor dure, în scopul înmuierii pentru uşurarea prelucrării ulterioare sau al obţinerii unei structuri favorabile pentru călire; r. izotermă, care urmăreşte acelaşi scop ca şi r. de normalizare, dar prin care răcirea se face cu un alt regim; r. de recristalizare, aplicată metalelor ecruisate (întărite) prin deformare la rece şi prin care metalele îşi recapătă malea-bilitatea; r. pentru eliminarea tensiunilor (sau de detensionare).