realism critic (FILOZ.), curent idealist din filozofia burgheză contemporană, apărut în Germania la sfirşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea, ca reacţie a unor filozofi şi naturalişti faţă de subiectivismul şi apriorismul neokantian. Reprezentanţi prin-cipali: A. Riehl, O. Kiilpe, C. Stumpf, W. Wundt (în parte), A. Wenzl. Din deceniul al doilea al sec. al XX-lea, r.c. s-a raspîndit în S.U.A. Spre deosebire de neorealism, care susţine un monism idealist-subiectiv, identificînd o-biectul cu subiectul, r.c. recunoaşte realitatea lumii materiale, dar interpune între subiect şi obiect un al treilea element, de natură spirituală, denumit „dat” sau „esenţă”. Constituind, după r.c, adevăratul conţinut al cunoaşterii, „esenţele logice” ar avea, ca şi „universaliile” realismului medieval, o existenţă în sine şi n-ar fi imagini sau reflectări ale lucrurilor. Realismul critic duce adesea la un idealist obiectiv de tip platonician şi fenomenologic (G. San-ta y a n a), şi la agnosticism (Durant Drake).