raţiune suficientă, legea raţiunii suficiente, lege, principiu fundamental al gîndirii, alături de legile (principiile) identităţii, noncontradicţiei şi terţului exclus. Se formulează astfel: „Orice enunţ are un temei”. Principiul r,s. îşi manifestă acţiunea la nivelul procesului de gîndire, prin cerinţa ca orice afirmaţie sau negaţie, pentru a fi acceptată, să fie dovedită, adică să se arate temeiul, raţiunea în virtutea căreia ea trebuie acceptată. Principiul r.s. guvernează ordinea ideilor, procesul demonstraţiei şi constituie reflectarea, la nivel logic, a conexiunii obiective, a dependenţei cauzale dintre fenomenele materiale. Legea a fost utilizată încă de Aristotel, dar primul care i-a dat o formulare explicită a fost G.W. L e i b n i z. Raţiunea, temeiul poate fi: 1) raţiune necesară, dar nu suficientă, pentru susţinerea unei teze; 2) raţiune necesară şi suficientă, atunci cînd temeiul enunţat este unica raţiune pe baza căreia putem accepta teza enunţată şi în acelaşi timp nu este nevoie de nimic altceva în afara acestui temei pentru a susţine teza respectivă; 3) raţiune suficientă, atunci cînd teza poate fi acceptată pe baza temeiului enunţat, fără ca acesta să fie unica raţiune posibilă pentru acceptarea tezei. Acest ultim fel de întemeiere se impune ca cerinţă a principiului in mod general în actul anstraţiei logice.