raţiune 1. Treapta a doua, superioară, a cunoaşterii, numită şi treapta raţională sau a gîndirii abstracte, caracterizată prin faptul că operează cu noţiuni, judecăţi şi raţionamente; la nivelul ei se sesizează esenţa obiectelor şi proceselor din natură şi din societate, se descoperă cauzele şl legile acestora. Ea se află într-o strînsă corelaţie dialectică cu treapta senzorială a cunoaşterii. 2, Moment al treptei raţionale a cunoaşterii opus intelectului. Activitatea gîndirii se realizează în două etape: etapa intelectului, în care se identifică, adică se stabilesc ideile ca de sine stătătoare, şi etapa raţiunii, în care se realizează raportarea dialectică a acestor idei. Conexiunea dialectică a ambelor etape este necesară, deoarece intelectul în afara r. duce la fixitatea absolută a abstracţiilor, la determinarea lor ca date prime şi ireductibile, iar r. în afara intelectului duce la anihilarea raportării dialectice prin însăşi lipsa reiatelor (termenii relaţiei), iar prin aceasta la absolutizarea procesului, adică la conceperea sa ca fund doar abstract-unilateral. Ambele deformări duc inevitabil la idealism, prin considerarea, ca fundament al cunoaşterii şi al realităţii, a abstracţiilor ca atare sau a procesului ca atare. Problema raportului intelect-raţiune a ocupat un loc central în filozofie, începînd cu Aristotel; reluată în filozofia clasică germană (Kant, Hegel), ea a primit o rezolvare consecvent ştiinţifică în operele clasicilor marxism-leninismului.