raţionament, formă logică fundamentală; act prin care gîndirea, pornind de la cunoştinţe date, derivă din acestea cunoştinţe noi. Ca înlănţuire de judecăţi, r. are faţă de n o ţ i ue şi judecată o structură logică mai complexă. R. este o inferenţă mediată, întrucît trecerea de la o cunoştinţă anterioară la cunoştinţa nouă nu are loc direct, ci prin intermediul unei a treia judecăţi. R. se compune din: 1) consecinţă (judecata derivată, concluzia r.); 2) argumente (judecăţi din care se face derivarea, premisele r.); 3) inferenţă (operaţia logică de derivare). Valabilitatea cunoştinţei cuprinse în concluzie depinde de certitudinea cunoştinţelor exprimate în premise. Concluzia este o judecată adevărată dacă şi numai dacă r. se supune atît condiţiei materiale (caracterul adevărat al premiselor), cît şi celei formale (respectarea legilor logice de derivare). în logica clasică se deosebesc: 1) r. deductive, în care operaţia logică porneşte de la general (în premise) şi ajunge la ceea ce cade sub acest general (în concluzie); 2) r. inductive, în care operaţia logică este mişcare de la cazuri particulare la general sau esenţial, de la fapte la concepte. Avînd la bază observaţia şi experimentul, inducţia ştiinţifică merge la stabilirea cauzelor, a raţiunii suficiente a fenomenelor. Pentru aceasta, inferenţa are ca mijloc de generalizare, în inducţia ştiinţifică, metodele inductive de cercetare a cauzalităţii. Importanţa r. inductive pentru întreaga ştiinţă a făcut ca studiul lor să se constituie într-o ramură deosebită a logicii, logica inductivă, (v. inducţie); 3) r. transductive (sau traductive), în care punctul de pornire şi punctul terminus al operaţiei logice se află la acelaşi grad de generalitate. După felul judecăţilor din care se compun, r. deductive sînt de mai multe feluri: 1) silogismele categorice, r. deductive formate din trei judecăţi de predicaţie; 2) i. ipotetice, în care intervin judecăţi ipotetice; 3) r. disjunctive, în care intervin judecăţi disjunctive; 4) r. disjunctive-ipotetice (Iernatice), compuse din judecăţi ipotetice şi disjunctive. R. ipotetice sînt de două feluri: r. ipotetice-ipotetice (ipotetice pure); 2) t. ipotetice-categorice. Un tip deosebit de r., care are o mare aplicabilitate în matematică, este r. prin recurenţă (v. şi i n d u c ţ i e completă). R. prin analogie este un tip de r.transductiv, prin care, pe baza asemănării dintre două obiecte în ceea ce priveşte o serie de note, se conchide apartenenţa unor note noi la al doilea obiect, note care au fost constatate la primul, dar necunoscute pînă acum la al doilea. R. prin analogie se caracterizează prin aceea că inferenţa asupra noii însuşiri se bazează pe relaţia presupusă necesară dintre însuşirile comune cunoscute şi noua însuşire. Cu toate că r. prin analogie este cel mai puţin cert, valoarea lui este mare, fiind un punct de plecare în generalizări ştiinţifice. R. de relaţie constituie un alt tip al r. transductive, care se compun din judecăţi de relaţie. în r. de relaţie, conchiderea se fundamentează pe proprietăţile relaţiilor ce se enunţă între termenii judecăţilor de relaţie. Studiul r. de relaţie constituie un important capitol al logicii relaţiilor. V. şi deducţie; inducţie; silogism.