raţionalism (FILOZ.) 1. Concepţie care recunoaşte ca singură sursă a cunoaşterii autentice şi certe raţiunea. R. consideră că simţurile pot oferi numai cunoştinţe confuze sau nesigure (Platon, Descartes, Spinoza); necesitatea şi universalitatea proprie cunoaşterii jtiinţifice nu pot proveni din experienţa senzorială, ci numai dintr-o intuiţie a raţiunii (Descartes) sau din formele aprio¬rice ale intelectului (Kant). în acest sens, r. se opune empirismului. Rupînd cunoaşterea raţională de cea senzorială, care realizează contactul nemijlocit al subiectului cu lumea materială, r. duce în cele din armă la idealism, fie sub forma concepţiei potrivit căreia realitatea obiectivă nu poate fi cunoscută, obiectul cunoaşterii fiind construit de subiectul însuşi (Kant), fie sub rorma concepţiei potrivit căreia realitatea este identică sau de aceeaşi natură cu raţiunea, cu alte cuvinte este de natură spirituală (Platon, Hegel). R. se manifestă şi sub forma exagerarii rolului raţiunii în dezvoltarea socială, în diferite sfere ale activităţii omeneşti. Astfel, IN psihologie, r. constă în absolutizarea rolului funcţiilor intelectuale în dauna afectivităţii, a voinţei etc; în etică, în absolutizarea motivelor raţionale ale conduitei; în estetică, în afirmarea caracterului pur intelectual al creaţiei, ca şi al receptării operei de artă. 2. Incredere în raţiune, în capacitatea acesteia de a cunoaşte “taritatea. R. este legat de convingerea că realitatea are in caracter legic, ordonat, în acest sens, r. se opune irationalismului sub toate sârmele sale, inclusiv misticismului religios. Reprezentanţi e acestei poziţii au fost filozofi ţremarxişti ca Descartes, Spinoza, materialiştii francezi din sec. al XVIII-lea (Holbach, Heliius, Diderot), exponenţi ideologiei ai intereselor burgheziei in ascensiune. Forma superioară a r . o reprezintă filozofia marxistă, care ţine seama de dialectica momentului senzorial şi a celui raţional din procesul cunoaştere, depăşind atît unilateralitatea empirismului, cît şi pe aceea a vechiului raţionalism. Ea dezvăluie rădăcinile sociale ale iraţionalismului şi misticismului, arătînd că acestea trebuie căutate în dominaţia forţelor sociale spontane, oarbe şi neînţelese asupra oamenilor, generată de proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. R. marxist implică afirmarea legilor obiective ale istoriei, a posibilităţii cunoaşterii lor şi, pe această bază, a convingerii că oamenii pot supune controlului lor raţional procesul propriei lor vieţi sociale.