radiolocaţie(telec.), determinare, cu ajutorul undelor radioelectrice, a poziţiei faţă de un reper a unui obiect, fără participarea lui activă. Instalaţiile de r. (numite radiolocatoare sau instalaţii radar) emit fascicule de unde electromagnetice ultrascurte, recepţionează undele reflectate de obiect (numite semnale de ecou) şi le transformă în semnale vizibile pe ecranul unui cinescop, permiţînd interpretarea rapidă a informaţiilor primite. Sistemele de r. pot determina una, două sau toate cele trei coordonate (ex. distanţa directă, azimutul şi unghiul de elevaţie) ale obiectului urmărit, distanţa fiind determinată pe baza măsurării timpului necesar propagării undelor de la emiţător la obiect şi înapoi la receptor, iar coordonatele unghiulare după poziţia antenei directive în momentul cînd axa sa este îndreptată spre obiect. După principiul de funcţionare, sistemele de r. pot fi cu impulsii (folosite cel mai adesea) sau cu emisie continuă (folosite ca radioaltimetre, radiotelemetre şi pentru determinarea, pe baza efectului Doppler-Fizeau, a vitezelor lineare). Primele înstăiaţii de r. au fost realizate aproape în acelaşi timp, în deceniul al patrulea al sec. al XX-lea, în S.U.A., Anglia, U.R.S.S., Franţa şi Germania; producţia şi utilizarea lor în scopuri militare s-au dezvoltat mai cu seamă după introducerea în producţia industrială a magnetroanelor. în prezent, r. este larg utilizată în navigaţie (navele, avioanele de pasageri şi de transport moderne, marile porturi şi aeroporturi sînt înzestrate cu radiolocatoare), în meteorologie (localizarea ploilor, furtunilor, ninsorilor etc), în geodezie, astronomie etc.