radioactivitate (FIZ.), ansamblu de fenomene constînd în emiterea spontană a unor radiaţii corpusculare (α, β etc.) sau electromagnetice (γ) de către nucleele atomice instabile. Sînt cunoscute următoarele tipuri de transformări radioactive: dezintegrarea α (alfa), în urma căreia nucleul se transformă într-un alt nucleu, avînd numărul atomic mai mic cu doua unităţi şi numărul de masă mai mic cu patru unităţi; dezintegrarea β (beta), în urma căreia numărul atomic creşte sau scade cu o unitate, după cum se emite un electron sau un pozitron; captura K, în urma căreia numărul atomic scade cu o unitate; tranziţia izomerică, în urma căreia se modifică numai energia internă a nucleului, şi fisiunea spontană, în urma căreia nucleele grele se sparg în două sau mai multe fragmente, cu mase aproximativ egale, şi se emit cîţiva neutroni. Toate aceste transformări sînt însoţite cel mai adesea de emisii de cuante γ. Prin r. se produce o degajare de energie care face ca temperatura unui preparat radioactiv să fie mai mare decît cea a mediului ambiant. R. este un fenomen specific nuclear, nefnnd influenţată practic de condiţiile exterioare, ca temperatură, presiune, cîmpuri electrice sau magnetice, stare de agregare, legături chimice etc. Transformarea radioactivă a unui nucleu instabil este un proces aleator (nu se poate şti în care moment se va produce), de aceea viteza le dezintegrare a unei substante radioactive prezintă fluctuatii. In medie, viteza de dezintegrare la un moment dat este proporţională cu numărul de nuclee existente în acel moment, ceea ce înseamnă că numărul mediu de nuclee radioactive descreşte după o lege exponenţială. Mărimea care caracterizează substanţele radioactive din acest punct de vedere este timpul de înjumătăţire cupă care activitatea mrsei scade la jumătate). Prezinta r. numeroşi izotopi ai elementelor care se gasesc in natura (ex. radiu, uraniu, toriu). Prin bombardarea nucleelor atomice ale unor elemente cu anumite particule pot fi obtinuti si izotopi radioactivi care nu se gasesc in natura şi care de obicei au timpi de injumatatire mici; r. lor este numita uneori, improriu, r.artificiala, insa ea nu se deosebeste cu nimic de r. propriu-zisa a izotopilor in natura. Radiatiile emise prin r. produc numeroase efecte, ca impresionarea plăcilor fotografice, ionizarea gazelor, provocarea luminescenţei unor substanţe, amorsarea sau accelerarea unor reacţii chimice, distrugerea celulelor vii sau a microorganismelor, mutaţii genetice etc. Aceste radiaţii sunt vătămătoare pentru organismul omenesc (îndeosebi radiaţiile γ, care sînt cele mai penetrante), şi de aceea împotriva lor trebuie luate măsuri de protecţie (realizate, de ex., prin paravane absorbante). R. are utilizări în cele mai diverse domenii (industrie, agricultură, medicină etc), utilizări care se bazează “fie pe efectele produse de radiaţii asupra substanţei, fie pe identificarea substanţelor radioactive (v. t r a s o r). între aplicaţiile mai importante sînt: analiza radiochimică, de fectoscopia nedistructivă (v. g a mmagrafie), tehnica reglajului automat, carotajul radioactiv, determinarea vîrstei absolute a formaţiilor geologice şi a pieselor arheologice etc. Prin studierea radiaţiilor, îndeosebi a spectrului lor energetic, se pot obţine informaţii asupra structurii nucleului atomic. R. a fost descoperită în 1896 de H. Becquerel, pe cînd studia luminescenţa unor săruri ale uraniului, în 1898 soţii Pierre şi Măria Sklodowska-Curie au descoperit poloniul şi radiul, două elemente cu r, mult mai puternică decît a uraniului. Legile gene¬rale ale r. au fost date de către E. Rutherford şi F. Soddy în 1903. R. artificială a fost des¬coperită de soţii Irene şi Frederic Joliot-Curie în 1934. V. şi radiaţie.