rădăcină 1. (BOT.) Organ al plantelor superioare, care are rolul de a fixa planta în sol şi de a absorbi apa împreună cu substanţele minerale dizolvate în ea. R. participă la metabo¬lismul plantei; în afară de aceste funcţii specifice, unele r. servesc la depozitarea substanţelor de rezervă, iar altele stabilesc legături fiziologice cu ciupercile şi cu bacteriile din sol. O r. are patru regiuni (zone): c a l i p t r a (piloriza); regiunea netedă, care cuprinde zona de creştere în lungime a r.; regiunea pili— feră, acoperită cu peri sugători (numită şi zonă absorbantă); regiunea aspră, în care se dife¬renţiază ţesuturile definitive specializate (mecanice, conductoare etc). După aspectul lor deosebim: R. pivotante (ex. la morcov, lucerna etc), r*. rămuroase (ex. la arbori) şi r. fasciculate (ex. la graminee). 2. (MAT.) a) Rădăcina de ordinul n a unui număr a, notată cu n√a sau a1/2, numărul care, ridicat la puterea a n-a, reproduce numărul a (ex. 2 este rădăcină de ordinul 5 a lui 32, fiindcă 25 = 32). b) Rădăcinile unei ecuaţii algebrice, soluţiile unei ecuaţii algebrice, c) Rădăcină multiplă de ordinul n a unei ecuaţii algebrice, soluţia b a unei ecuaţii de forma (x — b)N *Φ(X)=0, cu Φ(X) polinom şi Φ(B) ≠0. 3. (LINGV.) Element ireductibil al unui cuvînt, obţinut prin eliminarea tuturor elementelor de formaţie (desinenţe, sufixe,prefixe). R. conţine sensul lexical, este comună cuvintelor dinaceeaşi familie şi, de obicei,identică în cuvintele cu origine comună din limbi înrudite; adesea însă analiza prezintă deosebiri de la o limbă la alta (ex. în rom. cinta, cîntec, cîntăreţ etc, rădăcina esten cînt- în lat. cântare, frecventativul lui canere, rădăcina este can-, iar t un sufix). Se mai numeşte şi radical.