Racoviţă, Emil (1868— 1947), biolog român. A fost membru şi preşedinte (între anii 1927 şi 1929) al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Cluj (1920-1947). A participat, împreună cu Amundsen, la expediţia cu nava „Belgica” (1897—1899), în calitate de naturalist, în Antarctica, unde a adunat un bogat material ştiinţific botanic şi zoologic şi a făcut cercetări devenite clasice asupra balenelor. A fost subdirector (1900-1920) al staţiunii zoologice marine de la Banyuls sur Mer (Franţa), avînd aceeaşi funcţie şi la laboratorul de anatomie comparată de la Sorbona, şi codirector al revistei internaţionale „Archives de zoologie experimentale et generale”. A înfiinţat la Universitatea din Cluj primul institut de speologie din lume (în 1920) şi a predat primul curs de biologie generală din România. R. este fondatorul biospeologiei, definită de el ca ştiinţă a formelor de viaţă din mediul subteran (peşteri şi pînze freatice de apă). în problemele evoluţiei biologice, R. s-a situat pe poziţii materialiste. A apărat doctrina evoluţionistă de denaturări şi de atacurile idealismului. Cercetările sale asupra sistematicii, ecologiei şi evoluţiei animalelor subterane au contribuit la dezvoltarea unei perspective filogenetice în sistematică. Ideologia marxistă i-a fost cunoscută lui R. încă din tinereţe; în anii studenţiei a participat la mişcarea socialistă, iar în anul 1889 a fost printre semnatarii manifestului pentru declararea zilei de 1 Mai ca sărbătoare internaţională a muncii. Mare iubitor al naturii ţării, este unul dintre iniţiatorii ocrotirii monumentelor naturii în România. R. a publicat şi materiale privind organizarea învăţămîntului superior şi a cercetării ştiinţifice. Op. pr.: „Essai sur les problemes biospeologiques” (1907), „Speologia” (1927), „Evoluţia şi problemele ei” (1929).